Cînd se termină copilăria? Poate că atunci cînd apar primele amintiri. Amintiri nu în înţelesul oarecum mecanic de reproduceri ale trecutului, ci în cel moral-calitativ, de proiecţii în ficţiune, id est în imposibil. De nostalgii pe buza imposibilului. E un prag al despărţirii fiinţei de sine, a unei fiinţe feliate, sacrificate în etapele devenirii sale. Mi s-a întîmplat aşa ceva în vara 1950. Părăseam satul în care hălăduisem cinci ani, încărcat pînă la suferinţă de imaginile locului, de chipurile dascălilor şi ale colegilor care, o simţeam, deveniseră altceva, figuri fabuloase ale unei utopii. Nu mai aveau realitate. Erau imagini stoarse de timp, înveşnicite într-un trecut pe care copilandrul ce eram, fără a-şi da seama prea bine, îl percepea ca intemporal. O durere bucuroasă, o sfîşiere înălţătoare mă cuprindeau. Mă mutasem cu ai mei într-un oraş „mare” din Ardeal, cu vestigii imperiale care marcau violenţa despărţirii de tihnitele zări rustice. O durere a inimii în care se împlîntase lama unei noi vîrste, pe care n-o doream, care mă înspăimînta şi mă ruşina. Îmi era jenă să spun că am 14-15 ani, de parcă aş fi săvîrşit o faptă urîtă. Am trăit o segregare a eului care mă cutremură şi azi…

*

Să fie copilul, aşa cum crede Sartre, un monstru pe care adulţii îl fabrică din regretele ce le nutresc? Spre onoarea lor, există adulţi care-şi asumă, ei, în raport cu copilăria, condiţia de monstru. Aşa cum îmi spunea că se simte prietenul meu V. L.

*

„O experienţă rea face mai mult decît un sfat bun” (Valéry).

*

Cimitirul dorinţelor ce se împlinesc prea tîrziu. Nu ştii ce să faci cu ele. Te întristează de moarte, dar o politeţe a sufletului (mila?) te obligă la un protocol al întîmpinării lor, la acordarea unei ospeţii decente acestor morţi vii ce ţi-au pătruns atît de înduioşător în viaţă. Presupui că şi ei se sfiesc, că le e teamă. Sunt cărţi care te-ar fi entuziasmat cîndva, dar care azi te lasă aproape rece, timbre ce te-ar fi încîntat pe cînd erai filatelist, monede pe care cîndva le colecţionai cu înfiorare. Ar putea fi cu siguranţă şi bicicleta pe care mi-o promitea tata şi pe care, în dura mizerie de după război, n-a mai putut să mi-o procure. Aş putea cumpăra acum o bicicletă, dar ce să fac cu ea? Diverse obiecte demodate ori numai ieşite din circuitul din ce în ce mai parcimonios, mai rigid al obişnuinţelor căpătate mă învinovăţesc cu delicateţe. Ce mai poţi face? Le depui în raclele unei emoţii, păstrîndu-le un moment în preajmă cum o dovadă a unei bune credinţe, a unei fidelităţi faţă de tine cu care le eşti dator. O condescendenţă plină de umilinţă te încearcă. Dar dacă fiinţa ta s-a schimbat atît de mult, pînă la nerecunoaştere, ele au rămas aceleaşi, mustrîndu-te tacit pentru inconsecvenţă, iertîndu-te, dăruindu-ţi binecuvîntarea lor mută.

*

„Ţelul suprem al călătoriei nu este de a pune piciorul pe un pămînt străin. Este de a putea, în sfîrşit, să păşeşti în propria ta ţară ca pe un meleag străin” (G. K. Chesterton).

*

Atingînd o anume vîrstă, e ca şi cum ai fi ieşit dintr-un tunel. Cînd te aflai în tunel, aveai un scop, acela de-a ajunge la capătul lui, la lumină. Acum, într-un soi de libertate, sub cupola cerului imens, nu mai ai niciun ţel. Te apasă tîrzia eliberare cum o sclavie.

