Oricîte tentative (politicoase, naive, infatuate, generoase, ipocrite etc.) se înregistrează cu scopul de-a „şterge” diferenţa dintre „centru” şi provincie, ele nu izbutesc a clinti din locul lor bine statornicit cele două concepte. Orice s-ar zice, şi se zic multe, „centrul” şi provincia îşi urmează existenţa. Dar ce se mai zice? Păi că, de pildă, în provincie se întîmplă de la o vreme lucruri „mai interesante” decît la Bucureşti, că acolo „se aglomerează” marile „evenimente culturale”. Ca şi cum n-ar conta eterogenia nu o dată stingheritoare a calităţii „evenimentelor” cu pricina, petrecute în localităţile marginale. Sau că provincia ar alcătui un tărîm „binecuvîntat”, un soi de oază de linişte paradiziacă ori măcar o staţiune balneo-climaterică la cele mai pretenţioase standarde, unde te poţi odihni, unde poţi crea, unde poţi visa netulburat printr-o simplă butonare a unui aparat generator de stări mirifice, aflat mereu la îndemînă. Ca şi cum fericirea s-ar muta cu arme şi bagaje dincolo de bariera „centrului”, alegîndu-şi cu mărinimie un sălaş geografic modest. Ba am întîlnit deunăzi şi un elogiu retro al provinciei, care ar fi fost, către finele oximoronic numitei „epoci de aur”, beneficiara depărtării de „centrul Infernului”, căci se găseau uşor pe teritoriul său apa şi căldura, alimentele şi o viaţă culturală „mai liberă”, scăpată controalelor, întîrziind aplicarea deciziilor centrale. Nu cumva era tocmai invers? Nu se propulsau mai multe bunuri înspre Capitală pentru că aceasta forma vitrina, era mai în văzul înalţilor dregători ca şi al străinătăţii? Nu cumva măsurile restrictive în domeniul culturii erau frecvent mai greu de îndurat la periferie, pentru că se aflau la voia minţilor celor mai înguste, care nu suportau, cum se întîmpla la „centru”, presiunea unui mediu compact al intelighenţiei? De acord că din rîndurile acesteia se ridicau uneori oameni „abili”, capabili a elabora „strategii complicate ale întîrzierii” traducerii în fapt a nefastelor ucazuri dictatoriale, creînd o „zonă gri” între autorităţi şi societate, dar aceştia nu erau oare caracteristici în primul rînd pentru Capitală? Iar „disidenţii”, de unde au răsărit ei dacă nu mai cu seamă din Bucureşti, ca şi din cele două mini „centre” ale ţării, Cluj şi Iaşi? Căci să nu uităm că provincia este etajată. Una e să trăieşti la Iaşi, la Cluj, la Timişoara, alta e să „hălăduieşti” la Tecuci, la Salonta, la Oraviţa. Literatorii din Suceava se plîngeau recent - şi presupunem că aveau oarece justificare - că ai lor confraţi ieşeni îi privesc cu condescendenţă pentru că locuiesc doar la… Suceava.

Vedem prin urmare că pe tema provinciei apar opinii ce favorizează abordarea ei prin contrast. Pe de o parte propoziţii de un optimism total, aidoma unor faruri ce ţi se înfig în ochi, împiedicîndu-te să mai vezi altceva decît snopul lor de raze orbitoare. Iar pe de altă parte expresii ale unei dezolări compacte, ale unei demoralizări cronice, ale unei inerţii care suspendă cursivitatea fenomenală a existenţelor particulare ca şi cea a existenţei colective, concentrate toate în jălalnicul titlu sadovenian, „locul unde nu s-a întîmplat nimic”. Poate fi stagnarea o „fericire”? Poate reprezenta golul evenimenţial o „binecuvîntare”? La urma urmei depinde de felul în care priveşti lucrurile. N-aş putea contesta completamente buna credinţă a unor rezidenţi ai „centrului” ce idealizează provincia (joasă) necunoscînd-o, dintr-o nevoie de contrapunct moral. Convenţionalismul unei asemenea atitudini nu e neapărat absorbant, risipindu-se în nuanţe, în note apte a-l reduce la o măsură mai rezonabilă. Dar cum stăm cu înşişi provincialii? Cu cei ce se confruntă cu stihia marginii, a izolării tînjitoare, a depărtărilor sterpe?

