Poetul X are o faţă care seamănă cu un platfus. Astfel chipul său se armonizează cu intelecţia sa, care seamănă de minune şi ea cu un picior avînd acest tip de malformaţie. Un cap mare, de formă mai curînd pătrată ceea ce-i scoate în relief maxilarele, pe un trup mic, înghesuit ca şi cum carnea însăşi, nu veşmîntul său în genere ponosit, demodat, nu s-ar încheia uşor cu nasturi. Atribuie cu generozitate toate păcatele celorlalţi, păstrînd toate calităţile pentru sine. Vrea pururi să pară un înţelept, un mentor. Dă impresia că şi în somn stă cu degetul ridicat a îndrumare. Teribil ar fi dorit să aibă un aer cutezător, cocoşesc, dar i se văd din nefericire micile calcule, sforăriile prin crăpăturile privirii niciodată îndeajuns de ferme, trădînd un efort neisprăvit, un eşec nativ. Pare uneori gata să ia lumea în pieptul său strîmt de cocoşat, dar nu fără a se asigura că măcar o cotă a opiniei oficiale ar putea fi de partea sa. Altminteri tace, îşi potriveşte nevricos ceasornicul de la mînă, aşteaptă. Aşteaptă. Visează să pună ordine peste tot, să fie ascultat şi urmat, însă dă impresia unui hidrofor care macină-n gol, cu un zgomot enervant cînd nu are apă. Pare să aibă mereu fărîmituri de mîncare pe pantaloni şi degetele unse cu grăsime. Ceva lacom intră-n îngereala lui coruptă (evident, e şi bigot), acordîndu-i aerul unui ins întrerupt chiar în timp ce stă la masă, nevoit a se ridica ţinînd cuţitul şi furculiţa în mîini, cu gura mînjită de mîncare. Poezia lui? Un galimatias de „bune sentimente”, o izmeneală de neaoşisme din care poţi spicui doar ceea ce i-a scăpat întîmplător de sub condei, micile tresăriri de hazard.

*

Celebritatea se înscrie neapărat, vorba lui Zarifopol, în „registrul ideilor gingaşe”. A recunoaşte făţiş că o urmăreşti n-ar fi o dovadă de aroganţă? Declarînd că nu te interesează sau că o respingi, n-ai deveni suspect de ipocrizie? Dacă eşti un anonim şi îţi afişezi dispreţul faţă de celebritate, se poate socoti că te prefaci. Dar cea mai delicată poziţie îmi pare a fi cea a unor oameni deveniţi celebri care ne asigură că o detestă. Importanţa lor reală ne aruncă într-o dilemă, căci putem la fel de bine interpreta mărturia lor ca o expresie a autoexigenţei grave ori ca o simplă frivolitate.

*

„Nu te crede genial – pentru a fi normal, socoteşte-te unic” (Thomas Bernhard).

*

Profunzimea şi frumuseţea (profunzime empirică) au nevoie de pauze, de spaţii albe care să le scoată în relief ori pur şi simplu pentru a le da fiinţă.

*

Epigonismul: solventul cel mai puternic al originalului, mult mai primejdios decît plagiatul, care, prin raportarea la epigonism, pare o copilărie.

*

Ce reprezintă cîştigul real? Timpul în care scrii sau cel în care nu faci nimic, dar preţios al fiinţei către sine, fiind incomunicabil?

*

Amnezia: s-ar zice că cineva, un regizor al creierului tău, alege lucrurile pe care trebuie să le uiţi, din ce în ce mai multe, după un criteriu enigmatic. E vorba de o despărţire de fiinţă sau de o regăsire întru fiinţă?

*

Un test la care îţi supui o anume speţă de cunoştinţe: scrutarea laudelor pe care ţi le adresează, mult mai puţin relevante pentru tine decît chipul configurat din trăsături nuanţate, de bună sau rea credinţă, pe care-l desluşeşti în spatele propoziţiilor cu pricina. Ceea ce se cheamă limbajul corpului, frecvent „sincer” chiar la marii ipocriţi. Sub unele elogii aparent cuceritoare, poţi citi de-a dreptul minciuna. O minciună repulsivă deoarece ţinteşte centrii înşişi ai identităţii tale…

*

Un păcat săvîrşit de tine, să fie un păcat doar dacă-l răscoleşti, dacă te opreşti nedomolit asupra lui, dacă-l prefaci în obsesie? Dacă-l laşi în pace, nu mai e… păcat? Dilemă.

