Pagini de jurnal (14)

Să fie sărbătorile de două soiuri distincte, aşa cum socotesc unii cercetători, de celebrare şi de transgresiune, primele disciplinate, încorsetate în ritual, cele secunde întemeiate pe „logica plăcerii”, pe dezmăţul dus la paroxism? Sau orice sărbătoare e o defulare, o „supapă de siguranţă” a psihicului obosit, excedat de monotonie? Oare Crăciunul nostru exclude întrutotul dezlănţuirea Saturnaliilor de care, calendaristic, se arată foarte apropiat? Nu cumva fondul orgiastic implică o foame de originar, o retrospecţie convulsivă care nu e străină, în vîlvătăile vitalităţii sale, de fervorile religioase? Pe bună dreptate, Roger Caillois releva împrejurarea că sărbătorile au ca arhetip orgiile primitive, precum o reactualizare a haosului primordial.

*

Ura aplicată unui obiect major implică ura de sine. Un exemplu. Austriacul Jean Amery, care, în eseul intitulat Despre îmbătrînire. Revoltă şi resemnare, dă glas (la 55 de ani) ororii sale faţă de fenomenul în cauză, perceput pe propria-i persoană. Punctul de plecare îl reprezintă aversiunea faţă de bătrîni, scîrba ce i-o inspirau simptomele degradării citite în fiinţa lor. Consideră, sumbru-generalizator, că a atribui senectuţii laturi pozitive ar fi totdeauna un fals, că sub gerontofilia noastră făţarnică zace, fără excepţie, o gerontofobie. Dar omul era un pătimaş autonegaţionist. Refuzat de empatie, refuzînd transcendenţa, s-a sinucis la 66 de ani, nu înainte de a mai scrie o carte dedicată suicidului. Inteligenţa sa caustică, antiemoţională, anticaritabilă, antimetafizică, l-a folosit pe el însuşi ca pe un cobai, suprimîndu-l.

*

„E foarte greu să stingi cu cerneală o casă care arde” (Adam Michnik).

*

Un confrate (pe care-l preţuiesc, critic specializat în proză) îmi pune, pe ultima d-sale carte, o măgulitoare dedicaţie, conform căreia aş fi „cel mai bun critic din provincia mică”. Un joc al dimensiunilor ce-mi dă un vertij de cîteva secunde. Cît de „bun” aş putea fi, cît de „mică” ar fi provincia ce mă condiţionează? Parcă mai explicit era acel concitadin necunoscut, care, întîlnindu-mă în cursul uneia din plimbările pe care le fac zilnic în parcul Amarului Tîrg, cu cîinele, m-a agrăit cu vorbele: „Să trăiască cel mai bun critic din Gorj”. I-am replicat, totuşi: „Vă sunt recunoscător, dar poate că exageraţi. Aş fi preferat să-mi spuneţi că sunt cel mai bun critic de pe strada Iosif Keber”…

*

Faptele aşa-zicînd naturale, avînd la temelia lor o organicitate, un principiu, ne pot întrista mai mult decît cele întîmplătoare. Îmi povestea un amic despre o încurcătură a sa sentimentală. Cincancenar fiind, voia să curteze o doamnă recent divorţată, cu care avea raporturi de colaborare literară. Pînă-n ziua cînd a aflat că atracţioasa damă, care-l trata cu o, de altminteri, ambiguă amabilitate (vorba romanţei vechi, pe care mi-o cita: „Cînd tu
mi-ai surîs, eu m-am crezut iubit”), se apropiase de un bărbat cu vreo douăzeci de ani mai tînăr decît amicul meu. A apărut în sufletul său un semnal al fatalităţii biologice, un nec plus ultra care l-a urmărit mai mult decît un refuz adresat lui personal. Şi-a descoperit brusc îmbătrînirea, chiar dacă nu foarte avansată. Adică un rău definitiv, o iremediabilă epuizare. S-a simţit dat la o parte, cu seninătatea cu care, îmi spunea, înlături frunzele căzute de pe o bancă pe care vrei să te-aşezi în parc…

*

„Ceea ce aduce tangoul mai aproape de o experienţă aproape religioasă este că, deşi există în acelaşi timp şi în acelaşi loc, cei trei trăiesc şi simt în temporalităţi diferite. Bărbatul, care are rolul de a ghida, este obligat să se gîndească la viitor. Femeia trăieşte în prezentul absolut. Cel care priveşte vede mişcarea finită şi este, deci, în trecut. De aceea, în tangou, timpul pare că se suspendă. Şi atunci cînd eşti martor la o asemenea experienţă, atunci cînd ai o femeie în braţele tale, ai impresia că te afli în faţa unui miracol. Tangoul este o experienţă a eternităţii” (Remi Hess).