*

Natura însăşi a conştiinţei noastre face ca factorii purităţii şi ai impurităţii să se inverseze alternativ, aproape ritmic, aidoma nisipului dintr-o clepsidră.

*

„Aş fi total de acord să arăt a ticălos cu condiţia să par în acelaşi timp extrem de inteligent” (Dostoievski).

*

A.E., într-un moment de ciudă: „Neîncrezător în inteligenţa nativă a copilului, adulţii încearcă s-o suplimenteze printr-un soi de îngrăşămînt pedagogic, cu miros nu tocmai agreabil, aidoma celui de origine animală, pus la rădăcina plantelor”.

*

Pofta renunţării, comoditatea respingerii, triumful negaţiei, în ordinea alunecoasă a inteligenţei comasate cu lăcomia pentru bunurile palpabile. Ateismul însuşi al acestui carpe diem postinfantil, care doreşte a-şi găsi un alibi în negativ.

*

„S-a descoperit comoditatea neexistenţei lui Dumnezeu, pentru că fără Dumnezeu lumea îşi pierde orice caracter neliniştitor” (Luigi Pareyson).

*

Liniştea negaţiei supreme, dulceaţa ei mortală atît de seducătoare.

*

Din spusele lui A. E.: „Observ că nu o dată gîndurile simple, «la mintea omului», au nevoie de o gură augustă care să le rostească, de un piedestal care să le înalţe. Să fie la mijloc o neîncredere în «mintea proastă» pe care o avem? Un snobism? O izmeneală? Iată, azi, intrînd într-un spital, am văzut o «lozincă» uriaşă deasupra uşii ce da într-o secţie, constînd dintr-un citat din Schopenhauer: «Sănătatea nu e totul, dar totul nu înseamnă nimic fără sănătate». Taman pe gustul medicilor!”.

*

„Pentru că, deşi prietenia nu e de conceput fără întreruperile cotidiene, totuşi, chiar dacă sensul îi rămîne neschimbat, o mulţime de exteriorizări ale prieteniei dispar. Desigur, se nasc iarăşi, din sîmburele rămas neatins, cum însă orice asemenea plăsmuire are nevoie de timp şi cum nu reuşeşte totdeauna să se impună aşa cum e de aşteptat, nu se mai poate - chiar dacă n-am ţine seama şi de schimbările de dispoziţie personală - relua totul exact de unde s-a întrerupt. De aici decurge în mod necesar că în prieteniile temeinic constituite trebuie să existe, înaintea fiecărei reîntîlniri cu celălalt, o anume nelinişte, care nu trebuie să fie atît de puternică încît s-o resimţi ca atare, dar care poate tulbura comportarea şi conversaţia pînă-ntr-atît încît
să-ţi stîrnească uimirea, mai ales dacă nu-i cunoşti cauza sau nu crezi într-o asemenea cauză” (Kafka).

*

Micile obiceiuri zilnice. Le dăm cu atît mai puţină importanţă cu cît ne deprindem cu ele, cu cît acestea se transmută în gesticulaţii ale fiinţei cu o tot mai redusă conştientizare, în simple automatisme. Orele de mîncare, cele de odihnă, orele de scris-citit, spălatul, plimbările, televizorul, radioul etc. ajung să articuleze ritualuri, avînd un rol repetitiv pe scena vieţii noastre obişnuite. Sunt un soi de slujbe ale unei religiozităţi elementare, strîns legate de fiziologie, însă posedînd nu mai puţin o notă similisacrală (un cult închinat fiinţei proprii care include Lumea). Din care motiv nesocotirea, întreruperea lor intempestivă duc la un disconfort apăsat, la o criză fie şi de proporţii reduse care se propagă însă către etajele mai înalte ale eului stînjenit, derutat, panicat. Acesta simte lipsa liturghiei lor minimale. Îşi revine îndată ce asemenea mărunţişuri îşi ocupă locul lor neimportant/important, restabilind firescul.