*

Obosit de oboseală.

*

M-a tulburat odinioară o cugetare a lui Rivarol: „gîndeşte rău şi nu vei greşi”. „Gîndirea rea” nu ar fi, la urma urmei, ca un soi de raze infraroşii care descoperă structurile vieţii confruntate cu structurile întunericului însuşi?

*

22 martie 2011. La un post tv, l-am auzit pe un psiholog, H.D., grăind astfel: „Gaddafi susţinea că nimeni nu trage în el deoarece toţi îl iubesc. La fel spunea şi Tolstoi, cînd lua parte la război”. Nu m-aş fi aşteptat în ruptul capului să dau peste această asociere, Gaddafi şi… Tolstoi.

*

Vînează vorbele de duh ale altora spre-a le servi în nume propriu. Un braconier verbal.

*

O minte şleampătă ca un pantof prea larg, călcînd dizgraţios.

*

Există nu doar un manierism al scriiturii, ci şi unul al gîndurilor care îţi stăruie în minte fără să vrei, pe care ţi le surprinzi şi atunci cînd ai dori să te ocupi de altceva. Trena lor obsesivă ce-ţi încurcă paşii sufletului, dar şi pecetea unicat a imperfecţiunii tale cum amprentele digitale.

*

Obişnuieşte a împrumuta obiceiuri rele şi a le restitui cu dobîndă.

*

Excedat de imagini care încă n-au timp să cocheteze, să simuleze, să însceneze, care încă sînt în stare „naturală”.

*

Un precupeţ de idei. Dată fiind discreţia unor producători, taraba sa e asaltată.

*

Cînd nu-ţi reuşeşte scrisul, degeaba încerci, spre a te remonta, să-ţi aminteşti paginile tale mai vechi cu care poţi fi de acord. Nu te pot ajuta. Te simţi, în raport cu tine însuţi, un impostor.

*

„Din cînd în cînd, Publicul se transformă într-o mulţime şi devine, astfel, vizibil. În mulţimea, de exemplu, celor care asistă la distrugerea, de către o bandă de răufăcători, a casei unor bătrîni, fascinate de încă o dovadă că forţa fizică este stăpînul acestei lumi, împotriva căruia cei buni la suflet nu pot face nimic”. (W.H. Auden).

*

„Cele două caracteristici ale artei care fac posibilă, pentru un istoric al artei, împărţirea ei în perioade distincte, sînt, mai întîi, un mod comun de expresie, care cuprinde o anumită perioadă şi, în al doilea rînd, acelaşi model explicit sau implicit, al eroului, acel tip uman care merită în cea mai mare măsură să fie cîntat, reamintit şi, pe cît posibil, imitat. Ceea ce caracterizează stilul poeziei «moderne» este un ton scăzut, apropiat, pentru a exprima comunicarea de la persoană la persoană, nu adresarea către un public numeros; ori de cîte ori poetul modern vorbeşte pe un ton ridicat, vocea sa sună fals. Iar eroul caracteristic acestei poezii nu este nici «eroul clasic», nici rebelul romantic, amîndoi autori de fapte extraordinare, ci bărbatul sau femeia din orice strat social care, în ciuda tuturor presiunilor societăţii moderne în direcţia depersonalizării, reuşeşte să dobîndească şi să-şi menţină propria-i identitate” (W.H. Auden).

*

„Cînd un poet se întîlneşte cu un ţăran analfabet, e posibil să nu prea aibă ce să-şi spună unul altuia. Dar atunci cînd amîndoi se întîlnesc cu o «persoană publică», ambii simt aceeaşi suspiciune. Niciunul nu va avea încredere nici cît negru sub unghie în cel de-al treilea. Cînd intră într-o clădire oficială, amîndoi împărtăşesc acelaşi sentiment de teamă difuză că nu vor mai ieşi niciodată de acolo. Cu toată diferenţa culturală dintre ei, amîndoi simt în fiecare cuvînt al unei Oficialităţi mirosul unei nonrealităţi, în care fiecare individ este tratat ca un număr dintr-o statistică. Probabil că ţăranul joacă seara cărţi, în timp ce poetul scrie versuri, dar amîndoi subscriu aceluiaşi principiu politic şi anume acela că, între puţinele lucruri pentru care un om adevărat trebuie să fie gata să îşi dea viaţa, dreptul de a (te) juca, dreptul la frivolitate nu este cel din urmă” (W.H.Auden).

