Ce relaţie există între mine şi prietenul A. E., cu care mă întîlnesc măcar o dată la trei- patru zile? A. E. e mai „realist” decît subsemnatul prin aceea că obişnuieşte a da la o parte cortina, a înlătura ambalajul lucrurilor spre a vedea nu doar cum arată ele în afara convenţiilor, ci şi cum ar putea arăta scrutate de un ochi imaginativ. Deşi are deseori o percepţie pragmatică, „fără ocolişuri”, se arată dispus a se juca cu natura obiectului. O supralicitează într-un fel. Uzanţele, prejudecăţile se cuibăresc mai cu seamă în absenţa fanteziei care le poate surprinde mai exact decît privirea „prozaică”. Jovial pînă la sarcasm, amabil pînă la cinism, A. E. izbuteşte a vedea lucrurile în variante burleşti. Pe unii francheţea sa familiar tăioasă îi irită. Mie unuia îmi dă simţămîntul unei completări (fie şi corecturi) a ezitărilor, a şovăielilor păcătoase pe care încerc a le ţine într-o bună cuviinţă stilistică. Ce mai încoace încolo, a incapacităţii mele de-a atinge totdeauna miezul. Ceea ce eu încerc recurgînd la volutele aproximaţiilor şi perifrazelor, el izbuteşte prin cuvîntul direct, mustos.

*

Galanterie întîrziată. Din amabilitate, acordăm amînării complimentele cuvenite eternităţii.

*

Se cuvine ca visul să se motiveze prin sine. Un vis care caută cîrjele realului e un vis infirm.

*

Succesele modeste fortifică. Succesele mari epuizează. Vai de cel ce a repurtat biruinţa finală!

*

„Nu foloseşte la nimic să spui adevărul celui care nu e pregătit să-l afle” (Freud).

*

„Ceea ce diferenţiază omul de celelalte animale este, poate, mai mult sentimentul decît raţiunea” (Unamuno). Ca un vechi iubitor de animale, cred, dimpotrivă, că tocmai sentimentul reprezintă factorul tulburător care ne apropie. Omul şi animalul pot participa deopotrivă la stihia iubirii care leagă, dezbină şi din nou leagă creaturile sub semnul abscons al atenţiei divine. Dar nu oricine dintre noi simte astfel…

*

Inspiraţia: o paradoxală libertate constrînsă.

*

„Englezul iubeşte libertatea ca pe soţia lui legitimă; francezul iubeşte libertatea ca pe o aleasă a inimii; germanul iubeşte libertatea ca pe o bătrînă bunică” (Heine).

*

În zorii vieţii, noutăţile semnifică un început. La crepusculul ei, o tentativă de supravieţuire.

*

Subaprecierea în sens de injustiţie induce obiectului său o tensiune obiectivă, îi acordă o şansă formidabilă a statutului de victimă. Îl apropie considerabil de revanşă.

*

Itifal: falus în erecţie, purtat în procesiunile unor serbări în cinstea zeului Dionysos.

*

O acrobaţie a sufletului, de performanţă: să prefaci toate renunţările tale în acte ale liberului arbitru.

*

Falsul, făcătura, impostura trebuie simţite, trăite pe coarda lor rebarbativă, pentru ca respingerea pe care le-o hărăzeşti să nu aibă un caracter convenţional, de grimasă a bunelor maniere.

*

Numai zorii contează. În rest, strădaniile stîngace ale Cosmosului de a le justifica.

*

„Nu-mi place să fiu sufocat de gîndurile altor oameni” (George Eliot).

*

Cu timpul îţi dai seama că fiecare drum posibil al vieţii ia naştere dintr-unul imposibil (sau din mai multe).

*

Resimt drept o slăbiciune a scrisului publicistic al unora dintre noi faptul că ne-am repetat prea adesea, e adevărat că provocaţi de unele subiecte ce băteau insistent în aceeaşi direcţie. Dar mă simt măgulit, căci ne vine în ajutor însuşi Goethe, citat de Eckermann: „E nevoie ca adevărul să fie mereu repetat pentru că şi eroarea e susţinută şi propăvăduită mereu şi mereu şi nu doar de unul sau de altul, ci de foarte mulţi”.

*

Sănătatea: o stare de inocenţă fizică.

*

Amintirile devin cu timpul tot mai dureroase. Deoarece ele golesc viaţa de prezent, neavînd cu ce să-l înlocuiască.

