„Cât de profund sunt înrădăcinate superstiţiile raţionaliştilor secolului nostru. Faimoasa teorie psiho-sociologică de acum cincizeci sau şaizeci de ani, care pretindea că australienii n-au înţeles încă raporturile între actul sexual şi fecundaţie; că ei explică fecundaţia prin introducerea unui «spirit» ancestral în pântecul femeii. Aceasta este, într-adevăr, credinţa australienilor vârstnici (adică «iniţiaţi»), dar ei cred aceasta nu pentru că sunt incapabili să perceapă relaţia cauzală act sexual-fecundaţie, ci pentru că au fost învăţaţi să creadă într-o «paternitate spirituală». Iniţierea consistă, printre altele, în revelarea acestui mister: fecundarea femeii este un act spiritual («spiritul» strămoşului pătrunde în pântecul femeii). Nu este vorba de o «ignorare» a fiziologiei, ci de o depăşire a acestei cunoaşteri naturale prin revelarea «misterului» paternităţii spirituale” (Mircea Eliade).

*

Scriptor. Acuitatea matinală: un ecou al Începutului inepuizabil, vreau să cred că o emoţionantă dovadă a suflului divin.

*

Intervenţiile divinului sunt nu o dată complexe, nu tocmai lesne de sesizat, credinţa în schimb e simplă în decizia sa intuitivă.

*

„Pe la 1830, Şcoala Vasiliană avea următoarea structură: o clasă elementară în care se învăţau: scrierea, citirea, număraţia şi rugăciunile; o clasă normală în care se predau gramatica română «până la verburi», geografia Europei, cele patru operaţii aritmetice, cunoştinţe generale şi religia; gimnaziul, profilul de umanioare, în care se studiau retorica, introducerea şi partea întâi a elocuţiei, istoria universală până la Constantin cel Mare, fracţiile zecimale şi numerele complexe, latina, geografia celorlalte părţi ale lumii şi religia. În plus, se organizau şi cursuri complementare, în care se predau Codul Civil, limba rusă, greaca veche, franceza, germana, caligrafia şi desenul. Cum vi se pare?” (Dilema veche, 2020).

*

Peru e ţara cu cea mai mare diversitate de cartofi din lume. Pe teritoriul său cresc mai mult de 4000 de soiuri.

*

Jurnalul: o lectură de sine însăşi a fiinţei.

*

În spirit, spaima continuării luptelor. Spaima şi mai mare a unui armistiţiu.

*

Visul, disociativ în raport cu realul spre a ne ţine parte, aidoma unui avocat al cauzei noastre.

*

Senectute. Prezentul nu-i poate apărea drept o injustiţie făcută trecutului?

*

„Pe măsură ce bărbaţii s-au orientat către tocurile late, femeile au optat pentru cele subţiri. Odată cu idealurile iluminismului, bărbaţii au început însă să renunţe la tocuri. După Revoluţia Franceză, în mentalitatea colectivă a început să se contureze asocierea între tocuri şi feminitate. Un alt punct de cotitură din istoria tocurilor a fost marcat de cel de-al Doilea Război Mondial, când au devenit tot mai populare posterele cu femei atrăgătoare şi zâmbitoare, care le aduceau o oarecare alinare bărbaţilor aflaţi pe front. Mai toate aceste fotografii înfăţişau tinere purtând tocuri înalte. (…) În 1950 a fost creat şi tocul cui, considerat astăzi un clasic al pantofilor femeieşti” (Formula As, 2021).

*

Trec în goana maşinii pe lângă un câmp pustiu cât vezi cu ochii. Nici un om, nici un pom. Doar un câine şezând, paznic al cerului vast.

*

Efectul tuşant al detaliului cum al unei luminiţe în întuneric.

*

Vis asemenea unei guri cu căluş într-însa pentru a nu i se auzi strigătul.

*

„N-am ştiut niciodată să mă instalez în viaţă. Totdeauna am stat pieziş, ca pe braţul unui fotoliu, gata să mă scol, să plec” (Gide).

*

27 iulie 2020. Preumblare prin minicartierul din jurul apartamentului nostru de bloc din Amarul Târg. Pe unele porţiuni n-am mai călcat de câţiva ani. Surpriză. Construcţii noi, deja înconjurate de-o verdeaţă provocator proaspătă care-n ochii mei schimbă perspectiva. Reperele atâtor mici amintiri, spulberate. Lume necunoscută, inclusiv pe ambele terase din apropiere, înghesuită, indolentă acum în zilele discreţionarei pandemii. Străin până şi de spaţiul acesta vecin, cu senzaţia unei raite printr-un cimitir…

*

Unele specii de langustine şi homari trăiesc peste 50 de ani şi continuă să crească pe tot parcursul vieţii. În plus, nu au fost mereu un aliment de lux. În secolele XVII şi XVIII au fost folosite ca îngrăşământ şi doar oamenii săraci le-au mâncat.

*

O singură speranţă înlăturându-le în cruzimea sa pe toate celelalte.