Faptul că învăţămîntul românesc e suferind e o deplorabilă evidenţă. Aparent neverosimil, doar un singur copil dintr-o sută de absolvenţi din mediul rural poate accede la o instituţie de învăţămînt superior. Deseori o şcoală de la oraş, mai cu seamă dintre cele în care învaţă copiii semianalfabeţilor cu putere financiară şi nu numai, capătă de zece ori mai mulţi bani decît una de la ţară. În vreme ce în 2008 unul din cinci elevi a abandonat şcoala, iar jumătate din absolvenţii de liceu nu şi-au luat bacalaureatul, mai toţi politicienii şi oamenii avuţi şi-au trimis odraslele la studii în Occident. Nu trebuie să ne bucure cîtuşi de puţin numărul mare de facultăţi particulare din România de azi (mai mult decît pe întreg teritoriul Statelor Unite!), căci inflaţia lor e corelată cu o corespunzătoare diluare a exigenţelor didactice, cu o teribilă precaritate a „titraţilor”. Greşim oare socotind că e un fenomen de-a dreptul antisocial? O componentă a sa o constituie şi prezenţa tot mai oneroasă în rîndurile „universitarilor” a diverşilor învîrtiţi în jungla politichiei şi afacerilor, a unor baroni locali care ei înşişi şi-au obţinut diplomele de studii în chipul cel mai dubios. Vom trece peste alte grave neajunsuri ale şcolii româneşti actuale spre a ne opri la unul care oglindeşte orientarea cras materialistă, sfidător pragmatică a societăţii (e adevărat, nu numai de la noi) şi anume starea „umanioarelor”. Cuvînt utilizat tot mai rar, încărcat de nostalgie, înlocuit cu sintagma discipline umaniste, adică filologia, istoria, filosofia, artele etc., care, cu alura lor de „gratuitate”, se văd împinse tot mai la margine. Ce preţ mai au aceste sărmane vestigii ale unei normalităţi culturale într-un context tot mai presant al economiei „integriste”, al tehnologiei „de vîrf”? Ce cariere pot oferi ele tinerilor prea adesea ispitiţi de goana demenţială după bani, de un drum „profitabil”, în defavoarea unuia cu o îndreptăţire vocaţională? Părinţii nu pregetă a-şi sfătui şi ei copiii să urmeze facultăţile de profil „realist”, la modă, gen informatică sau marketing, înspăimîntaţi de spectrul şomajului ori al retribuţiei mai puţin decît modeste de care au parte dascălii, care încă mai nutresc utopia măririi salariilor nu altminteri decît în temeiul unei legi adoptate şi răs-adoptate de organele statului. Şi n-au într-un fel dreptate? Piaţa muncii îşi spune răspicat cuvîntul, influenţînd reflecţia guvernanţilor, una contabilicească, ce ajunge la concluzia - imbatabilă, nu-i aşa? - că studiile umaniste nu mai sunt „rentabile”. Paradigma autoritară fiind cea a industriei, comerţului, politicii, la ce bun să mai încurajăm imaginaţia, visul, himerele, impalpabilul, în detrimentul căilor cu finalitate mercantilă? La ce mai folosesc ştiinţa şi talentul cînd buzunarul e gol?

În atari condiţii, ştiinţele umaniste, aşa cum sunt predate, sub semnul subfinanţării şi al unui discredit defel ascuns, riscă a se degrada ele însele. Respinse fiind de cei „cu capul pe umeri”, dornici de o împlinire standard, acestea reprezintă o opţiune pentru tinerii care evită o concurenţă mai susţinută. Procesul de selecţie slab favorizează mediocritatea. Să nu pierdem din vedere şi o similară orientare „realistă” a învăţămîntului liceal, care evită în genere să mai pună accentul pe cele ale „sufletului” neglijînd progresiv elementele cu aptitudini către „umanioare”. Şi dacă punem la socoteală şi latura formativă a educaţiei umaniste, ţintind structurarea unor valori morale, a unor trăsături civice, nu realizăm cu şi mai mare claritate descumpănirea pe care o creează descurajarea acesteia? Ierte-mi-se optica „retardată”, dar fac parte din rîndul celor ce cred că o lume de tehnologi, informaticieni, agenţi de bursă, dealeri e o lume frustrată. Robotizarea fiinţei omeneşti pe care o generează, exclusivitatea pregătirii „pozitive” nu pot rămîne fără consecinţe în ceea ce priveşte viitorul unei societăţi care nu s-ar putea întemeia pe incultură şi pe amoralitate.

