Armata lui Miriam 1

Fiindcã veni vorba despre limbajul mirosului, Miriam l-a însoþit întotdeauna cu limbajul dragostei. Scribul nu ºtie dacã acest cuvânt „dragoste” acoperã cel mai bine sensul la care s-a referit A ªaizeci ºi opta, dar nu gãseºte un altul mai potrivit. Personajul nostru plasa pe o scarã ierarhicã orice gest, orice manifestare a unui om în relaþia sa cu celãlalt. Ea „simþea” câtã dragoste ºi câtã opoziþie conþine orice apropiere dintre douã persoane într-un moment oarecare. Pânã aici nimic sexual, doar, cel mult, etic. Numai cã Miriam nu excludea nici jocul erotic implicat în orice întâlnire1 , oricât de efemerã: când doi oameni se vãd, între ei se stabileºte un raport extrem de dinamic între atracþie ºi respingere ºi fiecare nu face decât sã-ºi etaleze atu-urile (reale sau presupuse) dacã este vorba despre atracþie, ºi indiferenþa, pânã la scârbã, dacã este vorba de respingere. Chiar ºi lipsa de intenþie de etalare a atu-urilor face parte din acest limbaj. Dupã cum va scrie, ºapte veacuri mai târziu, Georges Bataille: „Ce-am fi noi fãrã limbaj? El ne face ceea ce suntem. Numai el dezvãluie, la limitã, momentul suveran în care nu mai are curs. Dar la sfârºit cel care vorbeºte îºi mãrturiseºte neputinþa”2. Alãturi de limbajul mirosului, A ªaizeci ºi opta a comunicat mereu prin conºtiinþa limbajului dragostei: cu ce sentimente se apropie cutare, cât este atracþie ºi cât este respingere în acea întâlnire. Iar dragostea ºi erotismul aveau valori semantice extrem de apropiate pentru fiica Omului fãrã Dileme. Mai mult decât atât: Miriam a avut capacitatea de a transmite acea sensibilitate specialã ºi celor din jur, astfel încât se dovedea aproape imposibil sã gândeºti una ºi sã spui alta în prezenþa ei, fãrã ca minciuna sã nu fie sesizatã.

