În volumul Gheara de fum (Editura Garuda Art , Chişinău , 2007) de Ion Hădârcă principala idee dezbătută este cea a condiţiei umane, ca origine şi devenire în timp şi spaţiu , elemente de parodie, parabolă, ironie , rezonând de la un capăt la altul.

În «Vremea cripticei coloraţii» , poem care deschide culegerea (titlu simbolic , sugestiv , bogat în conotaţii , uşor ironic) , poetul se autoprezintă ca stând «la umbra / unui gigantic bananier» , «gol – puşcă», ţintind «în banana globală» şi negând teoria evoluţionistă a lui Darwin : «nu nu sunt din neamul / maimuţei lui Darwin / şi nu cred că specia / evoluează în salturi / dar nici că Darwin / i-ar fi nepotul / cel mai nătâng.» Argumentul ar avea în vedere spusele savantului «că supravieţuirea-i / ştiinţa de a deveni / una cu mediul înconjurător / adică ştiinţa / coloraţiei criptice /» , la care s-ar adăuga propria observaţie a poetului: «niciodată viteza / de transformare a mediului / nu coincide cu viteza / de fabricare / a coloranţilor / , căci dacă lucrurile ar sta aşa , «banana globală ne va fi / întrutotul identică / vom fi şi noi fericiţi / şi maimuţa sătulă/.» Judecând în acest fel , poetul nu găseşte ceva stabil în jurul căruia să graviteze, încât sfârşeşte prin a se teme de propriu-i creier, ca de un «câmp minat» , care face ca «icoanele să explodeze în vis» , în urmă rămânând «dâre de sânge / pe ecranul de aer / prin regimentul de arbori / pe unde trece / gheara de fum !/. («Gheara de fum») Fiinţa umană este un tot unitar dar în patru ipostaze: seara , când îi revin «stările» fireşti «cum vin norii gravori / de cristal infernal / şi de plumb îngeresc /» (frumoase exprimări metaforice prin apropierea unor «realităţi» care se resping: nori-gravori, cristal-infernal , plumb-îngeresc !); somnul de peste noapte când «trec cămilele / corpurilor noastre gheboase / prin deşertul nocturn /»; dimineaţa când părţi ale corpului uman se adună de «pe ce ţărm depărtat /»; ipostaza de peste zi când omul asemeni unei corăbii cu pânzele mitraliate străbate «cercul gol». («Vin stările»). Chiar şi numai din cele prezentate până aici se observă grija lui Ion Hadârcă în alegerea cuvintelor, a sensurilor lor ascunse , acurateţea frazării poetice. Preocuparea permanentă şi matură pentru semnificaţie, pentru un lirism modern, intelectualizat, de fină vibraţie aluzivă şi misterioasă, îl fac pe autor să nege teorii general acceptate , adevăruri , ordini fireşti , permanenţe, iar noua «realitate» poetică la care se ajunge , prin «desacralizarea» realităţii în care trăim, dobândeşte un halou dramatic , tragic : «nimic mai indecent / decât să te naşti / din instinct / şi să mori / dinadins». («Floarea de schepsis»); Noe nu-şi mai ciopleşte o arcă din lemn ci «spre un nou Ararat / locuinţă blindată / colacul salvării adevărat /». («Plutarh(e) tipuri după Noe»); «profeţii şi îngerii / îşi telegrafiază m irarea / stoarsă din mlaştina lumii / pentru un cântec /…un cântec chemat / să desăvârşească mirungerea / feţelor clipei fugare /». («Toaca de dincolo») ; «Neg întruna un ev peceneg / Plâng sub plâns de înger plăpând / Râd mai mult de-s lovit şi pârât / Gem mai surd ca un orb Polifem / Sunt şi am voi să ştiu fug şi chem / Strâng şi cad neg şi plâng râd şi gem /». («Glosonet»).