*

Din spusele lui A. E.: „Scriitorii de seamă respinşi de alţi scriitori şi ei cîtuşi de puţin de lepădat. Daţi la o parte nu de publicul prin prezumţie incult, încuiat, barbar, ci de confraţii lor prea puţin atenţi, prea puţin iubitori, cu ochelari de cal. Nici măcar de criticii şi ei prin prezumţie marcaţi de o opacitate specializată. Exemplele sunt capricii distinse, delicatese ale refuzului boieresc. Marcel Proust neluat în seamă de André Gide, cînd a înfăţişat la Gallimard Du côte de chez Swann, James Joyce cu Ulysses, neacceptat de Jacques Rivičre şi contestat, cu acelaşi prilej, de acelaşi André Gide, Louis Ferdinand Céline cu Voyage au bout de la nuit, rejectat de Benjamin Cremieux. Dacă asemenea scrieri ar fi rămas îngropate pînă după moartea autorilor lor, am fi putut vorbi de drame. Aşa cum s-au petrecut lucrurile, slavă Domnului, avem a face doar cu picanterii.

*

Banalul geam, prin forţa lucrurilor asortat cu culoarea cerului pe care-l reflectă.

*

Corectura cărţilor mele îmi dau prilejul unui fel de de asceză. Nu mai sunt încercat de ispita expresiei, nu mai am năzuinţa Formei, aplecat cu zel asupra unei corectitudini literale ce echivalează cu supunerea la o regulă cvasimonahală. Tentaţiile creaţiei se pierd, permiţîndu-mi ca, preaplecat slujitor al literei, să mă odihnesc de mine însumi.

*

„De altfel, mi se reproşează (inutil) prietenia pentru evreice manifestată cu preferinţă… În realitate, a fost tocmai dimpotrivă, dar dorinţei mele de admiraţie, în genere, româncele i-au răspuns cu o luciditate care m-a descurajat. Vorbesc simplificînd, fireşte, fiindcă şi cele cîteva prietenii evreieşti nu reprezintă, în fond, decît momente de excepţie… Dar le-am fost mai mult ataşat, mai evident. La asta contribuie şi ciudata împrejurare că, pînă la 20-21 de ani, evreicele sunt uimitor de puţin din ceea ce devin după 25 de ani… E o nevoie de iluzie, de devotament, un senzualism franc, o sensibilitate delicată şi generoasă, o frenezie în cochetăria intelectuală (dorinţa de a plăcea intelectual, de altfel, pînă la o anumită vîrstă o au comună cu evreii) care m-a emoţionat totdeauna, m-a interesat ca o obligaţie… E adevărat că, după 25 de ani, «se rasifică», se transformă dintr-odată ca fluturii în viermi de mătase aurie… Nici în trăsăturile feţei, nici în caracter, nimic nu rămîne. La fizic şi la moral devin aproape odioase” (Camil Petrescu).

*

De ce duminicile mi-au rămas şi acum nişte zile antipatice? În niciun caz pentru că în ele se întronează odihna, căci programul meu de lucru rămîne neschimbat, cuprinzînd de regulă, cu impudoare, şi marile sărbători ale anului. Rădăcinile indispoziţiei mele sunt mai vechi. Şcolar în primele două clase primare, în Amarul Tîrg aflîndu-mă şi pe atunci, nu aveam bucurie mai mare decît să colind zi de zi librăriile. O proaspătă, neîntrecută voluptate era pentru mine cea de-a răsfoi, atinge, măcar privi cărţile pe care le percepeam drept cele mai preţioase bunuri ale lumii. Duminica, tezaurele ce le adăposteau aveau obloanele trase. Mai tîrziu, cînd înaintasem pe scara şcolarităţii, anoste în măsura în care urmam secţia reală, deoarece la Oradea nu exista una umanistă, duminicile mă torturau prin confruntarea suplimentară cu enigmele defel atracţioase ale matematicii, fizicii, chimiei. Chiar premiant întîi învrednicindu-mă a fi, nu scăpam de corvoada unor sforţări rareori suficiente pentru a le face faţă. Sfîrşitul de săptămînă era momentul „restanţelor”. În sfîrşit, ajuns la liman ca om al condeiului, n-am scăpat de buclucaşele duminici ale Bucureştilor, unde petreceam lungi perioade, găzduit de o mătuşă. Casa scriitorilor, în simţirea mea, inima, bătînd zgomotos, a întregii metropole, era, vai, în decursul lor, închisă. Mă simţeam fără vlagă, sfîrşit…