*

A. E. îmi spune: „Poezia e un viol asupra vieţii. Îi sacrifică virginitatea”.

*

Iubirea de Dumnezeu, forma maximă a libertăţii. Dacă, aşa cum spunea Berdiaev, orice mare iubire sfîrşeşte prin a fi răstignită, această iubire supravieţuieşte în eternitate. Totuşi teandricul Isus a fost răstignit nu pentru iubirea Sa faţă de Tatăl ceresc, ci pentru iubirea Sa faţă de oameni. Sau pentru ambele?

*

Spre mirarea mea (domoală încă), îmbătrînirea sub aripa căreia mă aflu nu simt că mi-ar aparţine precum vîrstele dinainte, ca o perfectă suprapunere dintre fiinţă şi trăire. Nu e decît o imagine a mea, un soi de fotografie sau film. M-am detaşat de ceea ce s-ar părea că sînt, măsurîndu-mă cu oarecare indiferenţă, uşor amuzat. Să fie o dovadă a extazului ultim, care se apropie? O prevestire a acelei stări prethanatice, cînd se zice că sufletul ieşit din carcasa trupească, plutitor, o priveşte liniştit din afară?

*

„A da cu plăcere valorează mai mult decît ceea ce dai” (Fericitul Augustin).

*

Omul drept nu e totdeauna un om bun, omul bun nu e totdeauna un om drept. Întrucît bunătatea e un har, nu un act comportamental, normat prin raţiune.

*

9 mai 2011. Moderatorul unui post tv: „Să comparăm timpul cu o îngheţată. Oricum se topeşte, prin urmare trebuie s-o savurăm mai repede”. Aşa va să zică!

*

Afirma cineva că atunci cînd mănîncă, un om nu se gîndeşte la moarte. Cred că avea dreptate!

*

Flaubert, într-o scrisoare din 1870, către George Sand: „Intrăm într-o eră stupidă. Va fi utilitară, militară, americană şi catolică”. Poate doar în privirea catolicismului expansiv a fost un pic prea… optimist.

*

Se zice că furnicile au un miros la fel de dezvoltat precum cîinii.

*

Omul ca atare se află dincoace de artă, dincoace de filosofie, dincoace de toate practicile culturale. Mai aproape de sine, inclusiv cu defectele sale, pe care factorii amintiţi, oricît de impozanţi, nu le pot disimula, nu le pot absolvi. Dar nu dincoace de Dumnezeu, căci virtutea se consubstanţiază cu El, iar viciul (înţeleg prin viciu toate înfăţişările neajungerii) cade în abisul absenţei divine.

*

Un aspect al „actualităţii” lui Nichita Stănescu, de care se cuvine a ţine seama: „El a luat toate compromisurile la rînd, de la poezia antirăzboinică trecînd prin toate fazele poeziei militante, pînă la poezia naţionalistă. Se pare că «nebunia» talentului cheamă după sine «nebunia» faimei. E ca o intoxicare alcoolică, în fapt paralelă şi sincronă cu cealaltă - nu mai poţi da înapoi. Nevoia de succes, de faimă, de exhibare. Nu mai poţi stabili unde se termină prietenia, generozitatea şi unde începe setea de a epata, de a acroşa, de a cuceri noi şi noi fani, nemaiţinînd cont cine sînt aceştia şi care este calitatea lor intelectuală, morală etc. Totul la Nichita părea o punere în scenă, în vederea cuceririi de adepţi, de admiratori ai persoanei şi ai poeziei sale. Dar nu este situaţia oricărei vedete a zilelor noastre intoxicate de publicitate, de reclame mai mult sau mai puţin subtile, insinuante, insidioase? Între Fiziologia poeziei, ca să-l cităm chiar pe Nichita, şi patologia omului de succes, sau mai blînd spus alienarea sa, ne mişcăm stînjeniţi, uimiţi şi trişti, contrariaţi, cu inima strînsă” (Ion Lazu).

*

„Reţin fraza lui Ceauşescu, la prelucrarea tezelor din iulie ‘71. Îndrăznise Zaharia Stancu să-i atragă atenţia că «scriitorii nu vor înţelege», la care a primit acest răspuns: «Nu e de înţeles, e de executat!». Chiar: Ce-ar fi de înţeles, cînd e vorba de nişte directive?!” (Ion Lazu).

*

Serafismul în artă: o aspiraţie spre neîmplinire. O divină imaturitate ce doreşte a se permanentiza se exprimă printr-însul (v. teoria goetheană cu privire la „pubertatea repetată” ca izvor al creaţiei).