*

O galanterie a cinismului: „Mizeria poate să facă din orice bărbat un ziarist, dar nu şi din orice femeie o prostituată” (Karl Kraus).

*

Simplismul adevărului care nu se teme de nimic. Miracolul emoţiei care nu se teme de nimic.

*

Din spusele lui A. E.: „Viaţa pare să fie ca un basm negru în care Împăratul nu-i mai dă de soţie pe fiica sa lui Făt-Frumos, chiar dacă acesta i-a dus la împlinire toate cele trei porunci care condiţionau căsătoria. Aşa, fără niciun motiv, dintr-o toană!”.

*

Generosul se dă în spectacol de dragul lumii. Cînd e vorba de un egoist, lumea se dă în spectacol de dragul său.

*

„Fiecare om posedă un anumit orizont. Cînd se îngustează şi devine infinit de mic, el se transformă în punct şi atunci omul zice: acesta este punctul meu de vedere” (David Hilbert).

*

Gentileţea similiumană a unei zile frumoase.

*

Cele trei aspecte majore ale existenţei, întrupate, conform lui Nietzsche, în cămilă (supunerea), leu (libertatea creatoare), copil (acordul, rostirea unui da), socotesc că le-am experimentat în felul următor: cămila am cunoscut-o încă din adolescenţă şi chiar din pubertate, ea întretăindu-se trudnic, pe drumurile mele nevoite a înfrunta codurile sociale, cu momentele leonine ale scris-cititului. Copilul s-a aflat însă, din fericire, înainte de toate. Fără sublimul, cvasidivinul său consimţămînt cu lumea, n-aş fi putut fi nici resemnată cămilă, nici, uneori, leu „liber”.

*

„Cel mai puternic proliferează în noi frica, nu ştim cît de puţin am însemna fără frica îndurată. Una din caracteristicile omului este tendinţa de a se lăsa pradă fricii. Nicio frică nu se pierde, dar ascunzişurile ei sînt enigmatice. Poate că dintre toate, ea este cea care se transformă cel mai puţin. Cînd mă gîndesc la anii primei copilării, îmi vin în minte mai întîi spaimele, în care aceştia au fost deosebit de bogaţi. Multe le regăsesc abia acum, altele pe care nu le voi mai găsi niciodată formează probabil secretul care naşte-n mine dorinţa unei vieţi nesfîrşite” (Elias Canetti). Să fie această exacerbare a fricii o reacţie atavică a scriitorului?

*

Din spusele lui A. E.: „X e atît de plin de sine încît îmi dă impresia unui pahar umplut cu lichid pînă la refuz. Cea mai uşoară atingere l-ar face să se reverse. Noroc că n-am de gînd să-l ating, căci infatuarea sa mă blochează”.

*

A.E.: „Destui inşi - care de regulă se bat cu pumnii în piept pentru dreapta lor credinţă - Îl adulează pe Dumnezeu şi încearcă să-L mituiască. Îndrăznesc a considera că adevăratele fapte bune fac într-un fel abstracţie de Dumnezeu, sînt «gratuite», neurmărind nicio răsplată. Înrudirea între artă şi binefacere (ori pur şi simplu bunătate)”. Îl aprob întrutotul. Nu pot să nu mă gîndesc la prezenţa divină indirectă, atît de mişcătoare şi eficientă în natura oamenilor buni, chiar dacă nu fac caz de religie..

*

„În realitate, omul nu-şi respectă raţiunea proprie, cînd o priveşte dinlăuntru, în folosirea ei cotidiană. În schimb, îl emoţionează să vadă această raţiune din afară, ca pe un fenomen cosmic, ca pe o forţă a naturii. Atunci îşi dă seama că raţiunea, adică reflecţia, este tot atît de ingenuă, o putere la fel de elementară ca şi instinctul sau gravitaţia” (Ortega y Gasset).

*

Cutare tace cum ar vorbi, cutare vorbeşte ca şi cum ar tăcea.

*

Ateismul ar trebui să înspăimînte mai mult decît teama de judecata divină, fiindcă închide total orizontul fiinţei. Prestigiul său se bizuie pe puterea terorii incluse.

*

Cum ai putea să ştergi suferinţa, cînd aceasta nu e plană, ci adînc vîrîtă-n carne?

