Se vorbeşte peiorativ despre faptul că unii (nu chiar puţini) vîrstnici „cad în mintea copiilor”. Devin stîngaci, îşi pierd memoria, rătăcesc diverse obiecte, se încurcă mai în toate cele. Se expun hazardului printr-o naivitate ce nu ezită a cădea în ridicol. Dar care poate fi realul substrat al unei atari deriziuni? Într-adevăr are loc un anume reviriment al copilăriei, din deznădejde. O tardivă revoltă a sa din spaima de a nu-şi fi păstrat statutul paradiziac. De-a se fi prăbuşit în eterogenia lumească a celorlalte vîrste, de a fi fost dată uitării. Apogeu al candorii, copilăria se confruntă cu acel apogeu al conştiinţei, ce-şi face suma mai mult ori mai puţin sapienţial, care este senectutea. Cu rezultate care capătă însă, în privirea obştii, aerul unor pozne. Dacă vreţi, realmente pozne, însă ale unui destin cinic.

*

Musca ne-ar putea da lecţii despre reciclare. O muscă regurgitează şi mănîncă iar mîncarea de mai multe ori.

*

Cioran nu doar „pe culmile disperării”, ci şi pe cele ale cinismului: „Rudele noastre ar trebui să aibă grijă să moară într-un moment cînd nu trecem printr-o perioadă de atonie. Altminteri, ce nemăsurat efort ca să arăţi interes pentru ghinionul lor!”

*

Tipul de doliu întîlnit în China, unde rudele şi prietenii mortului poartă o banderolă pe braţ timp de o sută de zile. Culoarea banderolei e în funcţie de relaţia cu decedatul: copiii săi poartă negru, nepoţii, albastru, strănepoţii, verde. În cazul în care e păstrată cu stricteţe tradiţia, banderolele cu pricina sunt purtate timp de trei ani. Pe de altă parte, fiind socotit culoarea fericirii, roşul este strict interzis la funeralii. Alte culori de doliu: în Coreea, negru şi bleumarinul, în Thailanda şi Brazilia, violetul. În ultima ţară purtarea violetului cu alte ocazii e considerată a fi lipsită de bun simţ.

*

„Cu cît îl iubim mai mult pe Dumnezeu, cu atît simţim mai mult că voinţa noastră se face nu numai asemănătoare cu a Sa, ceea ce ar fi natural (şi n-ar mai merita să fie subliniat), dar, lucru surprinzător, că voinţa Sa devine din ce în ce mai asemănătoare cu a noastră…” (Monseniorul Ghika).

*

Despre ce să scrie dacă, aşa disgraţiat cum se simte, nu mai este în stare să scrie nici despre sine?

*

Senectute. Din ce în ce mai frecvent ai simţămîntul că scrisul nu-ţi mai „merge”. Să fie la mijloc un deficit al energiei vitale sau altceva? Nu cumva e chiar un surplus al acesteia? Deoarece intervin clipe în care viaţa erupe cu o putere deznădăjduită, voind parcă a conjura finalul apropiat s-o mai îngăduie nemijlocit, ştergînd orice interes colateral.

*

Despre M. Ivănescu: „De scris, n-a mai scris de ani de zile, iar de citit nu mai poate de mult. Doar domnul Drăghici îi mai citeşte uneori din ziar sau dintr-o revistă literară. «Tu ştii», îmi spune, «că pe vremuri spuneam, glumind fără glumă, cu o profundă seriozitate, că sunt de departe cel mai mare poet român, deşi tu-mi reproşai modestia, certîndu-mă că nu utilizez superlativul absolut. Pe zi ce trece, mă simt, ca poet, mai irelevant». Îi răspund: «Curios – dar de fapt perfect natural –, aceeaşi experienţă o fac şi eu, la un nivel mai jos, desigur: sentimentul de importanţă pe care-l aveam ca scriitor scade continuu, se apropie cu paşi mari de zero». Suntem amîndoi nişte supravieţuitori, în sensul cel mai propriu al cuvîntului: (…) Îmi spune «Ai observat că lucrurile care contau pentru noi în trecut şi-au pierdut semnificaţia? Cărţile mele, poeziile mele au devenit nişte fleacuri; premiile, ce s-a scris despre mine mă lasă complet rece». «Dar amintirile?» «Amintirile au cîştigat în importanţă, ele sunt tot ce mi-a rămas», îmi răspunde el cu o voce dintr-odată foarte serioasă” (Matei Călinescu).

*

Prin mijlocirea ideilor iei distanţă, prin mijlocirea afectelor te apropii de lumea cea imobilă, copleşitoare cum un munte.

*

Unii plămădesc din zăpadă figuri angelice. Alţii doar moşi de zăpadă.

*

Oră de lucru matinal. Scriptorul nu ştie dacă stă de vorbă doar cu sine însuşi sau şi cu Celălalt.

*

„A fost salvat de la moarte în mod miraculos! Prince e primul cîine care a fost operat pe cord deschis în Australia. Pentru dificila intervenţie chirurgicală, stăpînii lui au trebuit să achite o sumă uriaşă. Erau în stare să plătească oricît numai să-l salveze pe iubitul lor căţeluş! Cindy şi Ken Ting, ambii în vîrstă de 44 de ani, din Sydney, Australia, au achitat 50.000 dolari, cît costă o casă, pentru operaţia lui Prince pe cord deschis. Cîinele din rasa Cavalier King Charles Spaniel, în vîrstă de 10 ani, a fost astfel salvat recent de la o moarte sigură” (Click, 2017).

*

Sunt unele discursuri atît de „curate” prin natura lor, încît simularea acestora poate părea incredibilă. Şi totuşi s-a descoperit un influent predicator nu doar ateu, ci şi escroc de anvergură, un stimat dascăl de etică criminal…

*

Să reprezinte patosul erosului o revoltă oarbă a sa împotriva propriei impotenţe metafizice?