Dar să revenim la textul care prefaţează volumul, un jurnal al horticultorului de ocazie, din 1982, când scriitorul a fost eliminat brutal din presă, devenind şomer. Atunci, în 1982, s-a retras la Comana, cultivându-şi, ca un alt Candide al cumplitelor vremi, grădina. Soluţia retragerii la ţară (aşa cum Petre Stoica, cultivatorul de mărar şi crescătorul de iepuri s-a retras la Bulbucata) era soluţia demnităţii, a celui care moare în picioare. Cel care ascultă cu urechea interioară muzica sferelor şi crede într-un ritm cosmic, fundamental, unic şi atotcuprizător preferă cum scrie în Şobolanul în lună (prozopoem meditativ şi cinetic cu final cinematografic) pământeanul fără nimbul miracolelor/ dar per fec ti bil/ cu sânge roşu bătând în artere/ (nu apă sau venin)/ liber de obsesiile pseudorealităţii etc.
Poetul pune apoi faţă în faţă, în dialog, texte din marele său proiect transoceanic, unul din 1966, altul din 1964 şi celălalt din 2000, scris la Los Angeles. În Testament la echinocţiu de toamnă îşi face un examen al vieţii cu ocazia traversării Cercului polar şi a aşteptării chinuitoare în ţinutul dezgheţat. Poemul Arborele genealogic e un prilej de rememorare a părinţilor, bunicilor şi cărţilor de căpătâi, dar şi de analiză a timpului său interior, pe al cărui ax şi-a forjat voinţa. Motivul labirintului şi al ceţii îi însoţesc biografia într-o lume a candorii juvenile şi a nedreptăţii. Într-un poem scris în 1979, Ho, se simte presiunea ideologică a vremurilor şi încercarea de a găsi măsura de aur a poemului pentru a evita naufragiul în infinit. Poetul scrie o poezie impregnată de sintaxa şi rimele dadaiste, marcată de dicteul automat şi pigmentată cu aluzii subversive. Traversarea veacului e reflectată în poemul Dezmărginirea şi culorile alertei.
Ciclul Ploi în Manhattan ne introduce într-un alt timp, al existenţei new-yorkeze cu flanări pe marile bulevarde şi refugii la Muzeul de Artă Modernă, cu evocarea maeştrilor săi, Walt Whitman şi André Breton, cu vibraţia stepului şi a jazzului, a civilizaţiei de consum, cu hemoragia de artă a Lumii Noi, atât de stranie pentru est-europeanul rătăcitor:
Pasărea n-a revenit nici când ploaia s-a mai potolit; s-a
speriat poate de organele
domnişoarelor din Avignon
zvârlite dezordonat în toate părţile sau de negresa
blondă întinzându-şi buzele carnivore spre oul de
bronz sau era pur şi simplu în vizită la alte păsări
Culorile plane din ovalul lui Mondrian alburile pe alb
ale lui Malewich visele vegetale ale Vameşului
sau litografiile lui de Chirico şi «Caligramele» lui
Apollinaire rămân impasibile la
măsurătorul de umiditate.
Şi eu rămân impasibil
la roata de bicicletă (nichelată) şi celelalte colaje
tehnice ale lui Marcel Duchamp
dar nu întru totul la
«Manifestul suprarealist» al lui Breton (
)
În poemul-eseu Sinucigaş plonjez într-un real imposibil se simte vibraţia interioară a delirului şi a crizei umanităţii, şi tentaţia de a aduna sensuri dintr-un nou metalimbaj sau din cioburi din imperiul durerii. Apoi, episodul neorealist al întâlnirii cu ursul ne readuce pe plaiurile mioritice, în zona Bucegilor, într-o crudă realitate. Spaima morţii revine odată cu evenimentul de la Charlie Hebdo, cu ameninţarea fanatismului care înroşeşte pieţele de sânge, cu evocarea Abatorului universal, a măcelului şi a apocalipsei.
Ciclul se încheie cu o vastă meditaţie filosofică, Post scriptum pentru şapte zile şi cu Ultimul gest. Ideea ar fi că omul a ajuns la capătul vitalităţii sale şi e pe cale să abandoneze sensul călăuzitor: bucuria creaţiei continue şi perspectiva om-natură. Sensibil la raportul natură/ cultură, Toma George Maiorescu meditează din mers asupra sensului devenirii, observând nu doar ciocnirea civilizaţiilor, petrecută sub ochii săi, ci şi dimensiunea ecosofică a omului modern şi destinul său enigmatic.