Actualii poeţi din Moldova (cea a României), îmi spunea cineva, folosesc adesea prea multe cuvinte, „lungesc vorba” în versurile lor. Aşa o fi. Dar, mă întreb, Arghezi, de pildă, n-a folosit şi el multe „cuvinte potrivite”? Neîndoios, însă scrisul său opulent (mai cu seamă în tablete) are o contracţie metaforică ce simulează brevilocvenţa. Dăruită cu un număr enorm de prilejuri, scriitura argheziană dă impresia paradoxală de-a fi produsul unui avar al verbului. De altminteri, stînd de vorbă cu marele poet, am constatat cu uimire că acesta avea o exprimare orală echivalentă cu cea a textului său multstilizat.

*

„Dacă faimosul Teddy Bear îşi trage numele de la fostul preşedinte Teddy Roosevelt, în America lui Trump a apărut Trumpy Bear. Are o meşă portocalie, cravată roşie şi buzunar cu steagul american. Pe modelul acesta cum ar fi să avem şi noi un Daddy Bear?” (Dilema veche, 2018).

*

Azi, într-o după-amiază tîrzie, pe străzile din Sighet, clipe tulburătoare ale unui trecut al meu care încă nu s-a terminat în condiţia sa de trecut, nu ca o amintire, ci ca o continuitate aievea a ceea ce a fost…

*

„…dacă vrea cu adevărat să fie «semnificativă», arta ar trebui să fie existenţă în sens superior, iar istoria artei se poate plasa sub această întrebare: dacă şi în ce măsură apropierea a reuşit. Artistul o ştie sau mai curînd o simte şi cunoaşte neliniştea legată de creaţie, chinul zămislirii, al ridicării primordiale. Ea este indispensabilă şi, ca şi miezul invizibil al flăcării, are mai puţin a face cu realizarea, cît cu sensul ei. Aşa se explică tracul care îi mai cuprinde pe marii mimi, pe instrumentişti şi pe cîntăreţi, chiar atunci cînd au ajuns pe culmile gloriei. Ei intuiesc că au de dat mai mult şi altceva decît simpla virtuozitate” (Ernst Jünger).

*

Insuficienţa totuşi a acestui jurnal al unui autor actual relativ cunoscut, ca şi cum cineva ar muta obiectele dintr-o odaie într-un chip neaşteptat, mai curînd stînjenitor, care obiecte aşteaptă răbdătoare să fie puse la loc.

*

Tip aparent onest, dar cu atîta vehemenţă îndreptată, deşi posibil cu justeţe, împotriva unuia şi altuia, încît aceasta capătă aspectul unei energii nervoase, mereu necheltuită care ajunge, în controlul său distructiv, pînă la cele mai mici detalii ale execuţiilor proiectate. Mă tem să-mi imaginez fiinţa sa după ce îşi va încheia totuşi rechizitoriul. Ce va mai putea spune, ce va mai putea face? Nu va fi teribil de pustie aidoma unei cazarme dezafectate?

*

„O altfel de graţiere. După ce o vacă a evadat pe drumul înspre abator, înotînd şi refugiindu-se pe o insulă, politicianul polonez Pawel Kukiz a iniţiat o petiţie pentru ca, odată recuperat, animalul să nu mai fie sacrificat” (Dilema veche, 2018).

*

Cetăţi ce se apără pe dinăuntru, asediate de ele însele.

*

„Căci aceasta e soarta parodiei: nu trebuie să se teamă de exagerare. Dacă loveşte la ţintă, nu va face altceva decît să prefigureze ceva ce alţii ar face mai tîrziu fără să rîdă – şi fără să roşească – o seriozitate fermă şi bărbătească” (Umberto Eco).

*

O doamnă foarte corpolentă, cu o faţă deranjant plină, energic machiată. O mască. Sub care se află o altă mască de acum cîţiva ani, sub care, la rîndul său, se află o alta cu mai mulţi ani în urmă ş.a.m.d. O colecţie de măşti. Dar chipul său real? După toate probabilităţile, acesta nu mai există.