Taşcu Gheorghiu. Traducător, dar mai cu seamă matein. Adică un ins decorativ al vieţii noastre scriitoriceşti, cu reputaţia că, perfecţionist al stilului, dar şi nepotolit noctambul, urma de nenumărate ori un anume traseu ce ar fi fost al „Crailor”, oprindu-se preţ de cîteva clipe, „aristocratic”, la localurile, nu puţine, pe care acesta le cuprindea. În fiecare degusta ceremonios cîte un strop de cafea. Avea o înfăţişare rasată, de orăşean îmbătrînit, cu un ten măsliniu, cu obraji laţi şi maxilarele căzute, ochi apoşi, mişcări lente, rodate. Scîntei agile îi treceau prin pupile cînd negocia un mic avantaj ori acorda cu scumpătate volumele de el tălmăcite, cu autograf. Avea ceva comun, în balcanismul său domptat, de nuanţă burgheză, cu M.R.P. Fiu al cetăţii lui Bucur din creştet pînă-n tălpi, îi cunoştea desăvîrşit străzile vechi, casele dormitînde sub tencuiala avariată, cotloanele cu amăgiri levantine, satisfăcut a da în privinţa lor informaţii dintre cele mai amănunţite. Epigon nu al unui autor, ci al unor personaje. Întrupare a unei „mici istorii” apocrife. La un moment dat, ştiind că apăruse masiva scriere a lui Ovidiu Cotruş consacrată lui Mateiu, m-am grăbit să i-o semnalez. Nu l-a interesat. Am avut impresia că n-a citit-o niciodată. Presupun acum că a încercat un fior de gelozie faţă de un „intrus” al unui univers „sub pecetea tainei”, pe care-l socotea, de bună seamă, fieful său personal. Îi degusta poezia indiferent la reconstituirile istoriei literare de care se arăta ambetat. Fervent al calităţii (ficţiunii) pe care o aspira cu nările dilatate de cunoscător ca pe-o mireasmă, iar nu al cantităţii (factologiei) ţesute de documentarişti (aici intrînd, pesemne, şi speculaţiile critice). Pentru ca tinerii de azi să înţeleagă mai bine pasiunea lui Taşcu Gheorghiu de a-l reedita pe Paşadia, s-o raportăm la histrionismul secund al imitatorilor unor Elvis Presley sau Michael Jackson.

*

Ies în fiecare dimineaţă la plimbare, cu cîinele, avînd sub ochi aceleaşi clădiri, aceiaşi arbori, aceleaşi semafoare şi panouri publicitare ale Amarului Tîrg. Peisajul urban-anodin, dominat de blocurile „socialiste”, se relaxează întrucîtva în Parc şi pe digul Jiului, dublat, printr-o supravieţuire miraculoasă, de cel cunoscut de mine în copilărie. E un truc al locului care mă atrage contradictoriu, precum o relaţie ŕ contre coeur, apăsătoare, dar şi inspirîndu-mi un simţămînt al constanţei ce mă impregnează treptat. Nu m-aş mai putea despărţi cu uşurinţă de aceste privelişti cu o durată de peste trei decenii în viaţa mea „ultimă”, marcînd, totuşi, un surghiun. Orice familiaritate nu devine oare un soi de blîndă fatalitate?

*

„Speranţa este un act de credinţă” (Proust). Speranţa: o emoţie ce cu adevărat intră în compoziţia credinţei, ca şi a iubirii. E o formă de libertate care girează deschiderea spre infinit a celor două virtuţi pauline.

*

„Mai cumplită este deznădejdea decît păcatul. Cel care şi-a pierdut speranţa a pierdut totul. Şi Iuda, şi Petru au păcătuit; cel dintîi a căzut în deznădejde, curmîndu-şi viaţa, cel de-al doilea a căzut în deznădejde, dar s-a ridicat prin speranţă, iar căinţa i-a adus iertarea lui Dumnezeu” (Ioan Carpatinul).

*

„Cînd dispare speranţa, dispare şi iubirea” (Sfîntul Ioan Scărarul).