Nu lipsesc din această plachetă (de numai 64 de poeme) accentele critice , dat fiind faptul că , împotriva voinţei sale , poetul se trezeşte într-un univers decadent , în care valorile adevărate sunt negate , în locul lor fiind înălţate mărunte şi false «statui» ale puterii politicului sau «codoşul universal» care a fost şi rămâne banul. Român basarabean fiind , Ion Hadârcă nu-i iartă pe «ienicerii sovietici» care „l-au oprit la Prut / pe suspectul Plutarh / mai întâi asigurându-l / că dincolo / în Ţara făgăduinţei / toţi sunt egali / şi nu există / nicio viaţă ilustră / mai apoi condamnându-l / că nicio biografie / recomandată de biroul / hotărârilor celor mai juste / n-a încăput / în „Vieţile ilustre”. («Plutarh oprit la Prut») ; nu uită deportarea , chiar dacă modul de redare are izul parodiei minulesciene : «prin oraşu-n care nu mai plouă / peste cei , cândva ţinându-se de mână , / doi bătrâni , ce-n noaptea fără vină / fost-au ridicaţi în ’49- / prin oraş , doar umbra lor suspină / … (bătrânul a fost împuşcat iar bătrâna- / aruncată-n baical /» («Sonetul cu umbrela ridicată»). În «Fragment ionescian» este ţintuită puterea politico-militară care a împărţit Europa în «ţări de sus» şi «ţări de jos», în ţările Apusului şi cele ale Răsăritului , vinovaţii pentru acest lucru nefiind încă «chemaţi la rampă»: «Alo , Apusule ! / N-ai cumva nevoie / De Răsărit ? / - Alo , cei de sus ! / Dar trageţi odată / cortina sau apa / să înceteze actul final / impostorul / şi chemaţi la rampă / autorul /.» Urmarea unei politici contemporane nefireşti aduce sărăcie , depopularea satelor, poluare , moarte : «zdrenţe de strălucire / peste gunoiştea satului / şi peste oraş / buhăit de orgii / la fiecare kilometru de drum / în cale îţi sare / câte-o cruce de fier / mormintele cresc direct / din smoala asfaltului / într-un spital fără medici / moare râul / care spală totul / numai pe dânsul / nimeni nu-l spală» / (,,Zdrenţe de strălucire»). Ideea pierderii unor valori adevărate apare şi în «Cele şapte la vot»: «…ultimele specii de panda / şi anaconde îşi cântă / în eprubete ultimul blues / iar noi continuăm / să înecăm Himalaia / în tone de plastic / şi excremente», toate acestea fiind posibile pentru că „idiorbi cu acte-n regulă / şi respiraţia (a)cuplată cu internetul / anulează frenetic / Grădinile Semiramidei / votând cu scobitoarea / noile minuni ale lumii / sub care urlă şacalii şi câinii / şi noii credincioşi / ai religiei turistice : / Abessalom! / ”

Poet al negaţiilor, dar mai ales al contrastelor, Ion Hadârcă n-a negat însă niciodată „Dumnezeirea” , cu toate că nu desluşeşte prea multe din darurile pe care le-ar fi primit afară de „păreri şi zdrenţe de cuvinte”. De aceea, în finalul poeziei „Sonet gol-mut”, în dulcele stil al psalmilor arghezieni, întreabă dar şi cere: „Să fie-acesta Verbul cel dintâi ? / Acest gol-mut ce-l vântură poeţii / Şi-n văgăuna şarpelui profeţii / L-ar pune-n loc de pernă căpătâi? / Deschide-mi , Doamne , taina limbii pline / Prin care păsări , pomi şi peşti vorbesc cu Tine”/. De reţinut că , în ţesătura stilistică a poemelor sale apar adesea forme populare moldoveneşti cum ar fi : „foigăind de semne”, „înveşnicita voce” , „încaltea mai mult” , „ca să mă prăpădind chinuiască” , „izidească-se chemând” , „gunoiştea satului” , „i-au cotilit pietroaie” , „Ler” , „Velerim” , „vel-crainic” , „un veleat” , „plozi” , „Dalba cudălbire” , „Paloşeroul”, forme care ne duc cu gândul la Eminescu şi Creangă , la Victor Ion Popa , dovadă că şi Ion Hadârcă recurge la limba vie, românească, vorbită în Moldova de o parte şi de cealaltă a Prutului. În concluzie , putem spune că Ion Hadârcă, prin volumul „Gheara de fum”, ne demonstrează că este, parafrazându-l pe Titu Maiorescu, „poet, poet în toată puterea cuvântului”.