Pe nesimþite, crescând, A ªaizeci ºi opta dãdea impresia cã inspirã mirosul atitudinii celor din jur ºi cã expirã un joc erotic selectiv în relaþie cu cei aflaþi în apropiere. Dihotomia Miriam – Lilith era trãdatã ºi din acest dialog: Miriam se juca în dorinþa apropierii, dragostea ei venea din dorinþa de a da, erotismul din dorinþa de a se da, în vreme ce Lilith se juca în speranþa de a cuceri, de a-ºi paraliza victima, de a o devora. (Într-un text al lui Fra Cossimo, în enciclopedia vieþuitoarelor pãmântului, celebrul naturalist din trecento ne vorbeºte despre pãianjenul Lilith, o arahnidã neagrã, fosforescentã, foarte vioaie ºi extrem de veninoasã, care-ºi atrãgea victimele printr-un ritual nupþial spectaculos, le fãcea sã se rãtãceascã în spaþiu ºi timp ºi le fecunda în timp ce le devora. - Sau, mai precis, le devora în timp ce le fecunda. - Cãutând aceastã entitate în enciclopediile de mai târziu, scribul n-a mai dat de un pãianjen cu numele Lilith ºi nici despre descrierea altuia care sã aibã înfãþiºarea ºi comportamentul celui amintit – doar? – în veacul al treisprezecelea…) În mod corespunzãtor, ne-au rãmas ºi mãrturiile cântecelor menestrelilor: elogii faþã de graþia, bunãtatea ºi „candoarea neprefãcutã” a lui Miriam ºi poveºti de groazã în legãturã cu primejdiile întinse de Lilith, ucigaºa femeie neagrã, nedespãrþitã de pisoiul ei. De remarcat, totuºi, cã nici Miriam, cea atât de dispusã la investiþii în jocuri erotice ºi nici femeia fatalã Lilith nu sunt introduse nici mãcar o clipã în categoria curtezanelor: prima se situa mult prea sus, pãrând un sacrilegiu orice aluzie mai puþin reverenþioasã la adresa ei, cealaltã nu-ºi oferea trupul pentru a câºtiga profituri materiale, ci pentru a obþine satisfacþie din umilirea ºi distrugerea victimelor pe care le prindea în pânza ei de pãianjen. Prima era mai degrabã un înger înzestrat cu sex, a doua o arãtare a întunericului, hrãnindu-se din plãcerea de a-ºi supune ºi nimici partenerul. Lilith constituia un pericol nu numai pentru bãrbaþi, ci simþea o plãcere cel puþin la fel de mare în a tortura femei tinere ºi frumoase, ceea ce o situa pe ea mai aproape de fiinþele androgine din înalturi. Miriam, în schimb, a rãmas mult mai om, mult mai femeie, caracteristicile ei nepãmânteºti fiind mai degrabã superlativele ºi darurile excepþionale atribuibile celor mai aleºi muritori. Doar lipsa evoluþiei sale în timp o fac enigmaticã pentru contemporani: fetiþa care ºi-a salvat coreligionarii devine brusc femeie, parcã fãrã a mai trece prin adolescenþã, dupã o lungã perioadã de miracole sãvârºite de ingenuitatea copilului. Acum apar numeroºii adoratori, tânjind la dragostea ei de neatins, dar nefiind geloºi unii pe alþii, ci, chiar dimpotrivã, formând un fel de frãþietate a celor fierbând în aceeaºi suferinþã. Scribul nu cunoaºte sã mai fi existat o altã congregaþie de acest fel. Iatã ce mai noteazã Fra Cosimo3 : în apropiere de Worms s-ar fi aflat o casã de piatrã în mijlocul unei vaste întinderi acoperite cu copaci ºi cu pomi fructiferi. Locul acela ar fi fost locuit de o tânãrã de o frumuseþe rãpitoare, înconjuratã fiind de obiecte ºi animale de casã stranii, însã toate nespus de prietenoase, dacã te apropiai cu gânduri curate de ele. Dar dacã veneai cu intenþii duºmãnoase, aerul se întuneca ºi un miros pestilenþial te alunga de îndatã. Curtea era înconjuratã cu un zid gros de piatrã, dar poarta nu era niciodatã ferecatã. Nici dacã se iveau în jur oameni rãi. Aceia pur ºi simplu nu reuºeau sã intre. Cei odatã pãtrunºi în curte percepeau o atmosferã pe care n-au mai respirat-o niciodatã: un aer care parcã vorbea. Tot ce-þi trecea prin gând se detaºa de tine ºi plutea liber în jur. Nici nu mai era nevoie sã foloseºti cuvinte, mirosurile ºi ciudatele senzaþii de apropiere vorbeau în locul tãu, dar te ºi trãdau cele de respingere, de nu aveai intenþii bune. Senzaþiile acelea de apropiere erau cele mai dulci impresii pe care le putea percepe un om, iar toþi bãrbaþii care au trecut prin acea experienþã nu-ºi mai doreau decât ca ea sã se repete. Miriam însãºi degaja esenþele diafane, întreaga ei fiinþã descompunându-se în acel eter miraculos. Ajungea sã respire acel aer, ºi orice bãrbat se simþea satisfãcut ca bãrbat. Filippo/Cosimo îi previne pe cei insuficient pregãtiþi: dacã intri în curtea casei de piatrã de lângã Worms fãrã sã fii gata pentru dragostea cea mai curatã, în loc sã fii întâmpinat de Miriam, te va lua în primire Lilith ºi, cu fiecare pas cu care vei persevera, plasa amantei negre te va imobiliza tot mai definitiv. Vei rãtãci în ceaþa cea mai deasã, pânã ce vei pieri. În schimb, de vei rãmâne pur, cântecele dulci ale îngerilor te vor acompania pretutindeni. Curtea lui Miriam, ne asigurã autorul, cuprinde una dintre fântânile cerului: de þi-e dat sã bei din ea, nu-þi va mai fi sete niciunde te vei afla, ajungându-þi sã-þi aminteºte de acele clipe ºi sã le retrãieºti în memorie. De aceea a ºi fost atât de puternicã frãþietatea în cinstea lui Miriam: ea avea mereu la îndemânã memoria izvorului energiei necesare de a învinge.

