Cele trei virtuţi pauline, din Epistola întîi către corinteni: „Ci acum: credinţa, nădejdea, dragostea - rămîn cele trei. Dar mai mare între ele este dragostea”. Poate credinţa e cea mai fragilă, întrucît e asaltată de factorii raţionali care ajung însă, creînd dubiul, a-i certifica nobleţea. Nefiind la îndemînă, un lucru cîştigă valenţe ale valorii sale puse în dificultate: „O credinţă al cărei obiect apare cu evidenţă nu poate fi numită credinţă”, cutează a afirma Sfîntul Atanasie cel Mare. Concrescută cu credinţa, speranţa are acelaşi statut ambiguu, care, fatalmente, o face tangentă la scepticism. A spera nu înseamnă oare şi a te îndoi de ceva? Speranţa poate fi socotită, după cum ne îndeamnă Valéry, chiar „neîncrederea fiinţei faţă de prevederile precise ale spiritului”. Rămîne iubirea, cu adevărat virtutea cea mai temeinică. Pentru că e genuină, izvorînd în afara oricăror strategii, calcule, confruntări cu sine, dintr-un absolut. E o cale a autoidentificării celei mai profunde a fiinţei omeneşti, dar şi a identificării acesteia cu Dumnezeu: „Cînd am ajuns la iubire, am ajuns la Dumnezeu” (Sfîntul Isaac Sirul). Exclusiv prin iubire poate avea loc această întîlnire a creaturii multpăcătoase cu Creatorul său, căci ne încredinţează Sfîntul Apostol Pavel în acelaşi text: „Şi toată averea de aş face milostenii şi trupul mi l-aş da să fie ars - dacă nu am dragoste, nimic nu-mi foloseşte”. Nu înţeleg de ce preacunoscuta formulă paulină, îngînată cîndva (şi) de Marin Preda, a ajuns să-i fie atribuită mereu prozatorului…

*

Ar exista două tipuri de rugăciune: unul transparent, de-o onorabilitate care n-are nicio pricină de-a se ascunde, şi altul viclean-sumbru, disimulat deoarece bate înspre magia neagră: „Se vor găsi puţini oameni care s-ar încumeta să spună pe faţă ceea ce-L roagă în ascuns pe Dumnezeu” (Montaigne).

*

O luptă te confirmă, epuizîndu-te, indiferent de rezultatul ei. Te lasă în final acolo de unde porniseşi. Nu te schimbă, întărindu-ţi simţămîntul intemporal al identităţii. Victorie sau înfrîngere, lupta e un ritual al reîntoarcerii lîncede, de nu dezgustate la fiinţă.

*

Să fie visele o repetiţie a necunoscutului, în aşteptarea unui spectacol de gală al acestuia? Pe scena teatrului lumii fiecăruia dintre noi, sucursala Lumii ca teatru.

*

Te îndrepţi spre lumea obiectelor ca spre un ultim liman al vieţii, întruchipată de participarea- neparticiparea lor frenetică la aceasta.

*

Intimitatea de natură expresivă a artistului poate fi foarte diferită de intimitatea sa morală, chiar în antiteză cu aceasta. Dar nu atunci cînd e vorba de un mare creator…

*

Precaut, X se manifestă ca un entuziast sceptic.

*

„O prejudecată foarte răspîndită afirmă adeseori că omul simplu e mai fericit decît omul complex. Noţiunea de fericire nici nu are cum exista la omul simplu, care nu are canavaua de contrast pe care se pot broda mulţumirile” (Mihai Ralea).

*

Odihna nu ca o suspendare, ca o oprire în vid, ci ca un semn grafic, ca o paranteză în care poţi (ar trebui să poţi) pune lucrurile minţii.

*

N-ai putea trăi cu adevărat dacă n-ai încărca fiinţele şi obiectele din jur cu fantezie aşa cum alimentezi un aparat cu energie electrică. Fantezia nu în înţeles de divagaţie frivolă, ci de forţă magică, mîntuitoare care identifică într-un alt chip toate cele ce sînt. Scoţîndu-le delicat din condiţia aparenţei, prezentîndu-le într-un suflu dumnezeiesc, tainic salvator.