Într-un foarte mic grad aceştia sunt dispuşi a se autoidealiza, a se iluziona că-şi găsesc „fericirea” într-un spaţiu aspru la care, vrînd nevrînd, sunt nevoiţi a se adapta, asemenea acelor vieţuitoare care se deprind să trăiască în condiţii cvasipermanente de ger ori de arşiţă. Şi să admitem că un şir de neajunsuri ale supravieţuirii pot stimula reacţiile îndîrjite ale unui tropism remarcabil, pot configura structuri organice rezistente. Dar cu cîtă caznă! E adevărat, vertijul golului se dovedeşte uneori creator. Solitudinea socială impusă se întîlneşte - dureros, sacrificial - cu solitudinea nativă a creatorilor. Dacă, aşa cum spunea Robert Musil, poetul este „omul cel mai conştient de singurătatea fără scăpare a lui în lume şi printre oameni”, această singurătate devine în provincie palpabilă, se traduce într-o stare civilă. Fireşte, o astfel de constatare n-ar putea fi chiar echivalată cu un elogiu adus provinciei, întrucît n-am putea pierde din vedere uriaşa risipă de energie, decepţia permanentă la care se supune un intelectual autentic în luptă cu o proximitate de cele mai multe ori nefavorabilă. Pe urmele acelui crucificat liric care a fost Bacovia, marele „provincial” al poeziei noastre, cîţiva autori ai contemporaneităţii ne-au oferit, la rîndul lor, imaginile unei provincii personalizate. Ele constituie dovezi ale „provinciei creatoare”, în pofida împrejurării că poeţii pe care-i menţionăm s-au tras, dacă nu spre Capitală, măcar spre „minicapitalele” provinciei autohtone. Aurel Rău, Aurel Gurghianu, Victor Felea, adică aşa-zişii „stelişti”, au zugrăvit o faţă înnoită a Ardealului, o provincie, e drept, privilegiată prin „centrul” său secund, clujean, culturaliceşte situat aproape de capitala ţării. Alţii au cultivat o poezie a minimalelor, a miniaturalului obiectual/moral, replică la grandilocvenţa şaizecistă ce se sumeţea cosmic-filosofard, precum Petre Stoica (evocator al tîrgului bănăţean, înduioşător împestriţat de vestigii chezaro-crăieşti), Emil Brumaru ori Ovidiu Genaru (pe fundalul micilor aşezări moldave, toropite de-o estivală visătorie). Şerban Foarţă, singularizat poate mai mult decît ar fi fost acceptabil în Timişoara, ne-a dăruit texte de-o inedită migală, broderii pînă la halucinante performanţe ale verbului placat pe un amestec de bonomie şi melancolie…

La ceasul de faţă, cuvîntul de ordine în obştea românească este globalizarea. Cuvînt ce face să salte de satisfacţie inclusiv inimile potentaţilor provinciei, ale politicienilor, ale căpeteniilor administrative, ale proaspeţilor îmbogăţiţi ce privesc cu nesaţ spre o Europă în care speră a-şi afla temeiuri ale carierei, sudate cu cele lucrative. Prea puţin îi interesează provincia tradiţională. Orice specific local li se pare un factor expiat, bun cel mult ca butaforie propagandistică. O suită de festivităţi folclorice ori de petreceri pur şi simplu bahice, sub baniere localiste, uniformizînd oraşele şi orăşelele României, sunt singurele verigi de legătură cu trecutul pe care le mai conservă, nu fără un rictus viclean al bifării punctului din „program” privitor la „cultură” („centrul” se află, pentru ei, spre a parafraza o maximă cunoscută, acolo unde le e bine). Găsim la aceste personaje cel mult un gen de provincialism snob, cu ochii aţintiţi spre „conducerea” din Capitală, activat atunci cînd cer ceva în interes propriu, invocînd un anume topos. Nu mai puţin un provincialism rămas la treapta manierelor ce lasă de dorit, a limbajului frust… Nu-i mai interesează locurile de baştină sau de „reprezentare” decît sub unghiul perioadelor electorale, al implicaţiilor şi consecinţelor politicianist-pecuniare ale acestora. Astfel de inşi împărtăşesc probabil cu sinceritate impresia că globalizarea localităţilor ţării şi, evident, a lor personală a şi început prin marea extindere a televizorului care - nu-i aşa? - pe toate le cuprinde, pe toate le „rezolvă”. Ei formează partea cea mai vizibilă prin mediatizare a categoriei practice, „descurcăreţe”, într-un fel „cîştigătoare” în cursa vieţii, a populaţiei. Polarizarea dură a provinciei se reconfigurează cu aportul pregnant al acestor „învingători” nu o dată proveniţi din nomenclatura erei comuniste. De partea cealaltă se îndărătniceşte a rămîne cercul intelighenţilor (restrîns, însă nu disparent) ce-şi văd cu resemnare de ale lor. Contemplativi, nepractici, „cu capul în nori”, cum îi văd filistinii îmbătaţi de „succesuri”, dezarmaţi în faţa „pieţii libere” în frenetică acţiune, ei continuă a ţine cu unghiile şi cu dinţii de idealurile lor, asigurînd pe mai departe provinciei nota sa de potenţialitate infinită, de himerică aşteptare. Dar e oare cu adevărat himerică această aşteptare? Sub perdeaua agitaţiei vane, „liberalizate”, o paradoxală confirmare a locului „unde nu s-a întîmplat nimic”, s-a aflat şi prezumăm că se va mai afla un considerabil rezervor de surprize în planul creaţiei. Urgisită, scindată azi ca şi ieri, provincia e departe de a-şi fi jucat ultima carte.