*

„Amorul - să-i zicem pe nume: amorul senzual, amorul tuturor vîrstelor, afară de cea de 20 de ani - amorul acesta nu apropie sufleteşte. Pasiunea arzătoare de primitiv. Îndoiala nedezlipită de amor, care enervează şi ofensează, dorinţa de a acapara cu totul fiinţa iubită, transformarea ei în izvor de plăcere, cunoscuta netoleranţă a fiinţei care iubeşte, gelozia fără motiv, sentimentul de teroare că ea e ea, că e o fiinţă de sine stătătoare asupra gîndirii şi voinţei căreia n-ai nici o putere - toate aceste sentimente, care caracterizează cel mai teribil egoism şi care le simte mai ales bărbatul (cît de inferior în această privinţă!), nu-s de natură a împrieteni… Cine nu ştie că «amorul» cînd se are drept scop pe sine însuşi, cînd nu este incident în viaţa conjugală, duce la durere şi adesea la catastrofă?” (G. Ibrăileanu).

*

„Călugărul Ieronim de la Rîşca spunea: un bărbat care nu se simte rudă cu nevasta lui trăieşte cu dînsa în concubinaj. Iar cînd se simte rudă, trăieşte în incest” (G. Ibrăileanu).

*

Să rezide puterea credinţei mai ales în tăcerea ei?

*

Martie 2012. Vizitez cîteva malluri din Capitală. Uriaşe uzine ale comerţului, duduind neîncetat. Atîtea mărfuri de speţe diferite, adunate la un loc, nu au însă exclusiv o raţiune comercială, ci şi una psihologică, voind a sugera puterea plutocraţiei. Elanul sec al făcătorului de bani, al insului de succes utilitarist, care-şi măsoară muşchii înfruntîndu-se nu cu o mînă de oameni ce ar intra într-o prăvălie, ci cu o întreagă armată de vizitatori. Orizontul său mercantil copleşeşte conştiinţa omului de rînd prin argumentul suprem al efectului materiei, la o scară triumfală. Un munte care-o striveşte.

*

Virginia Woolf îşi justifică astfel, anticipat, sinuciderea, în Doamna Dalloway: „Moartea era o provocare. Moartea era o încercare de a comunica; oamenii simţeau că le e imposibil să ajungă în miezul lucrurilor, care le scăpau mereu într-un mod mistic; apropierea îi despărţea; încîntarea pălea, fiecare dintre noi e singur. Moartea era un fel de îmbrăţişare. Dar acest tînăr care se sinucisese - oare se cufundase în neant ţinîndu-şi la piept comoara? «De-ar fi să mor acum, aş fi cît se poate de fericită», îşi spusese odată coborînd scările, îmbrăcată în alb”.

*

Creaţia are nevoie de pauze nu altfel decît trupul are nevoie de somn, îi spun lui A. E. „Dar dacă este insomniacă?”, îmi replică surîzător acesta.

*

Un text literar de clasă nu e nici bi, nici tridimensional, răsfrîngîndu-se, în conformitate cu o fizică subtilă, într-un număr mai mare de dimensiuni.

*

Uneori eşti lapidar nu din cine ştie ce virtute a concentrării, ci pur şi simplu dintr-o slăbiciune precum atunci cînd, simţind oboseala, nu mai poţi continua un drum şi te aşezi.

*

„Singur în locuinţa surorii mele. Camerele sînt mai scunde decît camera mea, dau spre o stradă lăturalnică, în schimb se aude tare vorbăria vecinilor pe sub uşi. Şi fluierături. Altminteri, singurătate desăvîrşită. Nici o soţie mult dorită să-mi deschidă uşa. Într-o lună ar fi trebuit să mă căsătoresc. Ce dureros cuvînt: cum îţi aşterni, aşa vei dormi. Te simţi aruncat, strivit de perete, pînă-ţi vine să urli de durere, îţi cobori plin de spaimă privirile, să vezi mîna care te-a împins, şi recunoşti cu o suferinţă nouă, ce te face să o uiţi pe cea de adineauri, propria ta mînă crispată, care, cu o forţă pe care n-a avut-o niciodată să facă ceva bun, te ţine acolo. Îţi ridici capul, simţi iarăşi durerea dintîi, îţi cobori din nou privirea şi nu mai termini să tot dai din cap în sus şi în jos” (Kafka).

*

Ideea se înalţă de pe pămînt şi rămîne suspendată. Poezia se înalţă şi ea, dar se întoarce la sol aidoma unei ploi.

