Anxietatea e un domeniu al îndoielii, durerea, un domeniu al certitudinii.

*

Există foarte laborioase operaţii intelectuale ce nu reprezintă decît documentarea unei ironii. De la un timp însă aceasta dispare în seninătatea travaliului.

*

Orice energie perfect stăpînită riscă a deveni o stare mediocră.

*

Gustul amărui, dar şi dulceag al acestui dispreţ tangent la (totuşi) vanitatea ta pe care o confirmă. Din păcate…

*

„Interesul unei opere pentru cine o face – şi chiar pentru cine o înţelege – este de-a o vedea formîndu-se din tendinţe contrastante, de-a compune şi de-a grefa aceste tendinţe, de-a le da un sens formal – şi cel mai mare dintre contraste este cel dintre inconştient şi conştient (exigenţe sociale, comunicative, etice etc.). O operă de pur inconştient, de pur automatism – este irespirabilă, sau o pură glumă” (Cesare Pavese).

*

Neajunsul lucrului terminat: îndoiala continuităţii acestuia. În esenţă fiind o aşteptare, viaţa se confruntă cu o incertitudine: va fi oare capabilă de un nou început, de noi începuturi?

*

Scriind jurnal, nu poţi a nu te întreba măcar în subsidiar cît poţi spune şi cît nu în paginile sale. Deoarece există limite, oricît un elan al „sincerităţii” te poate purta pe valul său, departe. Apare tentaţia unor notaţii terne sau dizgraţios-indiscrete, de uz propriu. Cum să le faci faţă? Unde să te opreşti? „Te dezvălui spre-a te învălui”, scria Valéry. Tot timpul ai de-a face cu o zonă gri, cu un „pămînt al nimănui” care poate încurca socotelile. Ce poate fi dat pe faţă şi ce rămîne inavuabil în scrisul diaristic? Există ceva ce nu merge în „vorbăria sa publico-privată”, aşa cum îl definea Kierkegaard? Din pricini lesne de înţeles, se impune o selecţie. O anume pudoare n-ar putea fi ocolită. Dar dacă scrii doar pentru tine? Ei, atunci e atunci. Crezi că îţi poţi tolera mai multe, că îţi poţi îngădui libertăţi care „scandalizează”. Însă nu e posibil, ba chiar probabil, dacă nu-l distrugi la un moment dat, ca acest text să ajungă postum la cititori? Şi în cazul acesta nu se iveşte oare nevoia aceloraşi precauţii ca la jurnalul antum? Am citit în ultimii ani pagini diaristice şi scrisori ale unor autori decedaţi care m-au dezamăgit, descoperindu-mi duplicităţi la care nu mă aşteptam. Altfel vorbeau/ scriau în viaţă, altfel vorbesc/ scriu de dincolo. Cînd tu eşti obiectul unor atari intempestive discrepanţe, mîhnirea poate fi dureroasă. Aşa s-a întîmplat, ce să-i faci! Ai simţămîntul că textele intime, revelate după dispariţia autorilor, sînt asemenea unor mănuşi rupte care, trase pe mînă, dezgolesc îndată degetele.

*

„Totul e să ai geniu la douăzeci de ani şi talent la optzeci” (Corot).

*

„«Animalele au suflet!», spunea Papa Ioan Paul al II-lea în 1990, adăugînd că noi, oamenii, trebuie să iubim animalele şi să fim solidari cu acestea. Mai mult, Sfîntul Părinte a folosit sintagma «fraţii noştri mai mici» atunci cînd s-a referit la animale (…). Iar un studiu realizat de cercetători de la Northen Arizona University arată că animalele folosesc limbajul ca formă de comunicare. Potrivit acestui studiu, cîinii de preerie se avertizează unii pe alţii cînd de ei se apropie duşmanii şi, ceea ce i-a uimit pe cercetători este faptul că, pentru fiecare categorie de adversari, cîinii de preerie recurg la un anumit tip de sunet. Mai mult, atunci cînd se află în apropiere un om, ei îşi comunică unii altora detalii, cum ar fi culoarea hainelor pe care le poartă omul respectiv. Ba chiar îl şi descriu pe acesta (înalt, scund, slab, gras). Dar limbajul ca formă de comunicare este folosit şi de alte vieţuitoare, cum ar fi păsările, albinele, maimuţele, liliecii şi balenele. Concluziile studiului au fost publicate de Con Slobodchikoff, coordonatorul cercetătorilor amintiţi, în cartea Chasing Doctor Dolittle: Learning the Language of Animals. Dr. Con, cum este numit savantul, a înregistrat şi a decodificat sunetele pe care cîinii de preerie şi alte animale le folosesc pentru a comunica între ele. Cu ajutorul lingvistului Charles Hockett, Dr. Con a ajuns la concluzia că animalele folosesc anumite «semnale semantice» pe care le ordonează potrivit regulilor sintaxei în diferite contexte. În ciuda opiniilor exprimate de sceptici, Dr. Con şi echipa sa îi invită pe oameni «să depăşească prăpastia pe care au provocat-o între ei şi animale» şi, oricît de şocantă li s-ar părea teoria potrivit căreia animalele «vorbesc», să se întoarcă la natură şi să înţeleagă că între noi, oamenii, şi ele, animalele, nu există, din acest punct de vedere, diferenţe” (Lumea misterelor, 2015).