*

O extremă sensibilitate la obiecţii e una din caracteristicile ariviştilor, celor confiscaţi de dorinţa de a-şi realiza o „carieră” (prototip naţional: Budulea taichii, din nuvela cu acelaşi titlu a lui Slavici). Altminteri, inşi cu un anume tact comportamental, disimulaţi, răbdători în aşteptarea atingerii ţintelor dorite, se irită aparent disproporţionat la orice observaţie ce le dă impresia că le-ar ştirbi „bunul nume”. Cunosc cazuri în care indispoziţia unor asemenea persoane a mers atît de departe încît risca să amplifice cauza ce-a provocat-o, antrenînd alte verigi conflictuale, aidoma situaţiei în care cineva vrea să scoată o pată de pe o haină ştergînd-o cu apă, dar obţine o pată şi mai mare. Explicaţia rezidă într-un cult al artificiului psihologic. Ariviştii îşi compun o imagine atît de convenabilă ambiţiei lor, încît se îmbibă de reflexul acesteia, o interiorizează. Contrariată cît de puţin, această imagine „doare”, ca şi cum ar fi un ţesut rănit. Vanitatea duce la o astfel de nefirească suprapunere a simulacrului cu naturaleţea conştiinţei. Apărată de blindajul unei strategii cu mare grijă elaborate, deruta izbucneşte în punctele slabe în care realul intră în contact nemijlocit cu fibra morală fragilizată de exerciţiul prelungit al ipocriziei.

*

„Mă îmbogăţeşte doar cel care mă face să văd cu totul altfel ceea ce văd în fiecare zi” (Valéry).

*

Nu i-am putea evita cu uşurinţă pe semenii noştri cărora le place „să se asculte”. E la mijloc un narcisism tiranic pe care-l proiectează asupra interlocutorului, suplimentînd prea adesea pura autoincantaţie verbală cu relatări detaliate asupra „succeselor” lor, chiar atunci cînd îi vedem rar, îi cunoaştem puţin sau… mai deloc. Întîlnirile pe stradă sau convorbirile telefonice cu atari persoane nu sunt uşor de suportat. Dacă, din politeţe, le acorzi o oarecare atenţie, prind curaj. Nu şovăie a-ţi tăia vorba şi, în cazul cînd sunt mai tineri, dîndu-ţi clar de înţeles că nu-i interesează ce ai putea să le spui. Reciprocitatea comunicării e respinsă cu decizie. Ipochimenii dobîndesc un aer de insecte agasante. Bineînţeles că încerci a-i ocoli, a restrînge relaţiile cu ei, cînd n-ai încotro, la strictul necesar, dar… apar alţii cu un identic nărav. Avem a face, cred, cu o candoare viciată. Atît de viciată încît trece nătîng peste împrejurarea că produce un efect dezastruos, că e un soi de entuziastă autourîţire, o batjocură de sine. Apucătura cu pricina reprezintă neîndoios una din feţele cele mai antipatice ale vanităţii, acel „trădător, cum se rosteşte Valéry, care vinde secretele pe tămîie”. O „trădare”, de fapt, a amorului propriu ce nu ezită a luneca în ridicolul ţeapăn, ţanţoş. M-a surprins o vreme înscrierea în această categorie a unor inşi cu certe virtuţi intelectuale şi îndemînări literare. Cum, mă întrebam, şi cutare, şi cutare? Din păcate! Vanitatea cu „spate” cultural e cu atît mai insistentă, cu cît e încredinţată că manevrează un aparat cu mare randament, un aparat de produs glorie…

*

„Pictura e oare o limbă sau un limbaj? Dacă e o limbă, ea poate fi tradusă. Dacă e un limbaj, adică un sistem de gîndire, de expresie, cu totul autonom, pictura e intraductibilă. În orice caz, pentru a încerca s-o înţelegi, trebuie să fii competent. Criticii de artă sunt mai competenţi decît pictorii înşişi. Organizatorii de muzee sunt şi mai competenţi decît criticii; concluzia e însă că nu trebuie să ne încredem în competenţă. Competenţa merge totdeauna prea departe, pînă la erudiţia care… orbeşte. Trebuie să încercăm să vedem, dar dacă descriem ce-am văzut, asta e literatură. Şi după cum o ştim bine cu toţii, literatura nu e pictură. De altfel, putem să explicăm fără să înţelegem, după cum putem înţelege fără să explicăm” (Eugen Ionescu).

*

Distinsul eseist V.A. ne asigură, triumfal, că a „găsit” divinul şi că e „prieten cu Domnul”, mărturisindu-ne pe deasupra: „m-am născut cu gena fericirii”. Ce să zic? Nu zic nimic, dar iată ce zice un proverb arab: „Compătimesc pe cel care crede că a găsit fericirea adevărată”.