*

Lucrurile acestei mirabile lumi nu au astîmpăr, dacă, în răstimpuri, nu se improvizează pe ele însele, aidoma vorbirii.

*

Cîteodată A. E. e atît de năzuros, încît nu-i pot intra în voie. Îmi dă impresia că vrea să se ia de piept cu propria sa fiinţă, neputînd suporta situaţia că e una. Ar vrea să se multiplice la infinit.

*

„Într-o dimineaţă, în zendo, pe cînd şedeam cu toţii în zazen, tăcuţi, Suzuki Roshi a zis: -Nu mişcaţi, muriţi doar, iar şi iar. Nu anticipaţi. Nimic nu vă poate salva acum, pentru că e ultima voastră clipă. Nici măcar iluminarea nu vă va ajuta acum, pentru că nu mai aveţi alte clipe. Fără viitor, fiţi credincioşi vouă înşivă - şi nu mişcaţi” (Învăţăturile lui Shunryu Suzuki).

*

Poet moldav de-o convenabilă cursivitate, trăitor o vreme lîngă bojdeuca unui ilustru înaintaş. Are o figură de şmecher nativ, izbitoare ca atare. Îl constaţi şmecher, aşa cum îţi dai seama că unul e şchiop sau ciung. Dar, curios, personajul afectează o stare de umilinţă rugătoare. Se plînge amarnic că e neînţeles, neluat în seamă, cu aerul de-a spune interlocutorului: „eu sînt mic, tu fă-mă mare”. Ca să pară şi mai mic, deşi nu e cîtuşi de puţin scund, pare gata să se gheboşeze sau să îngenuncheze. Altminteri, aşa cum era de aşteptat, dovedindu-şi spiritul descurcăreţ, a cunoscut o carieră viguros ascendentă, inclusiv (ori mai ales) în plan material (editor, funcţii de conducere etc.). N-am mai stat de vorbă în ultima vreme, astfel că nu e chiar imposibil să fi renunţat la disimulare. Dar n-aş crede că i-a dispărut un reflex atît de bine sădit în făptura sa…

*

„Dacă eşti bancher sau pilot ştii că acumulînd experienţă, poţi miza mai mult sau mai puţin pe un profit sau pe o aterizare lină. Însă în îndeletnicirea de scriitor acumulezi nu experienţă, ci neîncredere. În această sferă unde deprinderea distruge cauza, noţiunile de copilărie şi maturitate se confundă, iar cea mai frecventă stare de spirit a sufletului este panica. Aşa că aş minţi dacă m-aş ţine de cronologie sau de altceva ce presupune un proces liniar. Şcoala este o uzină, este o poezie, este închisoare, este mediu universitar, este plictiseală, cu elemente de panică” (Iosif Brodski).

*

Martie 2012. Ieşind dintr-un spital bucureştean unde fusesem internat şi reîntors acasă, îmi dau seama iarăşi cît de greu mă readaptez chiar la mediul aşa-zicînd cel mai prielnic. Ori - culmea! - aş fi aşteptat ca ambianţa veche să se adapteze la mine? Nenumărate lucruri insignifiante, de nuanţe şi semitonuri ne pot lega ori îndepărta de ceea ce ne înconjoară. E o tatonare care începe ori reîncepe mereu. O pîndă reciprocă, chiar dacă uneori discretă, ca atunci cînd ai de-a face cu o nouă cunoştinţă. Ori o reîntîlneşti pe una veche, cu riscul (trist) de a-ţi da seama că v-aţi înstrăinat. Schimbările în sfera unor asemenea intimităţi sînt dintre cele mai perfide, căci nemotivate, venite din senin. Nu te mai apără nici constatarea că tu eşti tu, intrînd la bănuieli că te afli pe un teren alunecos la extrem, că n-ai mai putea avea nicio certitudine nicăieri…