*

Frazele care nu-ţi reuşesc, aidoma unor vipere gata să muşte.

*

„Nu nenorocirile, crimele, moartea, boala sînt cele care ne îmbătrînesc şi ne ucid; ci felul în care privesc şi rîd oamenii sau urcă în fugă scările omnibuzelor” (Virgina Woolf).

*

Absurdul? Nu e o invenţie modernă, ci doar o intoleranţă modernă. De la tragicii antici la Erasmus şi pînă-n veacul al XIX-lea, acesta e tratat cu stupoare blîndă ori mîhnită, dar fără spaima ontologică pe care i-au insuflat-o existenţialiştii. Conceptul devine azi o unealtă a unei conştiinţe raţionale exacerbate ce ar dori să prindă în plasa ei întreg sensul lumii. Să fie o ultimă perspectivă culturală sau doar o poticnire a secolului, pasageră? Oricum avem a face aici cu o umbră a ateismului postiluminist care-l face pe Camus să vorbească despre simţămîntul „absenţei oricărei raţiuni profunde de a trăi”, despre „înstrăinarea şi rătăcirea” fiinţei în această lume fără rost. Invocat în atari termeni, pus la loc de cinste, absurdul devine un Înger negru paradoxal protector. Cel puţin al unei meditaţii pe larg sensibilizate în manifestări creatoare care altminteri s-ar descentra.

*

A povesti, a scrie ca şi cum ai uita.

*

„Cicăleala, răutatea celor buni” (Victor Hugo). Fie şi aşa! Să ne gîndim, dacă sîntem dispuşi, la bunătatea Xantipei!

*

Dezamăgirea pe care ţi-o provoacă un prieten e cu deosebire dureroasă. Dezamăgirea pe care ţi-o provoacă cel mai bun prieten face să tremure temeliile lumii. Pentru mine, cazul V. L.

*

Nu poţi fi convins că te apropii de Dumnezeu prin faptele zise bune. Nu poţi fi convins că te îndepărtezi de Dumnezeu prin cele zise rele. Depinde doar de Dumnezeu dacă te lasă să te apropii sau să te îndepărtezi de El.

*

Despre cîine: „numai zel, numai ardoare, numai supuneri; este singurul animal a cărui fidelitate poate fi pusă la încercare” (Buffon).

*

A osteni hîrtia pe care scrii, apoi masa pe care scrii, apoi aerul şi lumina din jur care, taciturne, te slujesc un timp, spre a te împiedica să-ţi dai seama că eşti obosit din capul locului.

*

Soarele care te orbeşte nu preia oare rolul întunericului?

*

„Durerea nu este cîtuşi de puţin un privilegiu, o mărturie de nobleţe, o amintire a lui Dumnezeu. Durerea este ceva animalic şi crud, banal şi zadarnic, firesc ca şi aerul. Nu se poate pipăi, scapă oricărei atingeri şi oricărei lupte; trăieşte în timp, este timpul însuşi; dacă are tresăriri şi urlete, le are doar ca să lase şi mai fără apărare pe cel care suferă, în momentele care urmează, în lungile momente în care se respiră mirosul torturii care a trecut şi se aşteaptă cea care urmează. Aceste tresăriri nu sînt durerea propriu-zisă, sînt momente de vitalitate create de nervi pentru a face să se simtă durata durerii adevărate, durata plicticoasă, exasperantă, infinită a timpului-durere. Cine suferă e mereu în aşteptare - aşteptare a tresăririi şi a unei noi tresăriri. Şi vine o vreme cînd preferi criza urletului în locul aşteptării ei. Vine o vreme cînd strigi fără să fie nevoie, cu scopul de-a întrerupe curgerea timpului, de-a simţi că se întîmplă ceva, că durata eternă a durerii animalice s-a oprit o clipă - chiar şi pentru a se intensifica. Cîteodată bănuieşti că moartea - infernul - va fi tot un fel de curgere a unei durate fără tresăriri, fără voce, fără momente, timpul în întregimea lui, eternitatea, neîncetată ca şi curgerea sîngelui într-un corp care nu va mai muri” (Cesare Pavese).

*

Face gălăgie mai cu seamă pentru a se auzi pe el însuşi.

