Despre Cişmigiul din belepocă: „Singura atracţie a grădinii pentru acest public special este taraful de lăutari ce cîntă la «Buturugă», grosolană imitaţie în ciment a unui trunchi de copac, în scorbura căruia se debitează bere, ţuică şi limonadă gazoasă. În jurul meselor ce se întind de la «Buturugă» pînă în dreptul chioşcului musicei militare, unde nu s-a mai cîntat de ani de zile, se îndeasă printre servitoare un sfert din garnizoana Bucureştilor, plus ordonanţele, ţinuţi la o distanţă respectuoasă de mese, de o sîrmă împletită cu ghimpi. În uniforme ce li sugrumă gîtul deprins a fi liber, recruţii ascultă aici inepţii murdare ce le zbiară cu vocea de gramofon stricat, dar nuanţînd scurt şi desluşit fiecare vorbă, o ţigancă obraznică, cu o floare mare în păr şi cu mîinile în şolduri… Din cînd în cînd, drept aprobare admirativă, ei o înjură scuipînd. (…) Aici la «Buturugă» tronează high-life-ul servitorimii: rîndaşii de la bănci, ministere, de la «Papagal», «Pomul de aur», cu şapca livrea cam pe ceafă, unii îmbrăcaţi chiar nemţeşte; ibovnicele lor, cu bluze de mătase, şterpelite de la «cucoana», fuste de ştofă groasă ţărănească şi, pe deasupra, un şorţ galben; oribil amestec de haine dăruite sau dosite şi de haine ieftene cumpărate de la Piaţa Mare. Aici servitorimea îşi maimuţăreşte stăpînii: bărbaţii se aşează la mese cu mutre serioase, comandă autoritar chelnerului, cu obrăznicia slugii faţă de cel mai jos ca dînsul, beau alene, dar trîntesc tare de masă paharul golit; ori prea repede, ridicînd sus cotul, ori prea încet, cu o căutătură de regret pentru lichidul scump dispărut prea repede; sunt darnici la chetă, la bacşiş şi cumpără de la ţigănci flori oferindu-le cu aere degajate dulcineelor lor” (Henri Stahl).

*

Pînă una-alta, micile cutremure vestesc catastrofele care se apropie. Uiţi ce vrei să iei din camera vecină în care de-abia ai intrat, spargi un pahar care-ţi cade din mînă pe neaşteptate, priveşti la un obiect şi-l cauţi în altă parte, ţi-a sărit din memorie chiar numele celui cu care vorbeşti la telefon şi cîte şi mai cîte, în vederea prăbuşirii celei mari, totale, care nu va mai cuprinde lucrurile mărunte şi împrejurările pasabile, ci se va extinde ca o inundaţie, ca o erupţie cărora nimic nu le va putea sta în cale. Vei fi tu însuţi catastrofa sau aceasta va veni din afară, ca simplă recunoaştere a fiinţei tale, indiferent de urmări?

*

„Învăţăm să trăim cînd viaţa este pe sfîrşite” (Montaigne).

*

Momentul de generozitate al unui avar, de amenitate al unui om „rău”. Aidoma unei lumini fie şi slabe, care, în întuneric, sare-n ochi.

*

E agreabil, dar numai dacă nu te afli în preajma sa prea mult timp. Om care se cade servit în doze mici.

*

„Libertatea este un soi de suferinţă care se deosebeşte de închisoare” (T. S. Eliot).

*

Din toţi porii săi ţîşneşte poezia precum acea boală cînd sîngeri fără o cauză cunoscută.

*

Trebuie să te depăşeşti, ţi se spune. Dar cum se depăşeşte pe sine o pasăre, dar cum se depăşeşte pe sine o piatră?

*

Nu capătă oare unele panegirice închinate personalităţilor care împlinesc vîrste „rotunde” tonul celor ce se scriu la decesul lor? Nu sînt cumva prea grăbite?

*

Peştii străbat cu eleganţă discul solar. Cel răsfrînt în eleşteu.

*

„Toate caracterele care sînt faimoase prin olimpianismul lor (Shakespeare – Goethe – Sturani) nu au obţinut niciodată calmul acesta, învingînd tumultul, ca o recompensă a unui efort eroic. Erau pur şi simplu olimpieni încă din prima zi a vieţii lor, şi niciodată nu a trebuit să facă eforturi, iar dacă păreau răvăşiţi de clocotul unei pasiuni, aveau încă de atunci un fel chibzuit de-a o suporta care-i făcea imuni. Aceasta drept consolare pentru eforturile pe care le faci de a nu izbucni. Tu nu te-ai născut olimpian şi nu vei fi niciodată; eforturile tale sînt inutile. Pentru că acela care a cedat măcar o dată în faţa tumultului va putea desigur să mai cedeze şi altă dată. Problemă de construcţii; orice pod are o rezistenţă peste care nu mai ţine. Chestie de călire. Voinţa este doar tensiunea propriei căliri înnăscute. Nu-i poţi adăuga nici un miligram” (Cesare Pavese).

*

O milă sfîşietoare pentru tot ce există şi, prin urmare, n-ar putea nicicînd dispărea.

*

„Ce se întîmplă într-o singură secundă, via Libération: lumina parcurge 299.792 de kilometri în vid, mor doi oameni în lume, se nasc patru oameni, se dau 55.000 de like-uri pe Facebook, 7 locuitori ai acestei planete devin imigranţi, se pierd 14 mingi de golf în Europa şi SUA, se fac 6,4 anestezii generale, o musculiţă bate din aripi de o mie de ori. Cîte secunde au trecut de cînd aţi început să citiţi acest «3,14»?” (Dilema veche, 2015).

*

Ce întrebuinţare să mai dai datelor memoriei, haine ponosite ale unor trupuri ce le-au supravieţuit?

*

Fereşte-te de oportunistul care are insuccese, pe de-o parte, plin de fiere, pe de alta, dispus a plusa falsa bunăvoinţă faţă de tine, încercînd măcar pe această cale să recupereze ceva. Fereşte-te de insul infatuat care ţine a-şi arăta musculatura, răfuindu-se în public cu cel pe care, întrucît îl socoteşte cel mai vulnerabil, şi-l alege drept victimă. Fereşte-te de „amicul” care, în societate, alege fără excepţie să stea de vorbă cu persoana pe care o consideră mai influentă ori mai utilă, întorcînd spatele celorlalţi.