„Armata lui Miriam” se mai aflã citatã ºi în alte surse, însã doar Fra Cosimo explicã despre ce era vorba, adãugând cã ea a fost pe veci „oastea cea mai puternicã de pe pãmânt”, întrucât membrii ei erau dispuºi oricând sã se sacrifice unul pentru celãlalt, cã, de fapt, prin Miriam, ei au devenit cu toþii una. În continuare, în „Istoria lui Miriam”, acelaºi autor ne povesteºte faptele minunate înfãptuite de „Armata lui Miriam”4 . Sau faptele doar imaginate de luptãtorii ei. Imaginate atât de intens încât parcã ar fi fost aievea. Atât de intens încât oricare dintre ele ar fi putut deveni sau a devenit aievea. „Armata lui Miriam” a transgresat ceea ce se defineºte îndeobºte drept realitate.

Bunul cititor a remarcat, poate, cã scribul a pomenit, tot timpul, doar curtea cu mulþi copaci ºi pomi fructiferi crescând împreunã, dar cã n-a pãtruns, pânã acum, niciodatã în clãdirea de piatrã propriu-zisã.

Nici Fra Cosimo ºi nici ceilalþi autori care o cântã pe Miriam, indiferent unde ar fi plasat-o pe glob, n-au intrat în interiorul clãdirii. E drept cã majoritatea referirilor ne povestesc despre faptele de glorie ale „Armatei lui Miriam”, depãrtându-se, uneori, atât de mult de A ªaizeci ºi opta încât doar numele adoratei ne mai aminteºte de locatara casei de piatrã de lângã Worms. Se nareazã bãtãlii cu rãsturnãri fericite de situaþii, fapte de eroism, înfrângerea unor duºmani în numele aceleaºi fiinþe inspiratoare. (Uneori respectivii duºmani pot face parte din tabere opuse. Odatã, pe undeva prin Þãrile Baltice de azi, cele douã grupuri de oºteni, încleºtaþi într-o luptã pe viaþã ºi pe moarte, se declarã ambele sub stindardul aceleaºi „armate”… Ceea ce ar contrazice unitatea congregaþiei…)

ªi Fra Cosimo ºi ceilalþi autori revin în curtea cu copaci înalþi ºi pomi roditori ca într-un templu, spre a se reculege în preajma fiinþei adorate, spre a se împlini din apa ºi din eterul dãtãtor de putere ºi puritate, dar nu se laudã cã ar fi pãtruns ºi în clãdire, aceea rãmânând misterioasã ca o sfântã a sfintelor dintr-o catedralã. (Sau dintr-un templu, dupã cum pretind evreii.) Acolo, în interior, nu-ºi avea lãcaºul decât frumuseþea absolutã, cea a cãrei chip nu este indicat pentru un om nici sã-l priveascã, darãmite sã-i profaneze intimitatea.

