Pagini de jurnal (48)
de Gheorghe Grigurcu
S-ar putea socoti că, suprimînd
distincţia dintre margine şi centru, dintre minor şi major, poezia a apărut
pentru a confirma încă o dată tulburătoarea unitate de fond a vieţii.
*
Philippe Sollers propune următoarea caracterizare apofatică:
Jules Verne e Poe fără perversitate, Baudelaire fără florile răului,
Lautréamont fără Maldoror, Melville fără diavolul Achab, Rimbaud fără anotimpul
în infern. Picant!
*
Luminiţa Marcu, în România literară din 1 iunie 2012,
ocrotitor, despre Nichita Stănescu: Poeziile sale despre Partid, în rarele
totuşi ocazii în care erau scrise, nu convingeau, totuşi pe nimeni. Dar ale
cui convingeau?
*
Mă credeţi vanitos fiindcă spun că am talent. Dar cu ce mă încălzeşte
asta? Aş vrea să am geniu şi modestia mea constă din faptul că nu disper
fiindcă nu am geniu (Jules Renard).
*
Cele două virtuţi ale iubirii. Iubirea e un bine în sine, ca şi o
funcţie a binelui, capabilă a face miracole, a mişca, potrivit celebrului vers,
soarele şi celelalte stele. Unde este iubire, acolo este Dumnezeu (Fericitul
Augustin). De unde şi resursa unor fapte care să inducă binele în textura
absconsă a existenţei.
*
Tremură de vanitate. Vanitatea îi umple nu doar sufletul, ci şi
carnea, în aşa măsură încît dă impresia unei energii care tinde să se
expulzeze, aidoma apei care clocoteşte într-un cazan închis. Vanitatea e
credinţa sa păgînă, atotputernică. Totul în făptura individului, de la vorbele
pe care le emite prudent, fals şovăitor, pînă la mişcarea circumspectă,
pînditoare a ochilor, o confirmă. E o patimă piezişă precum o beţie la rece.
Cînd mănîncă, cu înghiţituri rapide, dă impresia că îşi nutreşte programat
vanitatea, ca nu cumva aceasta să sufere vreo reducţie. Cînd doarme, rămîne
neverosimil încordat ca şi cum s-ar aştepta în orice clipă să sară în sus spre
a face faţă unui atac. Ţinînd cont de un asemenea efort fără pauză, ai fi
crezut că trebuie să fie mai curînd un ins slab, cu o figură emaciată. Dar e
obez. Pesemne pentru a asigura o rezervă somatică pasiunii de sine epuizante,
aşa cum, în natură, un animal se hrăneşte abundent în lunile propice
supravieţuirii sale, spre a putea rezista în cele neprielnice. Nu dă impresia
că s-ar putea vreodată realmente relaxa. Surîsul său e ricanant, cu ceva ferin,
precum avertismentul pe care ţi-l dă un carnasier arătîndu-ţi dinţii. E ca o
armă de foc avînd în permanenţă un cartuş pe ţeavă. La vieţuitoarele care nu
aparţin regnului uman, întîlnim o manifestare a puterii legată de împrejurări
precise: dobîndirea prăzii, confruntarea cu un adversar, cursa erotică etc. La
om, o asemenea umoare compactă, acoperind zi-noapte ansamblul fiinţei, mă tem
că e o situaţie care iese din cadrul normalului. O obsesie care o macină. O
caricatură a superiorităţii care ia pentru totdeauna locul chipului
natural.
*
Pînă la urmă vanitatea este groaza de neant, de mii de ori mai
înspăimîntătoare decît infernul însuşi (Unamuno).
*
Într-o poezie autentică, chiar şi gratuitatea e dureroasă.
*
Pînă şi jocurile copiilor au legi (Amiel).
*
Doreşti să obţii certitudinea vagului care te ispiteşte atît de
mult. Adică să-l suprimi.
*
15 iunie 2012. A. M. îmi comunică nu fără o maliţioasă
satisfacţie: Numai în Amarul Tîrg se putea întîmpla aşa ceva. În perioada
noastră de veselă superimpozitare, un elev isteţ a cerut colegilor săi o taxă
pentru
şmecherie. Da, ai auzit bine, pentru şmecherie! Dacă nu-i dădeau bani,
riscau o bătaie zdravănă. Şi nu e o glumă. Poliţia a intrat pe fir, confirmînd
cazul.
|
|