*

Tot ce n-are grai e invincibil. În primul rînd, tăcerea însăşi.

*

Faţă-n faţă cu cîţiva scriitori ai noştri (mari), arghirofili (mari), Cioran cel dispreţuitor de bani-onoruri, refuzînd, în duh ascetic, în 1988, Marele Premiu (Paul Morand) al Academiei Franceze (300.000 franci francezi): „Acest premiu este incompatibil cu ceea ce am scris, cu opiniile mele. Nu putem aplauda aspectele despre care eu am scris. Opera mea este cea a negării şi nu poate avea un preţ. Eu sînt împotriva premiilor”.

*

Verbalizezi o stare pentru ca, în egală măsură, s-o fixezi şi s-o uiţi.

*

Un cîine are gradul de conştiinţă al unui copil de doi ani, putînd învăţa vreo 250 de cuvinte. Apt, aşadar, de-o conversaţie!

*

Dacă posezi, într-un domeniu oarecare, cunoştinţe multe, doreşti să ai şi mai multe, dacă posezi cunoştinţe puţine, ai dori să ai – postură subtilă - şi mai puţine. Dintr-un scrupul al libertăţii.

*

„O formă izolată, o formă în sine nu există. Forma este fiinţa, sarcina existenţială a artistului, scopul său” (Gottfried Benn).

*

Detaliile pot avea un rol vampiric faţă de întreg. Încearcă să-i absoarbă sevele spre-a i se substitui. Şi uneori izbutesc cu brio.

*

Cînd vine o suferinţă intensă, a ta sau a semenului drag pe care ţi-o asumi, te lepezi de toate presupusele merite pe care le-ai putea avea în faţa societăţii, te simţi gol aidoma trupului unui evreu depus în mormînt.

*

„Mizantropii sînt oamenii cei mai blînzi de pe lume şi mizantropia lor e o iubire exagerată de oameni şi de toate, cu mîhnirea că nu sînt toţi aşa cum ar trebui să fie. Omul obişnuit e indiferent, cordial, mulţumit de strîmbătatea lumii de pe urma căreia trăieşte” (G. Călinescu).

*

Începi să scrii avînd (simulînd) în prealabil o anume linişte, un echilibru, un „pact cu nespusul”, cu viaţa în fond, stări pe care le poţi cîştiga doar prin actul scriptic. Pari că eşti ceea ce vrei să devii, scriind.

*

În zori. O pasăre cîntă neştiutoare la fereastra ta. Te simţi derutat ca un vas gol. Dar nicio grijă: în cîteva clipe vasul se umple cu apa limpede a monotoniei.

*

De-atîtea ori necazurile nu sînt izolate. Vin în lanţ în decursul unei zile, al unui anotimp, al unui an, parcă atrăgîndu-se magnetic. Cum? De ce? Sînt cicluri decise în necunoscut. Năvoade sinistre ale necunoscutului, cu ochiuri din ce în ce mai mici, azvîrlite în valurile vieţii noastre, captîndu-i necruţător clipele şi aşa puţine, spre a le tortura, spre a le ucide.

*

„Cu atît este mai înspăimîntătoare această lume (…) cu atît este mai abstractă arta, în timp ce o lume fericită dă naştere unei arte concrete” (Paul Klee).

*

Amînă ce poţi amîna, cu o inimă dreaptă şi cu un cuget iubitor, căci orice amînare e un dar pe care eternitatea ni-l face nouă, pămîntenilor.

*

Privesc în Parc cum zboară păsările, fiecare un mic univers fără gînduri, peste creştetele noastre împovărate de gînduri fără univers.

*

Dacă barocul e un libertinaj al expresiei, n-ar putea fi socotit hermetismul o asceză a sa?

*

„Simplitatea artistică este mai complexă decît complexitatea artistică, deoarece prima apare ca simplificare a celei de-a doua pe fundalul ei” (Iuri Lotman).

*

E foarte greu să realizezi o veritabilă neutralitate, conform titlului unui volum al meu, chiar „imposibil”, atunci cînd faptele de viaţă îţi solicită fibra morală. Opţiunea. Dar dacă „neutralitatea” ta adoptă un ton ironic la adresa ambelor poziţii în impact, aşa cum procedează cu sistem un răsfăţat condeier al momentului, ea îmi devine de-a dreptul odioasă.