Scribul s-a încãpãþânat totuºi sã caute mãrturii ºi despre locul interzis ºi recunoaºte cã a pierdut nepermis de multã vreme în încercarea sa. (Cu cât trece timpul ºi cu cât speranþa de viitor a scribului este mai micã, se insinueazã tot mai mult o provocare pe care nici mãcar n-a bãnuit-o când, încã în deplinã putere ºi mânat de optimism, s-a înhãmat la aceastã lucrare, pentru care se dovedeºte tot mai limpede cã nu are suficientã forþã: sã se grãbeascã ºi sã deºire lungul ºir pânã la capãt, chiar cu riscul de a deveni mereu mai superficial sau sã meargã în acelaºi ritm ºi sã se opreascã ori de câte ori simte nevoia de a aprofunda un amãnunt? Negãsind un rãspuns satisfãcãtor, bietul scrib a decis sã-ºi continue drumul aºa cum îi dicteazã instinctul, chiar cu pericolul de a lãsa maºinãria neterminatã, ºtiindu-se – aºa cum a mai spus – cã ºi cel mai complicat angrenaj se gripeazã dacã-i lipseºte ºi un singur ºurub în valoare de doi bani. Este dilema care-l macinã pe bietul scrib, chiar ºi atunci când nu se gândeºte expres la ea.) Revenind la cercetãrile nepermis de lungi: pânã la urmã, scribul a gãsit douã mãrturii. (ªi iarãºi: oare câte alte lucruri minunate n-ar fi putut scoate la ivealã, dacã valoarea timpului – principala caracteristicã a muritorilor5  – nu l-ar presa atât?) Prima mãrturie, provenind din cântecele fratelui Valerius, vorbeºte despre un cavaler revenit din pusta panonicã, unde au pierit numeroºi fraþi de ai sãi în lupta cu mongolii, „acel torent nebun, care n-a putut fi oprit de nici o stâncã, cu atât mai puþin de un grup de doar ºaisprezece viteji din <Armata lui Miriam>”. (Aproape în toate descrierile, aceastã congregaþie lupta în formaþii de sine stãtãtoare, chiar dacã se alãtura unei oºti mai mari. Ceea ce dovedeºte, totuºi, coeziunea cu totul specialã care o fãcea capabilã de faptele cu care se mândrea, dar ºi spiritul elitist, presupunând, probabil, condiþii severe spre a putea fi primit a face parte din ea.) Rãnit ºi el, cavalerul, singurul supravieþuitor al acelui episod, s-ar fi ascuns în pãdurile din nesfârºitul teritoriu misterios, numit de scrib Enigma Europei, ar fi mas acolo pânã sã se fi întremat destul pentru a se putea întoarce lângã Worms. Aici ar fi fost lãsat în interiorul clãdirii ºi ar fi ieºit de acolo dupã trei zile ºi trei nopþi: iar forþa ºi vitejia celor cincisprezece fraþi cãzuþi în luptã au reînviat în el. Ar mai fi trãit o sutã de ani de atunci, organizând un alt grup ºi luptând pânã în ultima zi pentru aceeaºi cauzã.

A doua mãrturie, gãsitã – unde altundeva decât la Ferme zu Chiuso? - ne relateazã despre pãþania unui (alt?) cavaler revenit din aceleaºi meleaguri, de asemenea rãnit ºi tot de asemenea unic supravieþuitor al „plutonului” sãu din „Armata lui Miriam”. Acesta, dupã câte a suferit, a pretins cã ar avea dreptul mãcar de a se bucura de o minimã compensaþie ºi a forþat intrarea în casã. N-a mai ieºit niciodatã de acolo, dupã ce „n-a mai gãsit uºa vreme de o veºnicie, înfãºurându-se tot mai adânc, cu fiecare pas pe care-l fãcea, în pânza de pãianjen a lui Lilith. Poate cã se mai zbate ºi azi acolo”, dupã cum scrie într-o copie din secolul al XIV-lea a „Culegerii de fapte minunate” a lui Monte d’Oro, autor ce se pare cã ar fi trãit cu peste un veac mai târziu, adicã în secolul al XIV-lea. Un veac reprezintã mulþi ani, mai multe generaþii: dacã acel cavaler se mai zbãtea ºi dupã atâta amar de vreme în mrejele lui Lilith, înseamnã cã soarta i-a fost cumplitã, ea semãnând cu cea a lui Ashaverus sau cu cea a pedepsiþilor de cãtre zeii greci. Amãnunte despre chinurile respectivului scribul nu le-a mai putut citi din acea sursã: foile au fost smulse.)  

