O mai mare cuprindere morală are decepţia decît speranţa, deoarece prima o poate include pe-a doua.

*

A. E.: „Scriu cu năzuinţa de-a mulţumi un cititor care are încredere în mine”. Dar ce faci cu unul care nu are încredere în tine? „În acela, colega, n-am încredere nici eu”.

*

A.E.: „Dorinţa ta de consolare n-are cumva un iz egoist? De ce nu-ţi trăieşti durerea pînă la capăt?”.

*

O neaşteptată bucurie. A doua zi rămîn resturile ei cum, pe masă, cele ale unui festin.

*

„Calităţile operelor nereuşite pot fi de grade diferite, chiar foarte mari. Şi pe cînd frumosul nu prezintă grade, nefiind de conceput un mai frumos, adică un expresiv mai expresiv, un adecvat mai adecvat, urîtul, în schimb, le prezintă şi încă mergînd de la uşor urît (sau aproape frumos) la foarte urît. Dar dacă urîtul ar fi complet, adică lipsit de orice element de frumuseţe, prin însuşi acest fapt el ar înceta să fie urît, fiindcă i-ar lipsi, în acest caz, contradicţia în care stă raţiunea lui de a fi” (Benedetto Croce).

*

S-a obişnuit cu sine precum cu o haină care-l incomoda la început, dar care, în timp, i s-a părut tot mai firească, pînă la o indistincţie de trup.

*

Ermetismul fiecărui palpit sufletesc, al fiecărui gînd fugitiv, al fiecărui gest, aşezate în perspectiva sfîrşitului obştesc. Ce vestesc ele, deoarece cu siguranţă vestesc ceva?

*

Timiditatea. O suspiciune faţă de lume a fiinţei devine, prin ricoşeu, o suspiciune faţă de sine însăşi. Drept care, neavînd un punct de reper nici lăuntric nici exterior, îşi pierde controlul în faţa manifestărilor proprii. În faţa străinilor, timidul devine confuz, neîndemînatic, printr-o defensivă paradoxală care duce la contrariul său. Ajunge vulnerabil printr-o autopuniţiune pe care şi-o aplică reflex tocmai pentru faptul că îi e teamă să devină vulnerabil.

*

Poezia e o dreptate în sine, resimţită instinctiv, o dreptate a creaţiei.

*

Precum oglinda, eternitatea n-are chip propriu.

*

„Girafele şi elefanţii din savană au trăit ceva nemaivăzut zilele trecute! A nins în savană. Fotograful amator Kitty Viljoen a surprins zilele trecute fenomenul meteo bizar produs în Sneeuberg, din partea vestică a Africii de Sud. Fotografiile au făcut înconjurul lumii pentru că nimeni nu a mai surprins zăpadă în zona semideşertică numită Karoo” (Click, 2018).

*

A. E.: „Deunăzi cineva vorbea despre «comemorarea Marii Uniri». Să fie «Marea Unire» decedată? Să fi rămas Basarabia o fantomă?”.

*

Truda adîncă, dureroasă a scriitorului ce năzuieşte cu ardoare la superficialitatea divină, la graţia suprafeţelor.

*

Fără puţină viaţă care s-o provoace, aşa cum toreadorul întărîtă taurul, moartea nu pare reală.

*

Focuri de artificii ratîndu-şi şansa de-a fi constelaţii.

*

„În Primul Război Mondial şi-au pierdut viaţa nu doar 17 milioane de oameni, dar şi 8 milioane de cai, măgari şi asini. Istoria omenirii este şi istoria cailor” (Dilema veche, 2018).

*

12 septembrie 2017. Încerc din nou o durere copleşitoare cu gîndul la pierderea lui Rocky. Oare va reveni ea şi în clipele din urmă cum o leală îmbărbătare?

*

„Cu prilejul celui de al XII-lea Congres al Partidului Comunist, Darya Lazurkina a făcut aceste mărturisiri: Închisă de Stalin aproape 20 de ani, a putut supravieţui datorită convorbirilor spiritiste cu Lenin. Dar, de curînd, Lenin i-a comunicat că nu-i place să stea în aceeaşi cameră (mortuară?) cu Stalin. Iată propriile ei cuvinte: «Întotdeauna am pe Lenin în sufletul meu şi-l întreb ce să fac. Ieri l-am consultat din nou şi părea că se află în faţa mea ca şi cum ar fi fost viu şi mi-a spus: e neplăcut pentru mine să stau alături de Stalin, care a făcut atîta rău Partidului». (…) Nu pot înţelege cum Sovieticii – materialişti etc. etc. – au făcut publicitate unei experienţe spiritiste. Restul nu mă miră: de mult am remarcat că spiritismul e compensaţia «spirituală» pe care şi-o acordă pozitivismul. Cînd nu mai poţi crede (în sensul iudeo-creştin al termenului), ai nevoie de probe concrete ale supravieţuirii sufletului; de la aceste probe «experimentale», construieşti o viaţă de dincolo – cu structurile şi ierarhiile ei – întocmai cum se construiesc teologiile ( în climat monoteist), de la cîteva revelaţii profetice şi experienţe mistice” (Mircea Eliade).

*

Calitatea scrisului, mai subţire decît un fir de păianjen pentru că nu-ţi dai seama cînd se rupe, nici nu-ţi dai seama cînd se reface pentru a se rupe din nou.

*

A. E.: „Dintr-un punct de vedere, senectutea e o pierdere de ritm. Să comparăm decurgerea vieţii cu mersul unui tren. Dacă după 50 de ani întîrzierile acestuia de la o staţie la alta sunt îndeobşte minime, de ordinul minutelor, după 70 ele încep a creşte nu o dată drastic ajungînd a fi de ordinul orelor, pînă cînd trenul rămîne inert, undeva în cîmp”.