*

„Ajungem aşadar la statutul emblematic al acestui refugiat în Transilvania. Incapabil să se exileze mai departe, el renunţă la adîncile şi esenţialele sale rădăcini dâmboviţene şi se ascunde într-un tărîm străin lui în fond, dar nu antipatic. Ivănescu supralicitează alienarea, o contracarează prin chiar dublarea ei. Înţelegem această alienare dublă aşa cum se cuvine: drept exprimarea concret-socială a unei alienări defensive lăuntrice. Aici devine Marele M. Ivănescu modelul, cvintesenţa cărturarului român în anii de neagră opresiune. În bîrlogul sufletului propriu îşi găseşte adăpost şi cuib contra brutalităţilor şi grosolăniilor ce îl împrejmuiesc. Se fereşte de ele şi izbuteşte să le ignore, sau cel puţin să se salveze de ele - de aceste prigoane şi supărări. Poezia ivănesciană ilustrează admirabil retragerile strategice ale mentalului românesc în faţa chinului şi a violenţei. Dincolo de «rezistenţa prin cultură» dincolo de evadări (Nichita Stănescu, Ion Alexandru şi destui alţii), dincolo de conflicte sau fricţiuni sau ambiţii, intelectualul român se sustrage în deceniile cu pricina şi-şi caută un univers alternativ, dar profund personal, deci real şi adevărat. Aşa au făcut Radu Petrescu, Alice Botez, Petru Creţia. Aşa a făcut, mai presus de toţi ceilalţi, Mircea Ivănescu. Compar, zîmbind jignit, îndurerat, cu un scrîşnet înăbuşit parcă, funeraliile marelui poet cu cele ale bufonului public, dispărut numai cu un an înainte. Dar ce importanţă are în fond? Marele M. Ivănescu şi-a construit propriul şi durabilul monument, el e înzestrat cu propriul său «patriotism» tragic şi retractil, el rămîne ca o exemplificare a durerii şi a supravieţuirii” (Virgil Nemoianu).

*

Ţel: să scrii despre ce-ţi aduci aminte şi ceva din ce-ai uitat cu desăvîrşire.

*

Dincolo de stabilitatea unor concepţii, ce să vezi? O spontaneitate a gîndurilor care se aşează pe crengile tale lăuntrice, ciripind voioase aidoma unor păsărele, apoi luîndu-şi zborul inocent-indolente aşa cum au venit. Au existat într-adevăr?

*

„Am clădit castele atît de frumoase încît mi-ar ajunge doar ruinele lor” (Jules Renard).

*

Unii artişti plastici afirmă că le vine greu să facă un portret. La fel am impresia că ar putea mărturisi un scriitor. Deoarece apar ciudate interferenţe de unghiuri, puzderie de conexiuni, ori, din contra, perspective ce în loc de-a se complini, se contrazic. Aspectul ultim întîrzie. Ansamblul pare concurat de detalii iar acestea vădesc o mare mobilitate, s-ar zice că fug de teama unei fixări… Complexitate salutară ori derutantă mediocritate? Depinde de capriciul clipei. „Modelul” rămîne aşa cum e, scutit de indiscreţia celui ce ar urma să-i stabilească imaginea. Mai apropiat de sine decît de Celălalt. Un mister al privirilor ce ne separă.

*

„Mi-a venit în minte, printr-o asociere foarte îndepărtată, o fabulă grecească: Un gigant îi reproşează lui Zeus că a pus coarnele taurului pe cap şi nu pe partea lui cea mai puternică, pieptul. Răspunsul lui Zeus: «Vrei să mă corectezi pe mine, tu care nici nu ştiai măcar cum arată un taur mai înainte de a-l fi creat eu?»” (Ernst Jünger).

*

Uluitoare pentru noi cei atît de blazaţi e gloria anticilor, dacă ne amintim împrejurarea că, în carul triumfal în care erau purtaţi marii conducători de oşti romani, se afla un sclav, instalat la picioarele lor, care nu înceta să repete: „Nu uita că eşti muritor”…

*

De teama plictisului, schimbă o durere cu alta.

*

O convingere care nu te face să visezi, împingîndu-te spre utopie, nu e suficient de profundă.

*

Blaga, cioranian într-una din clipele sale: „Înţelepciunea e un mod al disperării, şi anume, un echivalent senil al ei”.

*

Să fie tristeţea o durere ce mai are puterea de-a se autocontempla?

*

Un confrate norocos, căruia toate cele i-au mers din plin, intrat de timpuriu în rangurile oficializării, privit, de la poalele muntelui, de cohorte de admiratori. Nimic nu pare a-i lipsi. Cu o minimă excepţie: cea a unui mai apăsat dramatism (adică organic, nu învăţat fie cu osîrdie), care să-i binecuvînteze producţia. Dramatismul ca un har… Dacă scrie poezii, îi iese mai bine proza, dacă scrie proză, îi iese mai bine critica, dacă scrie critică, ce să mai zic?