„Armata lui Miriam” a dãinuit pânã ce a fost înghiþitã de un alt ordin, acþionând sub acelaºi stindard. Scribul îl roagã pe bunul cititor sã nu se lege strict de ani, atunci când frunzãreºte aceastã carte. Anacronismele – dacã sunt – nu þin decât tot de percepþia timpului. O percepþie valabilã pentru muritori, dar nu ºi pentru Marele Arhitect, cel care n-a inventat vremea decât pentru om, singurul dintre vieþuitoarele terorizate de aceastã veºnicã sabie a lui Damocles aflatã în echilibru fragil deasupra capului lor.

Iatã despre ce este vorba: cu mult înainte de a se naºte Miriam (dupã datele din scripte), cam pe când abia a vãzut lumina soarelui bunicul ei, Al ªaizeci ºi ºaselea, Omul fãrã Nume, s-a întâmplat ca un personaj temut, purtând titlul generic „Bãtrânul de pe Munte”, sã se fi adresat lui Amaury I, regele Ierusalimului, cu promisiunea cã el ºi oamenii lui sã îmbrãþiºeze crucea ºi creºtinismul. Bãtrânul de pe Munte era ºeful sectei asasinilor, greºit consideratã multã vreme ca o simplã organizaþie teroristã. Membrii ei proveneau dintre ºiiþi, din rândul cãrora s-au desprins ca o aripã disidentã, chiar ºi fracþiunea ortodoxã a acelora pãrându-li-se „prea moale ºi prea nehotãrâtã, pretinzând, dar nefãcând, fãcând, dar fãrã sã avanseze, avansând, dar nemergând pânã la capãt”. Dar, desigur, ei se opuneau, în primul rând, sunniþilor. De aceea, omorurile lor erau îndreptate, în special, împotriva musulmanilor, fãrã a se fi sfiit sã ucidã ºi creºtini. Printre victimele lor se numãrã Raymond al II-lea, regele din Tripoli, ori unul dintre urmaºii lui Amaury I, mai vechea noastrã cunoºtinþã Corrado de Montferrat, al doilea soþ al reginei Isabella. Chiar ºi Ludovic cel Sfânt al Franþei ar fi fost vizat de un atentat ai oamenilor Bãtrânului de pe Munte. Secta asasinilor credea ºi ea, la fel ca ºi evreii ori creºtinii, într-un messia, în cazul lor imamul ascuns, Mahdi, aºteptat sã revinã ºi sã punã în ordine lumea atât de stricatã de cãtre oameni. (Spre deosebire de doctrina fundamentalistã a organizaþilor musulmane contemporane scribului, asasinii ucideau în primul rând musulmani, întrucât doar aceºtia puteau sã-l întâmpine în adevãratã cunoºtinþã de cauzã pe imamul ascuns, aºa cã „fãceau curãþenie în propria ogradã”6 . Celelalte naþii nici nu prea contau ºi erau înlãturaþi oameni dintre ele doar dacã se considera cã ar constitui în vreun fel o piedicã în calea „curãþeniei” din interiorul lumii musulmane.) Atunci când, în anul 1173 al calendarului creºtin, Bãtrânul de pe Munte a purtat tratativele de convertire cu regele Ierusalimului, emisarii sãi au fost surprinºi într-o ambuscadã ºi uciºi. A reieºit cã responsabil de acest act a fost un conducãtor de pe ierarhia templierã. A urmat un conflict deschis între templieri ºi Amaury, conflict din memoria cãruia se desprind ºi câteva fapte surprinzãtoare, cum ar fi fost conivenþa dintre asasini ºi templieri, primii plãtind o „taxã de protecþie” apãrãtorilor creºtini ai drumurilor, drept urmare ei putând sã-ºi exercite nestingheriþi acþiunile. Taxa aceea se pare sã fi fost de 2000 de besanþi, sumã frumuºicã, pe care ordinul n-ar mai fi putut-o încasa în cazul – totuºi total improbabil – cã secta asasinilor ar fi trecut la creºtinism.

