De cîte ori nu ai intenţia matinală de-a dirija, de-a stăpîni ziua incipientă? Cu toate acestea, la sfîrşitul ei, îţi dai seama că ea a izbutit a se fasona singură. Nu de puţine ori a se şlefui chiar, cu reflexe pe care nu le puteai întrevedea. Nu neapărat contrariindu-te, ci mai curînd măgulindu-te cu gîndul capacităţii tale de-a te transpune în obiectivităţi.

*

Nu poţi năzui spre straturile adîncimii dacă nu ai un stagiu de aşa-zicînd „naivitate”, astfel cum un om nu poate deveni adult fără să fi fost mai întîi copil. Oare Herzen nu-l socotea „naiv” pe însuşi Dostoievski?

*

Ignoranţă fertilă în bezna sa, precum seminţele îngropate în pămînt. „Cel ce nu ştie nimic, face multe lucruri, chiar fără să ştie!” (Monseniorul Ghika).

*

Cunosc cîţiva autori care, dobîndindu-şi „un spate” onorabil în provincie, dornici de a-şi spori succesul, s-au aventurat spre Capitală unde s-au cam pierdut. Aidoma unor mărfuri mediocre care se vînd mai bine în magazinele nepretenţioase de la periferie decît în marile magazine din centru.

*

Să funcţioneze oare între cititor şi autor o reciprocă revelare a slăbiciunilor? O comuniune a minimei rezistenţe? „Cititorii descoperă defectele (ascunse) ale autorului, părţile slabe ale operei. Iar opera îi descoperă cititorului nerăbdarea sa de cititor imperfect, maniile lui, preferinţele sale particulare (nu totdeauna rafinate), slăbiciunile caracterului său, lipsurile culturii sale; se dezvăluie unul altuia ca doi soţi după cîţiva ani de căsnicie. Se iubesc, dar îşi cunosc mutual defectele, deficienţele, ticurile, tabieturile” (N. Steinhardt).

*

Puţinul care înfloreşte din mizericordia multului, multul care înfloreşte din mizericordia puţinului.

*

A. E.: „De ce să mai fim rigorişti? De ce să ne înciudăm comentînd moravurile curente? Ştiurlubatica noastră lume tinde la panmixie. Ştii ce e panmixia?”. Nu. „E acea drăgălaşă situaţie a speciei, în care fiecare femelă dintr-o populaţie poate fi fecundată de oricare dintre masculii din mediul ambient. Desigur, nu chiar obligatoriu fecundată astfel…”.

*

Nerăbdarea are un iz de libertinaj, pacienţa are o notă ascetică. Senzualitatea e nesăţioasă, grăbită, credinţa ştie să se reţină şi să aştepte.

*

„Violenţa nu sprijină puterea, ci o distruge” (Hannah Arendt).

*

Cu cît într-o perioadă viaţa civică decade, cu atît decade şi creaţia. Ca atunci cînd un părinte transmite odraslei boala sa care poate fi mortală. Remediul? Doar atît de impredictibila istorie…

*

Pitagora era un protovegetarian, care-i privea cu oroare pe vînători sau pe măcelari: „Cîtă vreme omul va continua să taie animale, oamenii se vor ucide unul pe celălalt. Cine seamănă crimă şi durere nu se poate aştepta să culeagă iubire şi bucurie”. Socrate, ucenicul lui Pitagora, era un consumator convins de fructe şi cereale. Platon, ucenicul lui Socrate, susţinea că orice consum de carne aspreşte caracterul.

*

Scrie mult, de multă vreme, dar nu se poate sustrage unui aer de diletantism. A publicat lucruri dintre cele mai diverse, pe care însă e dificil să le pui cap la cap. Ca şi cum ar fi început mai multe drumuri fără a le mai urma: un studiu asupra literaturii noastre vechi, un roman, un eseu despre Schönberg, o biografie a lui Alecsandri, două piese de teatru bulevardier, destulă gazetărie etc. Pagini uneori atracţioase se intersectează cu altele de indenegabilă umplutură. Chelia sa de un luciu sapienţial te-ar îndemna la preţuire, dar… Nu e totuşi un tip banal. Sforţările sale de erudiţie, năzuinţa sa către complexităţile livreşti fac loc în unele momente unor frăgezimi, unor mărturii ale unei naturi delicate, vulnerabile cînd rămîne fără armura savantlîcului. Cu intermitenţe, e şi poet. Dar stihurile sale par un soi de amînare politicos grăbită a Destinului, ca atunci cînd strîngi mîna unui interlocutor, pe stradă, cu formula „la revedere, mai vorbim”.

*

O inteligenţă de tip poliţist. În virtutea ei, se consideră pe sine însuşi un suspect. Se filează fără contenire. Insomniac, pentru a se surprinde asupra faptei incriminatoare.

*

„Adversarul care îţi este o obsesie a devenit o parte din tine” (Blaga).

*

Nu tăcerea te indispune de la o vreme, ci rezonanţa ei, sunetul mort pe care îl percepi într-însa.

*

„Un portret dacă nu e sincer îşi pierde autenticitatea. Injurios indispune; omagial, pare interesat. Nu poţi insulta o canalie, pentru că stîrneşti toate canaliile şi nu poţi fi elogios cu un om de ispravă pentru că ţi-ar fi făcut bine – iar pe cei ce ţi-au făcut rău nu-i dezmierzi. (…) Un portret bun e fără elogii. E curios că elogiul nici nu atrage, nici nu se scrie lesne decît pentru muzicanţi, pictori sau poeţi, adică dinaintea unui lucru definitiv conturat. Omul social şi politic are silueta fluidă, tremurătoare şi dizolvată, oglindirea lui se prezintă slută, ca într-un geam cu luciul ponciş. El nu ajunge, improvizat şi contradictoriu, să-şi rostească o figură fără variante, şi schema lui morală, trăită din aproximaţii e inconsistentă. Dacă te-ai aplicat, tonul polemic e cel mai convenabil, fiind cel mai dinamic, şi eşti dator să te achiţi de el frumos. Fără a urmări desconsiderarea publică a modelului, portretistul e inspirat de la o problemă mai subtilă. Silindu-l să se îndoiască despre sine, scopul unui atac e satisfăcut. Îl ajuţi să intre în panică treptată, şi dacă e rău şi duşmănos, insul se lucrează singur în tăcere ca un venin, care-şi capătă toxicitatea întreagă în filtrări divizate şi prin maceraţie lentă” (Arghezi).