*

Din însemnările îmbătrînirii. Unii oameni mai tineri decît tine fac figura unor bătrîni, cum ar veni în parametrii absolutului, aşa cum te-ai deprins să vezi această vîrstă încă din copilărie. Sunt măşti care se repetă surprinzător. În faţa lor te simţi mai tînăr,
n-ai încotro, te copilăreşti, indiferent de vîrsta ta. Criza ta morală şi somatică bate în retragere. Asemenea inşi de-o gravitate protectoare sau ameninţătoare, după ocazii, te împing înapoi pe scara vieţii, te ajută să te regăseşti în marasmul delicios al unui netimp ce-ţi poate da o senzaţie de prospeţime. Ca şi cum, ieşind din atmosfera îmbîcsită a oraşului (poluarea mixată cu vacarmul neîntrerupt e bătrînicioasă), ai respira, cu o senzaţie de renaştere, un aer proaspăt.

*

Decepţia specială pe care ţi-o provoacă un om la care ai ţinut. Cu totul altceva decît una, poate că aparent mai gravă, din partea celor pe care nu-i agreezi ori nu-i cunoşti suficient, de care „nu-ţi pasă”... Rezultatul unei empatii contrariate e mult mai dureros. Pentru că te îndoieşti în subsidiar de tine însuţi, te depreciezi în ceea ce ar fi putut fi partea bună a fiinţei tale. Iubirile şi prieteniile trădate ţin afişul în această privinţă. Dar nu sunt neglijabile nici simpatiile incipiente, acele modeste flori de cîmp ce-ţi împrimăvărează cîte o clipă singuratică.

*

Pentru un om stresat, hîrşit în necazuri, o bucurie bruscă e ca o stare de beţie a cuiva care nu e obişnuit cu băutura. Şovăie, se dezechilibrează, pentru a cădea istovit, suprasaturat de-o lumină pe care sfîrşeşte a o simţi ca o nonidentitate.

*

Nici mai mult nici mai puţin: „Prima «lectură muzicală» susţinută de trupa Aeroport va avea loc marţi, 8 martie, de la ora 19.00, la Librăria Humanitas Kretzulescu. Ca un omagiu adus Zilei internaţionale a femeii, Alex Tocilescu şi Luca Dinulescu, fondatorii trupei Aeroport, ei înşişi scriitori, vor «citi muzical» pagini din cîteva jurnale feminine care au făcut istorie: Anais Nin, Agatha Christie, Jeni Acterian, Ioana Pârvulescu, Monica Lovinescu sau Nina Berberova. «Cînd cei de la Humanitas ne-au întrebat dacă am vrea să facem evenimentul, am zis imediat „da», şi am hotărît să sărbătorim femeile cu cuvintele lor – pentru că uneori sunt mai puternice decît ale noastre», explică Alex. Tocilescu cum a pornit ideea de a pune pe muzică vorbele unor «gînditoare» celebre. Intrarea la eveniment va fi liberă” (România liberă, 4 martie 2011).

*

De regulă, tartufismul exclude violenţa. Se comportă asemenea unui tîlhar care poartă mască şi mănuşi atunci cînd îşi comite fărădelegile. Preferă, în raporturile cu tine, obsecviozitatea, linguşirea, smerirea. Ce poţi spune? Desigur, preferăm inamicul cu faţa descoperită, francheţea duşmăniei. Deoarece politeţea vicleană te încurcă. Pentru a o înfrunta, trebuie să te dezmeticeşti, să faci un efort ca atunci cînd vrei să scapi de un vis dezagreabil, despre care ştii că e vis şi cu toate acestea nu te poţi trezi uşor.

*

Gînduri toropite de canicula sufletească ce s-au contopit, au format un fel de aluat din care propoziţiile încearcă, cu greutate, să-şi tragă firele.

*

Schimbul de daruri, ca o pagubă reciprocă. Un gen de sacrificiu al preaplinului, de fapt un negoţ, practicat în relaţiile cu divinitatea căreia îi ceri ceva (darul oblativ). Asta e opinia acelui cinic sfredelitor care e Georges Bataille, pentru care frumuseţea feminină nu e decît un excitant al cruzimii, un factor provocator al violului, cu atît mai izbutit cu cît e mai „profanator”.

