„Cercetătorii de la universitatea din Tel Aviv au înregistrat strigătele din coloniile de lilieci egipteni şi au descoperit ceva tare interesant. Au putut clasa 60% din sunete în patru categorii. Aşadar, se pare că liliecii comunică, în mare parte, pentru a se certa. Fie vociferează pentru mîncare, fie îşi dispută poziţia de dormit în cuib, ţipă la masculii care fac avansuri sexuale nedorite sau, în fine, se ceartă cu un liliac care se apropie prea mult de ei. Deci, cam la fel cu oamenii căsătoriţi” (Dilema veche, 2017).

*

Poate că întreaga tactică a vieţii e situată între a apuca şi doar a atinge.

*

Imoralitatea care colcăie în stările de provizorat. Moralitatea obiectivă a eternităţii.

*

O durere care începe să viseze. Oare pentru a se degreva de sine sau pentru a se adînci?

*

„Termin apoi de citit ultimul roman al lui Milan Kundera, L’insoutenable légčreté de l’ętre, care a provocat delir în mass-media. (…) Nici cea mai interesantă din cărţile de pînă acum ale lui M. K., mai rănită parcă decît celelalte şi mai muzicală, nu mă convinge că M. K. e cu adevărat un scriitor atît de mare pe cît este uns şi decretat. O continuă ambiguitate şi mai ales relativizare dau o impresie de profunzime care mi se pare doar o aparenţă. N-a surprins kafkaianul istoriei suferite (ca Zinoviev), ci a redus-o doar la o componentă a deriziunii fragile din orice existenţă. Acea «légčreté» care dă prozei lui şi graţia, şi muzicalitatea, şi tonul inconfundabil îi sfidează în acelaşi timp înrădăcinarea în cutremurele vremii şi ale adevăratei mari literaturi. Dar poate mă înşel. Îl citesc sedusă şi iritată, niciodată fascinată” (Monica Lovinescu).

*

Durerea e o stare de veghe, voluptatea, o stare letargică.

*

„A te lăuda înseamnă vanitate şi a te deprecia micime, iar amîndouă înseamnă în gura vorbitorului lipsă de înţelepciune şi pentru urechile ascultătorului – pedeapsă” (Baltasar Gracian). Nu s-ar putea vorbi – îl am acum în vedere pe remarcabilul eseist L. C. – de o formă a vanităţii paradoxal pe invers, care e autodeprecierea permanentă, „micimea” de sine stilistic ticluită?

*

A. E.: „Ador lucrurile scumpe şi de proastă calitate. Nu reflectă ele cu suficientă fidelitate natura umană”?

*

Dacă n-ar fi fost egoist, n-ar fi putut iubi atît.

*

„Un om de spirit ar fi adeseori foarte încurcat fără tovărăşia proştilor” (La Rochefoucauld).

*

„Cele mai mari prostii nu le spun proştii, ci capetele mijlocii, care vînează după originalitate“ (Blaga).

*

Emoţia copleşitoare a ultimului an de liceu, petrecut la Oradea. Citeam pe nesăturate, aşteptînd „viaţa”, echivalînd-o zi de zi cu un soi de enorm mister. Ceva trebuia să se întîmple, să-mi răspundă neapărat acestei adăstări totodată intense şi fragile, un amestec de curaj şi timiditate mă anima, făcîndu-mă să nu mă mai gîndesc la sărăcie, la existenţa urîtă de la mijlocul anilor ‘50. Conta acea fervoare, acel flux de fericire dureroasă ca-n pragul unei iniţieri. Urmarea? Tot ce-aş putea recunoaşte ca realizare, acum cînd am devenit octogenar, nu e decît rodul acelei extraordinare aşteptări la care mă reîntorc cu pietate, ca-ntr-un pelerinaj sufletesc. Nu s-a putut mai mult, înţeleg, încercările suficient de aspre n-au lipsit, dar numai în temeiul acelui mirabil incipit moral mi-am putut da seama (şi am putut da seama) de mine însumi.

*

„Licuricii spuneau stelelor: «Învăţaţii afirmă că lumina voastră se va stinge odată». Stelele n-au răspuns”. (Rabindranath Tagore).

*

Blazare. Aproape că nu mai vezi mica prăpastie a clipei.

*

Ornament al prezentului, parfumul e lipsit de speranţă şi prin aceasta demonic.

*

Întîia zi cu peisaj hivernal din acest an. Inclusiv o uşoară ninsoare de cuvinte tandre pe pagina scrisorii tale.

*

„Cine-a zis că s-a terminat cu globalizarea, odată cu Brexit şi Trump? «Universalizarea» abia începe cu berea fabricată pe Lună. O echipă de studenţi americani plănuieşte să facă bere pe satelitul natural al Terrei, pentru prima dată. Grupul vrea să trimită o canistră la bordul unei navete indiene care urmează să fie lansată anul acesta, pentru a testa valabilitatea fermentării drojdiei pe suprafaţa Lunii” (Dilema veche, 2017).

*

O casă modestă însă cu zorzoane de prost gust, aidoma unei femei inculte care vrea să pară instruită, stîlcind vorbele „radicale”.

*

În tratatul său despre minciună, Sfîntul Augustin stabileşte două tipuri ale acesteia, os corporis («gura trupului») şi os cordis («gura inimii»). Pe cînd a doua „ucide sufletul”, prima e mai puţin culpabilă, asociindu-se cu conştiinţa falsului pe care-l propune. Nu pot a nu mă gîndi acum la scriitorii noştri, unii de foarte bună condiţie, care au marşat, în chip oportunist, pe calea propagandei comuniste. Oare ei nu-şi dădeau seama de impostura la care aderau? Consimţirea lor nu putea fi decît o duplicitate formală, o „gură a trupului”.