Cu puţin timp în urmă s-a întîmplat să fiu internat la un spital din Capitală pentru o operaţie. Cu toate că, prin amabilitatea medicilor, am avut parte de o rezervă, m-a încercat iarăşi suferinţa, mărturisesc echivalentă ea însăşi cu o boală, pe care mi-o produce orice spitalizare. Pesemne joacă aici un rol şi memoria. La 14 ani m-am pomenit vîrît abuziv la un spital de contagioase, prin intervenţia poliţiei, cu diagnosticul de scarlatină, pus greşit de un medic şi neconfirmat de altul, cu urmarea nu tocmai onorabilă pentru acea instituţie că simptomele reale ale scarlatinei mi-au apărut abia după două săptămîni, la spital, unde, fireşte, m-am infectat. Dar n-ar putea fi vorba doar de acel episod urît. Sînt uimit să aflu din cînd în cînd că unii semeni se bucură cînd nimeresc la spital, aşteptînd la rînd, cu răbdare, pînă se eliberează un pat şi chiar oferind „atenţii” slujitorilor lui Esculap cu acest scop. Cum e cu putinţă aşa-ceva? E ca şi cum mi-ar spune cineva că-i place să se culce în pielea goală pe zăpadă sau să ţină în palmă cărbuni aprinşi. Îmi propun să-mi lămuresc întrucîtva, în prezentele însemnări, simţămîntul greu de suportat pe care-l încerc cînd sînt nevoit să ajung în mediul spitalicesc: o împletire a depresiei cu dezgustul, cu spaima care se risipeşte cu dificultate, astfel încît revenirea pe făgaşul normalităţii cere un anume timp.

Ce se petrece de fapt cu un ins împovărat, asemenea subsemnatului, de o sensibilitate păcătoasă care-l face inadaptabil, cînd ajunge la spital? Are loc o „deturnare” a sa, adică o desprindere din circuitul actelor zilnice, un abandon nu neapărat al lucrurilor socotite importante, ci al obişnuinţelor care, contrariate, pot degaja o forţă teribilă. Tot ce ţi se părea pînă atunci simplu, subînţeles, aproape inobservabil, odaia ta, masa de lucru, orele de masă, sunetul telefonului, răsfoirea ziarelor, dobîndeşte o aură nostalgică pînă la durere. Te desprinzi forţat de ceea ce reprezintă un fond al fiinţei tale „concrete”, deşi părelnic modest, de-o relevanţă pe care n-o bănuiai, echivalat în primul rînd cu ritualurile cotidiene. Se produce o răsturnare a scării valorilor intime. Nu mai ai în vedere excepţionalul, ţelurile „înalte” ori deosebit de agreabile, aşternerea pe hîrtie a unor articole sau versuri, editarea unei cărţi, discuţiile cu un om apropiat, o călătorie pe care ţi-o doreai, ci proza, banalul, anodinul din care îţi dai seama că eşti ţesut. Un poet francez numea boala „o confesiune prin trup”. Rodul acestui soi de confesiune e într-un fel absolutoriu, ca-n cazul oricărei confesiuni de-o anume intensitate, ducînd la o golire a fiinţei de complicaţiile conştiinţei iscoditoare, de ambiţiile pe care le emană aceasta. O simplificare dar nu o pacificare. O trecere de la demonia lucidităţii analitice la un gen de torpoare uşor delirantă, aşijderea demonică. Nu e o simplitate naturală a primordiilor, ci una mistificată, barbară, impusă.

În odăile de spital domneşte o mixtură anormală a solitudinii cu viaţa socială. Singurătatea individului căzut în suferinţă se izbeşte de o colectivitate inedită, apăsător de mărginită, cu o prezenţă permanentă ce nu diferă mult de atmosfera unei închisori. Eul stresat ce-ar dori să-şi tatoneze un nou traseu, o direcţie de supravieţuire în condiţii de avarie se vede absorbit de un mic univers imprevizibil, profund dezamăgitor prin sărăcia, prin cenuşiul său aidoma mîncării care aici n-are niciun gust, e sleită, rece. Orele, zilele tale parcă fără sfîrşit sînt populate de oameni pe care n-ai posibilitatea nici să-i alegi, nici să-i respingi. Oameni cu care n-ai nimic comun, cu care n-ai ce face altceva decît să-i urmăreşti cu o anume curiozitate ce oboseşte repede. Cuvîntul de ordine e promiscuitatea. Nici existenţa curentă nu e scutită de promiscuitate, dar secvenţele acesteia se derulează iute, fiind astfel mult mai suportabile, epuizîndu-se după ce ai părăsit un local ori te-ai dat jos din tren ori ai ieşit dintr-o stradă aglomerată. La spital în schimb eşti silit la o convieţuire de zi şi de noapte cu nişte necunoscuţi, contactul cu care devine obligatoriu ca şi administrarea unui medicament sau săvîrşirea unei proceduri. De ce ar putea aceştia să te „vindece”? De vechile frămîntări, de utopiile îndărătnice, de melancoliile pe care le ştii incurabile, în afara cărora nu mai eşti tu, pe care le conservi ca pe-o identitate ultimă? Extrem de puţin probabil. Dramatismul suferinţei e pus în surdină, înlocuit cu animalicul reflex al supravieţuirii în camera de spital, de-atîtea ori supraaglomerată, ea nu întîrzie a-şi pierde subtilităţile, transparenţa, a se abrutiza.