*

„Teologia dinainte de Niceea, a văzut în Tatăl, izvorul existenţei, în Fiul, raţionalitatea, sensul care structurează şi rînduieşte totul, iar în Sfîntul Duh, dinamismul care face ca întreaga creaţie să tindă spre plenitudine” (Olivier Clement).

*

„Unul este, din punct de vedere moral, o satisfacţie, un egoism, un lucru închis, în timp ce Dumnezeu se deschide iubirii, compenetrării unuia de către altul, renunţării unuia pentru altul. Doi reprezintă unirea perechii, care mai conţine imperfecţiuni pentru că atunci cînd iubeşti doar pe altul, te iubeşti pe tine însuţi, celălalt te reflectă. Unul nu se iubeşte. Doi se iubesc între ei. Iubirea desăvîrşită în ieşirea din sine, jertfelnică, iradiată, deschisă, fără restricţii, fecundă, nu apare decît în Trei” (H. de Saint Victor).

*

A fi bătrîn înseamnă a ajunge într-o fază în care viaţa nu mai unelteşte în tine alături de tine, ci doar în tine împotriva ta. Surprizele ei (mă refer la spectacolul pe care ni-l oferă teatrul trupesc) sunt astfel dintre cele mai dezamăgitoare. Şi totuşi fiind viaţa ta, nu te înduri s-o renegi, s-o părăseşti. O măsori cu un amestec de condescendenţă şi duioşie…

*

Marele pericol pe care-l reprezintă poeţii de duzină nu e producţia lor, oricum ratată, ci faptul că deformează uneltele poeziei, aidoma unor cleşti, foarfeci, fierăstraie etc., pe care literatorii ce vin în urma lor riscă a le prelua în această stare proastă.

*

„Veteranul Rinus Michels, cunoscut, de asemenea, sub numele de «Generalul», antrenor al echipei olandeze care a pierdut la limită în faţa Germaniei în finala din 1974, a rostit expresia celebră: «Fotbalul este un război». Cînd olandezii s-au răzbunat în 1988 şi au bătut Germania în cursa pentru a deveni campioană europeană, pe străzile din Olanda au ieşit să danseze mai multe persoane decît în ziua în care adevăratul război s-a încheiat în luna mai 1945. Cu o altă ocazie, în 1969, un meci de fotbal între Honduras şi El Salvador a dus la izbucnirea unui conflict militar, cunoscut ca Războiul fotbalului. Tensiunile între cele două ţări erau deja mari. Fanii echipei Honduras au fost enervaţi, dar, chiar şi mai rău imnul naţional din Honduras, a fost insultat şi steagul alb-albastru al ţării, terfelit prin noroi. Desigur, războaiele fotbalului sunt rare (eu nu mă pot gîndi la un alt exemplu), dar ideea că o competiţie sportivă internaţională inspiră, în mod inevitabil, fraternitate – o idee avansată de baronul de Coubertin, fondator al Jocurilor Olimpice moderne – este o ficţiune romantică. Violenţa huliganilor britanici, de exemplu, reflectă o nostalgie aparte pentru război. Viaţa în vremuri paşnice poate fi plictisitoare, iar gloria britanică pare să fie o amintire din trecut. Fotbalul este o oportunitate să experimentezi spiritul de luptă (…). Chiar şi atunci când fotbalul nu duce la o vărsare de sînge reală, inspiră emoţii puternice – primitive şi tribale –, evocînd zilele în care războinicii se pictau pe faţă şi ţopăiau pe ritmurile dansurilor de război, urlînd ca maimuţele. Natura jocului încurajează acest lucru: viteza, agresivitatea colectivă” (Ian Buruma).

*

„Cel mai trist aspect al vieţii de acum este faptul că ştiinţa noastră acumulează cunoştinţe mai repede decît acumulează societatea înţelepciune” (Isaac Asimov). Să fie ştiinţa o înţelepciune in spe? Sub avalanşa ei informativă, mintea omenească respiră greu, uneori uită să mai respire. Ce să mai zicem de suflet?

*

A scociorî prin amintiri pînă nu mai găseşti nimic, ca şi cum ai umbla cu lingura după resturi printr-un borcan de dulceaţă, după ce dulceaţa s-a isprăvit.

*

Se zice că durerile te călesc. Am mari îndoieli. Mai curînd te rod, te fragilizează. Eu unul devin, vai, tot mai sensibil la necazurile minore, semn de imunitate psihică scăzută. Sunt ca o haină uzată de prea multă purtare, care se descoase pe la încheieturi, se destramă uşor.

*

Tinereţea e nerăbdare, maturitatea e o nerăbdare învinsă, senectutea ar trebui să fie răbdare pur şi simplu, dar oare e?