*

Trăgînd sevele vieţii în retortele unor simboluri, devii, în pofida prejudecăţilor, mai vital ca oricînd. Textul nu te sorteşte artificiului (impresia filistinilor), ci te azvîrle de-a dreptul în vîltoare.

*

„Judecăm caracterele oamenilor cu cea mai mare uşurătate, şi totuşi, în nicio privinţă n-ar trebui să fim mai prevăzători ca în aceasta. Nicăieri nu aşteptăm mai puţin să se desăvîrşească întregul, care face de fapt caracterul, ca aici. Am constatat întotdeauna că oamenii aşa-zişi răi cîştigă, atunci cînd îi cunoşti mai de aproape, iar cei buni pierd” (Lichtenberg).

*

Pînă şi mîntuirea poate fi desfigurată de orgoliu. In extremis, avem a face cu acei fanatici care păcătuiau deliberat pentru a avea parte de-o damnare veşnică ce ar fi echivalat cu o prosternare absolută (menită a ului) în faţa jertfei cristice.

*

În copilărie, aveam în faţa primelor tresăriri erotice o reacţie ce amesteca atracţia cu o teamă totuşi voluptuoasă. Ultima predomina. Mă simţeam ca şi cum m-aş fi aflat în preajma unui mediu în care aş fi dorit să ajung, dar plin de primejdii precum o junglă a unor simţăminte nebuloase, sălbatice în intensitatea lor indescifrabilă, dar mult ispititoare. Destulă vreme am ocolit să pronunţ cuvinte precum amor, amant, amantă, divorţ, avort etc. Nu mai vorbesc de termenii porno care nu-mi trec prin gură nici azi. Ce să fi însemnat aceasta pentru ţîncul mînat de rudimentul unui instinct? Poate că acea intuiţie a pornirii eroticeşti ca un element pe undeva vrăjmaş al fiinţei umane, aşa cum socotea Charles Maurras: „Pentru a iubi nu trebuie să iubeşti amorul. Nu trebuie să-l cauţi, e mai important să simţi pentru el o anume ură. Dacă vrei să păstrezi toată dulceaţa farmecului său şi forma virtuţilor sale, amorul trebuie să ţi se impună ca un duşman de care să te temi şi nu ca un linguşitor care cheamă”.

*

A. E., cel bine informat: „Se zice că Onasis avea un carnet în care-şi nota numele noilor cunoştinţe, indicînd în dreptul fiecăreia numărul de minute din viaţa sa pe care s-ar cuveni să i le acorde. O birocraţie existenţială, demnă de un capitalist paradigmatic, nu-i aşa?”.

*

„Ce mă face pe mine să înclin spre credinţa în învierea lui Hristos? (…) Dacă nu a înviat, el a putrezit în mormînt, ca orice om. El este mort şi a putrezit. Atunci ele este un Învăţător ca oricare altul şi nu ne mai poate ajuta; iar noi sîntem din nou orfani şi singuri, şi ne putem mulţumi cu înţelepciunea şi speculaţia. Noi sîntem oarecum într-un infern unde putem doar visa şi sîntem printr-un acoperiş oarecum despărţiţi de cer. Ca să fiu însă cu adevărat mîntuit, am nevoie de certitudine - nu de înţelepciune, visuri, speculaţii - şi această certitudine este credinţa. Iar credinţa este credinţă în ceea ce are nevoie inima mea, sufletul meu, nu intelectul meu care speculează. Căci sufletul meu, cu pasiunile sale, oarecum prin carnea şi sîngele său, trebuie să fie mîntuit, nu spiritul său abstract. Se poate eventual spune: numai iubirea poate crede în Înviere. Sau: Iubirea este cea care crede în Înviere. Iubirea ce mîntuieşte crede şi în Înviere; este legată strîns de Înviere” (Wittgenstein).

