Automobilele umplu azi pînă la refuz nu doar carosabilul, ci şi trotuarele, toate spaţiile cît de cît libere dintre blocuri. Asediază, sufocă literalmente bietele noastre apartamente de bloc . Traficul stradal e halucinant. Asistăm la manifestarea dezlănţuită a unei zeităţi tehnice, progenitură a creaturii ce sfidează natura şi prigoneşte oamenii, siliţi a înghiţi zgomote, aburi, trepidaţii, poluanţi, şocuri şi nu în ultimul rînd accidente catastrofale. Mie cel puţin , deşi ex-şofer, cu reflexe de mulţi ani inactive, maşina îmi evocă un prestigiu ocult. Maşina plus şoferul e o fiinţă cvasimitologică, aidoma unui centaur. Cei ce conduc maşinile sunt în chip apodictic superiori celorlalţi muritori, par totdeauna a veni din locuri importante şi a se îndrepta spre locuri importante. Nu te poţi pune, tu biet ins fără, cu posesorul maşinii revărsînd sclipiri luxoase şi etalînd tot mai frecvent mărci străine, întrupînd autoritatea pecuniară. Iar această autoritate rămîne cu atît mai vîrtos un atribut semizeiesc, cu cît lumea hipertehnicizată în care vieţuim devine tot mai laică .

*

Cu cît e mai mare gradul de idealism al unei gîndiri, cu atît ea e mai în măsură a avea o înrîurire mai mare asupra realităţii terne. Atracţia dintre contraste. Vezi religiile şi utopiile politice.

*

Cît de copilăroasă e comportarea sentimentelor! Chiar cele mai inconfortabile ţin de-o vîrstă fragedă, de geniala improvizaţie a relaţiilor ei cu lumea şi cu sine însăşi.

*

„Multe lucruri am aflat de la o distinsă doamnă pe care legătura sa cu un pictor a făcut-o să petreacă multe zile şi nopţi la Mogoşoaia, unde Preda se refugiase mai ales în ultimii săi ani; de la ea am descoperit un lucru care nu mă încuraja să mă apropii de el: omul avea o manieră neutră de a se purta, chiar interesată de interlocutor, pe care căuta cel puţin să-l menajeze, şi o alta faţă de cei pe care-i simţea aparţinînd altei lumi. Faţă de aceştia se purta cu o grosolănie ostentativă, agresivă chiar, oferindu-şi arama pe faţă, exagerînd ceea ce era vulgar şi urît în firea lui. (Ştiu de la A. Marino ce a pătimit acesta la Paris şi, parcă, la Londra, unde a fost silit, într-o «delegaţie», să împartă camera cu romancierul Moromeţilor, dar şi alţii mi-au confirmat ceea ce intuisem eu însumi din capul locului.) Alături de oroarea de camarazii săi de generaţie ieşiţi din puşcării, dar şi de toţi persecutaţii epocii dejiste, Preda nu se putea împăca nici cu scriitorii de factură intelectualistă, cu cei care veneau cu un stil elaborat prin educaţie şi cultură, trădînd acest lucru, eventual prin conversaţie şi ţinută. Dar, să nu omit iritarea lui faţă de prozatorii, autori de romane «groase», în spiritul concepţiei primitive, realist-naturaliste, care-l stăpînea încă de la debut: în orice autor de acest soi vedea un rival. (…) Nu pot să uit, astfel, o scenă cînd entuziasta doamnă G. Dimisianu l-a introdus pe masivul şi substanţialul romancier Augustin Buzura în holul de la Cartea Românească, unde tocmai venise director, recomandîndu-i însufleţit ultima cărămidă; bietul Preda s-a uitat speriat la geamantanul cu care venise autorul de la Cluj, presupunînd fireşte că în el se afla altceva decît nişte rufe şi n-a putut articula decît un mormăit scurt” (Alexandru George ).

*

Geo Bogza: un nume a cărui rostire în sine grandilocventă, proslăvitoare, teatrală, se bizuie pe rotundul o.

*

La începutul drumului, stai cu faţa spre viaţă. Cînd începi să îmbătrîneşti, stai cu spatele. Stupefiant e faptul că nu-ţi dai seama cînd ai schimbat poziţia.

*

Cîteodată ghinionul aţipeşte aidoma unui şarpe încolăcit a cărui piele pătată se confundă cu plantele, cu pietrele, cu crăpăturile pămîntului. Dar dacă-l atingi din greşeală, se înalţă fulgerător, fioros, şi nu se ştie dacă vei scăpa cu viaţă.

*

Sinceritatea trebuie exersată cît mai mult, aidoma unui instrument muzical. Pînă şi ea năzuieşte la virtuozitate.

*

„Şi astfel tăcerea lui Dumnezeu, ce lucru teribil pentru omul aruncat în starea sa de păcat şi în angoasă, nu este aceea a celui care tace pentru că nu există sau a celui care tace pentru că vrea să abandoneze, ci a aceluia care tace pentru că plînge şi tace tocmai pentru că plînge. Pe de altă parte, este foarte adevărat că această suferinţă şi plînsul lui Dumnezeu intră ca parte importantă, chiar preponderentă în răul universal, multiplicînd într-un mod cutremurător şi nemaiîntîlnit caracterul său scandalos” (Luigi Pareyson).

*

Nu ne putem preface că nu există Dumnezeu, după cum nu ne putem preface că nu existăm noi înşine.

*

Aceste dimineţi de magică limpezime a conştiinţei, de transparenţă absolută în care simţi că a fi liber nu înseamnă altceva decît a fi tu însuţi.

*

Unii analişti socotesc că, în epoca prezentă, umanitatea se orientează spre o modalitate existenţială analitică şi numerică, „uscată”, în detrimentul uneia simbolic imaginative, suculente. N-avem oare a face astfel cu un mijloc de defensivă faţă de extraordinara explozie creatoare, care a dizolvat limbajele, frizînd situaţia limitei? Faţă de nihilismul contemporan care a făcut cu putinţă, acordîndu-le chiar privilegiul unui loc central, arta şi filosofia absurdului? Aşadar o strategie „realistă”, conservatoare? Ne apărăm de extremele „liberatoare” ale sufletului prin extremele „dogmatice” ale spiritului.

*

Unele subiecte se cer scoase periodic „la aer curat”, aidoma unor aşternuturi.