Spitalul e un spaţiu al tranzienţei. E la urma urmei o anticameră a sfîrşitului obştesc în care, dacă te afli, simţi nevoia de a-ţi face un bilanţ al vieţii, oricît de confuz, dezorientat, aiurit ai fi. De-a încerca, fie şi-n linii sumare, aproximative, un conspect rapid a ceea ce ai fost, a ceea ce eşti. Provizoratul condiţiei umane îşi scutură acum, în grabă, petalele veştede. Ştim prea bine: morţii i se opune iubirea, însă cum ar fi posibil aşa-ceva cînd „eu nu mai sînt eu”, cînd „mintea mă doare”? Iubirea cere o integritate sufletească, o energie a fibrei interioare care, numai egală cu sine, e capabilă de dăruire. Mă tem că spitalul te predispune la o închidere egoistă. Eclipsîndu-ţi umoarea conştiinţei de sine, lasă în schimb şi amplifică o variantă a ei degradată, derizorie. Iată cîteva rînduri ale acelui martir al bolii care a fost M.Blecher: „Ei bine, în toate aceste cazuri era uşor de constatat că bolnavii din jur, care erau la curent, nutreau nu ştiu ce meschină şi perversă satisfacţie de a «şti în timp ce bolnavul condamnat ignoră totul», şi asta le dădea un sentiment de comodă securitate interioară, senzaţia aceea de confort meschin pe care o avem întotdeauna cînd aflăm de un accident într-un loc unde ne-am fi putut afla noi înşine şi pe care îl subliniem cu un mic rîgîit intim «bine că eu n-am fost acolo»“. Nu o dată acest „confort” mărunt se asociază cu limbajul convenţional al compasiunii faţă de cei, pentru moment, mai nenorociţi decît noi. O inconştienţă ce trece în perfidie. Iluzorie biruinţă a imposturii efemerului (nu e oare totdeauna efemerul o impostură?).

Şi acum ceva despre boală. Poate părea straniu, dar, constituind pentru subsemnatul o suferinţă în sine, internarea în spital conturbă boala, o impinge în direcţia unei desemnificări. Nu am în vedere, desigur, suferinţa fizică gravă, opacă, dezumanizantă, care deopotrivă blochează instanţa raţională şi destramă emoţiile. Suferinţa dură care izgoneşte fiinţa din sălaşul ei, proiectînd-o într-un neant oribil. Care iese din perimetrul identităţii bolnavului, pecetluindu-l prin amorf, absurd, anulîndu-l necruţător. Boala cît de cît „suportabilă”, pe care o tolerăm în măsura în care şi ea ne tolerează, poate aduce o stare morală complexă, deschizătoare de largi orizonturi. Oare patosul artistului n-ar putea fi abordat ca o sănătate creatoare? Tolstoi nota împrejurarea că suferinţa trupească îi uşurează sufletul. În ce sens putem vorbi despre un atare fenomen? El se înscrie la mijlocul drumului dintre sănătate şi moarte, cea dintîi nescutită de vacuităţile egoismului şi vanităţii, cea de-a doua misterioasă în tăcerea sa inexpugnabilă. Consecinţa bolii astfel înţeleasă poate fi o regăsire benefică a figurii noastre lăuntrice. O rupere relativă de mundan şi un dram de mortificare îndeamnă spiritul să-şi măsoare adîncimile. Camus înfăţişa boala drept „o mînăstire care are regula, asceza, tăcerile şi aspiraţiile sale”. Cu adevărat ceva monahal se degajă dintr-o boală asumată pe latura sa duhovnicească, prin epurarea de balastul trupesc (atît cît sîntem în stare să-l părăsim) şi prin potenţarea sufletului aflat în criza benefică a regăsirii. E ceea ce am putea numi o mistică a bolii. Dar, măcar pentru mine, în afara spitalului!