*

Deranjant acest tic verbal al unor actuali vorbitori „pe sticlă”: „din punctul meu de vedere”. Să fie o afectare a modestiei? În orice caz efectul e contrar. Se subînţelege că ipochimenul în chestiune îşi arondează persoana în aşa măsură încît, pe de-o parte, părerea pe care o emite e importantisimă, iar pe de alta că reţinerea pur formală de-a o generaliza reprezintă un act de generozitate faţă de opinia publică. „Din punctul meu de vedere” nu salvează nici banalitatea ireproşabilă care îndeobşte urmează, nici obrazul celui care face uz de această sintagmă ce se bălăngăne între standardizare şi impostură.

*

Linguşirea: o formă de dispreţ. Costumată în aşa fel încît să pară contrariul acestuia, denotă convingerea adulatorului că l-ar putea manipula, „juca pe degete” pe cel avut în vedere. Nu altcum procedează un trişor la jocul de cărţi. Cîştigul pe care-l urmăreşte reprezintă o sărăcire morală a victimei, care decade în ochii beneficiarului cu fiecare „succes” al său. Ruina totală se declară cînd victima nu mai e utilă. Dar cel cu deprinderea linguşirii nu se lasă de regulă antrenat în acest eşec, găsindu-şi, aidoma unui parazit, un alt organism-gazdă.

*

Iubirile se pot trăda una pe alta sau se adiţionează? Aparent se trădează, de facto converg, se unifică într-un flux lăuntric pentru care contează mai puţin motivele lor concrete, justificarea lor biografică, decît participarea comună la un elan al fiinţei ce se regăseşte în esenţa sa fie şi inaparent mistică. Sacrificiile (iubirile au un fond sacrificial) pot fi altele, ritualul ce le transmută în dăruiri ale inimii e acelaşi.

*

„Luni 9 noiembrie (1998). Neliniştiţi de absenţa lui Tudoran din România literară îl chemăm astă-seară pe Niki. Ne confirmă presimţirile sumbre. Denunţat ca «antisemit» la Departamentul de Stat, nu i s-a mai prelungit contractul pînă în 2000 şi ceva, ci doar pe 1999. Cu condiţia probabilă să nu mai scrie nimic politic. În orice caz, cu umor sau fără, Manolescu constată că el se bucură de mai mare libertate de opinie în năpăstuita Românie decît Tudoran în ţara-far a democraţiei şi a drepturilor omului. Sîntem cu toţii amari şi amărîţi. Pe cînd domnii Ioanid şi Manea stăteau destul de cuminţi în banca lor, iar rabinul Moses pleda pentru regimul Ceauşescu în Statele Unite, eu scriam, în 1983, împotriva primului editorial antisemit din Săptămîna (al lui Vadim Tudor). După ’89, acelaşi Vadim scoate un ziar făţiş antisemit cu acordul regimului iliescian şi al lui Roman, iar evreii de la Muzeul Holocaustului sau din împrejurimi nu denunţă România Mare incitatoare la ură împotriva ungurilor şi evreilor, ci pe filosemiţii Manolescu şi Tudoran, care au adăpostit în revistele lor din Bucureşti şi Washington (România literară pentru Niki, Agora şi Meridiane pentru Tudoran) protestele împotriva antisemitismului real. Ce impostură!” (Monica Lovinescu).

*

Liniştea: angajarea fabuloasă a tăcerii.

*

Slăbiciunea firii noastre iese pe deplin la iveală atunci cînd sîntem puşi în situaţia ca din două rele să-l alegem pe cel mai mic.

*

O legătură între Eros şi iubirea creştină: înţelegerea mizericordioasă, iertătoare pe care un bărbat o poate avea faţă de stîngăciile femeii iubite (culturale, de exprimare, de maniere etc). Odată cu trecerea timpului însă, cînd febrilitatea amoroasă se stinge, ele nu mai pot fi luate decît ceea ce sînt. Fără menajamente. E una din marile tristeţi posterotice.

*

„Oamenii simpli sînt îndemnaţi să înveşmînte simţăminte ireproşabile în idei eronate” (George Eliot). De aici, desigur, susţinerea de masă, chiar frenetică, a totalitarismelor. Chiar dacă sînt compuse din indivizi cu reacţii raţionale, masele nu par să gîndească. Trist dar adevărat…

*

Există o inteligenţă frivolă şi o frivolitate inteligentă. O prefer pe ultima.