Cutez a crede că animalele pe care, din copilărie, le urmăresc aproape zilnic, cîinii şi pisicile, posedă rudimente ale esteticului. Cum aşa? Comportarea lor înfăţişează nu o dată momente ale unei intenţii de-a atrage atenţia printr-o „gratuitate” care nu e joc pur şi simplu. Mai curînd un soi de inventivităţi menite a sublinia personalitatea făpturii în cauză. A o extrage din seria semenelor sale, ca şi din seria actelor sale obişnuite. Pentru cine intră în intimitatea micilor necuvîntătoare, e limpede elanul, frenezia „originalităţii” care iese din standardul ludic al speciei. Un fior obscur spre un altceva individualizator poate fi intuit în atari captivante zbenguiri fără legătură cu instinctul. Ca şi fără a face parte, repet, din cutumele jocului. Observaţia iubitoare la care îi supunem pe fraţii noştri fără grai relevă un şir uimitor de trăsături similiumane. Un cîine se urcă cu labele pe un parapet fără dorinţa de a-l escalada, ca şi fără efortul de a-şi „cheltui” surplusul de energie, căci mişcările sale sînt potolite, lenevoase. Încearcă o „poză”. O pisică se „înşurubează” într-o pătură de pe genunchii mei, nu doar pentru a se acoperi, ci şi pentru a dovedi o anume îndemînare, răsucindu-se de multe ori fără un rost aparent. Greşesc? Recurg la o extravaganţă? Posibil ca animalele de companie să nu aibă nici în cel mai mic grad un presentiment al artei. Dar e posibil şi contrariul. Am citit undeva că o specie de maimuţe contemplă amurgul cu o stranie melancolie care a produs impresia că trădează un germene al percepţiei frumosului.

*

Se întîmplă, fireşte, să pierzi cîte un obiect. Dar pierderea aceasta e cu atît mai iritantă cu cît se petrece în circumstanţe marcat dezagreabile şi altminteri, într-un context ce-ţi displace din capul locului. O adunare plicticoasă, o masă la care stai alături de persoane antipatice, un drum pe care nu l-ai dorit etc. sînt ca o pregătire ocultă a deznodămîntului cu pricina.

*

„A nu înţelege nu înseamnă a tăgădui” (Cehov).

*

Cîte o idee care pentru a fi înţeleasă satisfăcător are nevoie de mediul altor idei, astfel cum o plantă, pentru a supravieţui, are nevoie de lumină. Uneori însă acestea se arată egoiste, evitînd-o.

*

„Nu pot să înţeleg cum de un eseist atît de puţin conformist ca Judt, cînd ajunge la capitolul persecuţiilor suferite de evrei, nu mai află loc pentru o virgulă a punerii în chestiune sau la îndoială a versiunii oficiale. Tot astfel, nu pricep de ce România, unde, de bine, de rău, evreii din Vechiul Regat şi din Transilvania românească nu ştiu să fi fost cedaţi naziştilor şi trimişi în lagărele de exterminare, se vede cocoţată pe primele locuri în topul persecutorilor de evrei, în timp ce în Ungaria, Horthy, care îi ceda fără rezistenţă lui Hitler, nu e obiect de scandal. Ungaria aparţine Europei, România stă la uşa servitorilor nestilaţi. E limpede de ce negaţioniştii de stînga minimalizează crimele comuniste: pe de o parte, spre a nu apărea drept colaboratori cu asasinii, pe de alta, pentru a păstra Holocaustului monopolul suferinţei excepţionale în istorie. Nu-mi dau însă seama de ce România trebuie să joace, pe acest eşichier, rolul pionului celui mai blestemat. Nu-mi regăsesc armele polemicii într-un astfel de duel în care oricărui argument nu i se răspunde cu floreta, ci cu o simplă injurie care te scoate de pe scenă: antisemit” (Monica Lovinescu).

*

Automatele pot tînji după spirit, spiritul nu poate tînji după automate.

*

A. E.: „M-am convins că religiozitatea lui X conţine un procent considerabil al trufiei care nu pare a-l părăsi nici o clipă. Încearcă el oare s-o «dezinfecteze», aşa cum scria cineva că procedează clericii cu sexul, introducînd ceremonialul cununiei? Sau, dimpotrivă, crede a o putea fortifica, a o face intangibilă, subordonîndu-i recuzita bigotă?”

*

„Înrobitorii ştiu prea bine că atîta vreme cît sclavul cîntă libertatea, e împăcat cu robia lui şi nici prin gînd nu-i trece să-şi rupă lanţurile” (Unamuno). Cum aş putea să nu-mi amintesc de culturnicii comunişti pentru care celebrarea „libertăţii” socialiste de către condeieri era o îndrăzneală nu doar permisă, ci şi dezirabilă?

*

Moment negru: pentru a fi autentică, armonia ta trebuie să ia naştere în cuibul amărăciunii.

*

Ocolind pe cît a putut conflictele epocii, şi-a rarefiat personalitatea (atîta cîtă o avea). N-a fost chiar un adulator (ar fi fost imprudent), dar a evitat „a se pune rău” cu vreunul dintre autorii ale căror opinii sînt în vogă. Şi-a asigurat astfel din partea lor cel puţin o neutralitate, care, în timp, a bătut spre benevolenţă. Timpul i-a devenit un aliat de nădejde. A mizat pe un arivism lent, aproape insesizabil pe perioade mici, însă care dă roade pînă la urmă. A evitat cu schepsis orice ieşire din rînd. Spre a nu fi chestionat, a dat fiecărui actant al unei tabere impresia că se află de partea sa. O laşitate dichisită, simulînd armonia celestă. Străin de orice gest iregular, cuvîntul său de ordine exterioară a fost „corectitudinea”. A stors din aceasta toate sevele satisfacţiei proprii, părelnic nepretenţioase. La început a purtat un păr lung, romanţios. Apoi şi-a lăsat o barbă sapienţială şi s-a tuns scurt. S-ar zice că i s-ar fi părut riscant a arbora şi părul, şi barba, concomitent.