Extensia nemăsurată a liberalismului economic, gîndirea de tip business au dus la concepţia potrivit căreia totul e marfă, că, prin urmare, şi valorile spiritului s-ar cuveni să se supună legilor cererii şi ofertei. Elocventă în acest sens apare o vorbă a miliardarului american Andrew Carnegie, care găsea nimerit a-i gratula pe absolvenţii unei facultăţi de afaceri pentru hotărîrea lor de-a se consacra perfecţionării unor abilităţi în stenografie şi în dactilografie, în loc de „a pierde timpul” cu „limbile moarte”. Aşadar rostul facultăţilor de „umanioare” ar fi exclusiv acela de-a avea rezultate financiare şi nu absolvenţi bine pregătiţi în zone care nu prezintă interes întrucît nu produc bani. De ce „să pierdem timpul” cu sprijinirea lor? Aidoma unor nobili scăpătaţi, asemenea facultăţi se văd nevoite a suporta ofense, a se restrînge, a se desfiinţa. Un straniu regres al mentalului social operează o disjuncţie între, pe de o parte, informaţie, adiţionare mecanică de date care conţin putere (economică, politic-administrativă) şi, pe de altă parte, cunoaşterea care face posibilă cultura şi specializarea în cadrele acesteia. Vechiul dicton „ai carte, ai parte” e bun de azvîrlit la coş. De aici caracterul radical al formalizării învăţămîntului (formalizare, va să zică în cazul de faţă suspendarea normei morale), caracterizat nu numai prin mită şi prin comerţul cu catedrele, ci şi prin industria de diplome de-a dreptul false ori cel puţin insuficient justificate de gradul instrucţiei indivizilor ce profită de ele. Tiranicul criteriu financiar deformează însă facultăţile umaniste şi pe un plan aşa-zicînd organizatoric. Deşi gratuit printr-o prevedere constituţională, învăţămîntul indigen are o subvenţionare neîndestulătoare, circumstanţă ce-l obligă a căuta „resurse extrabugetare”, id est fonduri de supravieţuire în condiţii de avarie. Astfel se ivesc penibilele forme ale învăţămîntului „bugetat”, paralel celui taxat, în care studenţii nu sunt obligaţi la frecvenţă, contînd numai şi numai înmatricularea lor. Criteriul principal de bugetare dat fiind de numărul studenţilor, cum s-ar mai putea vorbi de competitivitate, de calitate, de o elementară seriozitate? Să mai subliniem că finanţarea acordată pe cap de student e resimţită de cadrele didactice prin gonflarea normei specifice ca şi prin stabilirea salariului la limita minimă legală, împrejurări ce, incontestabil, nu le pot stimula prestaţia? Livraţi pe bandă rulantă precum într-o fabrică, absolvenţii se înghesuie la obţinerea documentului de absolvire, sub cinica deviză conţinută într-un act oficial: „se recomandă adecvarea standardelor de promovabilitate la nevoile (sic!) studenţilor noştri”.

Nu ne putem imagina decît cu strîngere de inimă cît de deprimantă poate fi soarta unora dintre tinerii care termină în prezent studiile universitare. Ar putea fi un profesor de limba română beneficiarul aceleiaşi remuneraţii ca un specialist în softuri de gestiune bancară? Ar putea fi plătit un traducător, un muzeograf, un cercetător la fel cu un specialist în informatică? O zdrobitoare inegalitate se instalează în defavoarea producătorilor de „bunuri simbolice”, înghesuite în strîmtele compartimente ale implacabilei economii de piaţă precum animalele unei mizere grădini zoologice. O, desigur, există şi un elegant discurs asupra „pluralităţii şi varietăţii opţiunilor” ce-ar sta la dispoziţia junilor filologi şi istorici, despre „managementul de proiect” cu glazură europeană ce s-ar putea aplica în spaţiul vitregit al „umanioarelor”, însă cît de realist ar putea fi în proximitate, cîte cazuri ar putea rezolva în concret? Şi cutezăm a ne întreba: cît de comprehensivă, cît de bine intenţionată ar putea fi o asemenea declaraţie, dacă semnatarul său, pe care l-am citat în fraza anterioară, un „expert în politici educaţionale” (v.Dilema veche, nr.261 / 2009 ) nu şovăie a se pronunţa, în finalul intervenţiei d-sale, în felul următor?: „ar fi bine ca facultăţile umaniste să renunţe la pretenţii nefondate, cum ar fi că ele trebuie oricum susţinute în virtutea unui drept intrinsec al lor, nu foarte clar enunţat. Folosind o comparaţie mai largă, acestea nu trebuie să pice în patima artiştilor care se cer subvenţionaţi de stat în virtutea faptului simplu că sunt artişti”. E mai mult decît limpede, nu?