*

A. E.: „Unii vorbesc despre talentul literar ca despre o scornire diavolească. Gide întoarce treaba pe dos. În legătură cu Joyce, afirmă că e «îndurerat de absenţa cu adevărat diabolică de talent» a acestuia, în Ulysses. Ca să vezi!”.

*

„Ne-a povestit (Gaby Michailescu) ultima sa întîlnire cu poetul Eugen Jebeleanu, amic de pe la sfîrşitul anilor ’30. Pe atunci, poetul cam trăgea mîţa de coadă şi îşi tapa de bani cunoscuţii, fără pic de ruşine. Gaby Michailescu s-a simţit fericit să-l poată scoate din încurcătură. Unul dintre fraţii săi lucra la Prefectura de poliţie, poliţia avea bani, aşa că l-a rugat să-l ajute pe prietenul aflat la nevoie. Din fondurile secrete ale bogatei instituţii, Jebeleanu a primit imediat o sumă impresionantă. Peste ani, a venit rîndul lui Gaby Michailescu să tragă mîţa de coadă. Ieşise de puţin timp din închisoare, nu avea slujbă, nu avea casă, era în ajunul Anului Nou, umbla fără ţintă pe străzi, cînd, în faţa restaurantului Athenée Palace, şi-a întîlnit vechiul amic. Acesta avea braţele pline cu pachete, un chelner îi ducea o ladă cu sticle, taxiul îl aştepta cu uşile deschise; famelicul de odinioară ajunsese un răsfăţat al regimului. În clipa în care a dat cu ochii de el, Jebe - aşa îi ziceau prietenii - s-a arătat surprins. Gaby Michailescu s-a apucat să-şi spună necazul. «Te-am pupat, Găbiţă, l-a întrerupt poetul, trebuie să pun şampania la gheaţă». A trîntit portiera maşinii şi dus a fost. - Se grăbea să pună şampania la gheaţă! comenta admirativ nenea Gaby” (Florin Constantin Pavlovici).

*

D-ale bătrîneţii. Maurice Nadeau, cînd a împlinit o sută de ani: „S-a găsit unul chiar să mă întrebe: «Cum? Ai vîrsta asta? Şi nu ţi-e ruşine?»”

*

14 iunie 2011. La Realitatea tv., agreabilul actor-senator Mircea Diaconu povesteşte: „M-a oprit un alegător al meu, din Argeş, ca să mă întrebe: de ce faceţi politică, dacă sunteţi un naiv? I-am răspuns: Tocmai de aia!”.

*

A. E.: „După cum ştii, scriu din cînd în cînd (tot mai rar în ultima vreme), doar texte de gazetă. Dar dacă aş fi scriitor şi mi-aş da seama că nu mai pot scrie (au păţit-o unii mari de tot), m-aş simţi ca un ambalaj gol, bun de aruncat la pubelă. Numai că şi acolo, mai nou, gunoaiele se sortează. Lucru’ dracului”.

*

„Dacă aş avea talent, aş fi imitat. Dacă aş fi imitat, aş deveni un scriitor la modă. Dacă aş fi la modă, m-aş demoda curînd. Deci, e mai bine să nu am talent” (Jules Renard).

*

Nu poţi ajunge la o reală intimitate cu tine însuţi fără a încerca să ajungi la o intimitate cu Dumnezeu. O nebunie, poate. Dar ar putea fi ceva mai frumos în viaţa asta?