Preţuitul, inclusiv de subsemnatul, poet Adrian Popescu îmi face plăcerea de-a se ocupa de mine în Ramuri, nr.5-6 / 2009. De asemenea îmi face plăcerea de a-şi decripta propria persoană din textul dialogului, în curs de realizare, pe care binevoieşte a-l purta cu mine Dora Pavel, unde numele d-sale nu apare. După ce aminteşte că, în 2000, cînd a preluat, „prin concurs, desigur”, postul de conducere al revistei Steaua, avea 53 de ani şi după ce-şi enumeră, cu specifică smerenie, premiile dobîndite, menţionînd şi „recunoaşterea criticilor de marcă”, de care s-a bucurat, afirmă că nu era, în acel moment fast, „un «novice»”. Dar cum era, mă rog, în raport cu Aurel Rău, cel ce l-a primit şi menţinut în redacţie, spre „fericirea” d-sale? A lui A.Popescu, evident. Nu e un secret pentru nimeni marea tenacitate cu care A.Popescu a dorit să ocupe postul lui Aurel Rău, chiar dacă, „în acel 2000”, avea „tot ce-şi poate dori un poet”, după cum ţine a ne încredinţa. Chiar „tot”? Cît de naivi am putea fi? E drept că mi-am exprimat, la un moment dat, rezerva faţă de ceea ce socoteam a fi un anume conformism al revistei Steaua, în formula sa „veche”, mai cu seamă printr-un comentariu apărut în România literară ce a beneficiat de un oarecare ecou. Atitudine în defavoarea redactorului şef de atunci, Aurel Rău, pe care însă îl consider în continuare un însemnat poet, unul dintre cei mai buni pe care-i avem în prezent, şi, implicit, în favoarea redactorului şef in spe, A.Popescu, nădăjduind, cum spune acum acesta, că se va „înnoi credibil conţinutul publicaţiei cumva din interior”. Dar, helas, lucrurile au rămas în fond cam la fel. Periodicul clujean evită cu sistem polemicile cu o miză „periculoasă”, are grijă permanentă de a nu-şi strica relaţiile cu persoanele „însemnate”. Graţiosul balet al „diplomaţiei” continuă a evolua nestînjenit pe scena sa, ceea ce se poate constata cu uşurinţă. Chiar megieşa Tribună e mult mai vivace. Pe planul relaţiilor personale, nu doar un singur „gest” al redacţiei să zicem „înnoite”, o unică „şicană” m-a dezamăgit, ci un întreg şir de episoade neprietenoase (tergiversări, „neglijenţe”, omisiuni ş.a.), pe care i le-am adus la cunoştinţă lui A.Popescu, îndeajuns de semnificative pentru a înţelege că nu sunt dorit în economia revistei în paginile căreia am debutat şi de care aveam simţămîntul că mă va lega o trainică simpatie mutuală. N-a fost să fie!

Cît priveşte comportarea ambiţiosului A.Popescu faţă de cel ce l-a „fericit”, deschizîndu-i o carieră literară şi veghind asupra ei, ce să mai spun? Faptul că-l firitiseşte azi, după ce i-a ocupat locul, după mari stăruinţe al căror martor nu e doar subsemnatul, mi se pare cel mult o pură postură protocolară. De ce zic „cel mult”? Pentru că, în perioada în care-şi pregătea cu înfrigurare ascensiunea, Adrian Popescu nu mai prididea să-i găsească cusururi patronului Stelei, după cum, chiar săptămînile trecute, mi-a mărturisit cu uşurare la telefon că acesta, în pofida prezenţei sale aparent „omagiale” în caseta redacţională, nu mai are decît „un cuvînt foarte neînsemnat, în înfăptuirea revistei”. Exact inversul aprecierii de faţadă, potrivit căreia Aurel Rău ar dispune de „un cuvînt greu de spus la alcătuirea sumarului revistei, al antologiilor” etc. Cînd e credibil A.Popescu? Vorba argheziană: „una vorbim şi alta fumăm”? Bineînţeles, gratitudinea nu e un criteriu propriu-zis literar, ci unul moral. La fel şi sinceritatea. În consecinţă, încălcarea lor nu cred că mă va face să-mi schimb opinia exprimată în scris asupra prestaţiei literare a lui A. Popescu, care, merită consemnat şi acest lucru, nu cade din neant, ci se situează în bună măsură pe traiectoria deschisă de poeţii „stelişti”. Dar pentru a fi convins de autenticitatea „sentimentelor de recunoştinţă” faţă de ex-redactorul-şef Aurel Rău, pe care, după toate cele întîmplate, le înscrie fără clipire A.Popescu, sunt de părere că ar fi binevenită şi opinia lui Aurel Rău însuşi. Corect, nu?