ªi mai târziu, templierii vor pãstra relaþii oculte cu diferite secte musulmane, chiar dacã ºi-au câºtigat faima prin numãrul de pãgâni pe care i-au ucis. De pildã, Ludovic al IX-lea, dupã ce a fost rãscumpãrat din captivitatea musulmanã din Egipt, rãmâne timp de patru ani în Ierusalim. Conflictele dintre el ºi templieri îºi vor avea originea tot din relaþiile subterane secrete dintre aceºtia din urmã ºi musulmani. De data asta, Bãtrânul de pe Munte îi va cere regelui sã anuleze „taxa de protecþie” pe care secta asasinilor mai era silitã s-o plãteascã ordinului cãlugãrilor militari.

Dar asasinii vor suporta o pierdere uriaºã din partea mongolilor, atunci când inima lor administrativã, fortãreaþa de la Alamut, va cãdea. Acolo nu vor muri doar numeroºi membri ai sectei, ci ºi aproape la fel de mulþi templieri care… au luptat alãturi de musulmani.

Unul dintre supravieþuitori, poate cavalerul cãruia i s-a permis sã intre în clãdirea de piatrã, va reveni de lângã Worms în Orient ºi va supravieþui regatelor creºtine din Asia Micã. (Din nou anacronismul observat imediat de cititorul atent nu trebuie omis din avertismentul fãcut puþin mai sus de cãtre scrib când s-a referit la rolul strict punitiv al timpului…)  Acel cavaler nu se va mai întoarce niciodatã în Europa ºi va supravieþui drept un simbol al ordinului ºi dupã ce aceasta va fi distrus într-un mod atât de tragic.

La sorocul potrivit, dupã ce cavalerul templier a petrecut cele trei zile ºi trei nopþi în interiorul clãdirii, regenerându-ºi forþele ºi moralul cu puterile ºi vitejia celor cincisprezece tovarãºi de a-i sãi cãzuþi la apãrarea fortãreþei Alamut, în comunitatea de lângã Worms se va naºte un copil. Al ªaizeci ºi nouãlea7 . 

   Al cui fiu a fost Al ªaizeci ºi nouãlea. De regulã, certã este consideratã doar mama, de aceea, dupã cum se ºtie, se ºi considerã descendenþa la evrei pe linie maternã. Iar Miriam, chiar dacã nu se prea mai fãcea caz de acest lucru printre adoratorii ei, în mijlocul comunitãþii unde trãia era tot evreicã. Numai cã, de data asta, nu tatãl a fost personajul nesigur, ci… chiar mama. Cu cine a petrecut cele trei zile ºi trei nopþi cavalerul templier? Cu Miriam sau cu Lilith?

Gérard de Montréal, zis Templierul din Tir, povesteºte pe larg petrecerile care au avut loc la Acra, „într-un loc ce se cheamã Hanul Azilului Sfântului Ioan, acolo unde era un foarte mare palat”. Sãrbãtorile, prilejuite de încoronarea, în 1286, a regelui Ciprului, Henric al II-lea, au durat, povesteºte Gérard, cincisprezece zile ºi au constat din „multe jocuri delectabile ºi plãcute”, „jocuri specifice începutului renaºterii”. Printre participanþi, ºi cavalerul templier, tatãl Celui de Al ªaizeci ºi nouãlea. (Fiul împlinise, în anul 1286, treizeci ºi opt de ani… ºi se afla ºi el de faþã. Aportul sãu la serbare, se spune, a fost organizarea unei „orgii de tip roman”.)

Grandiosul eveniment s-a petrecut în aceeaºi Acra care, doar cu cinci an mai târziu, va cãdea sub armele lui Khalil, sultanul Egiptului. Va fi sfârºitul previzibil al ultimelor fortificaþii creºtine în Orient, iar templierii vor muri glorios, apãrând pânã la capãt, împreunã cu cavalerii ospitalieri, cetatea condamnatã. Vor urma foarte curând prãbuºirea Tirului, a Beirutului, a Sidonului. Cetatea Pelerinilor, fieful templierilor, va constitui ultima redutã. Fastuoasele sãrbãtori prilejuite de încoronarea regelui Ciprului vor sfida temerile ºi, ca de atâtea ori în vremuri de restriºte, deºi ar fi putut pãrea total nepotrivite, nu au fãcut decât sã încerce sã opreascã vremea în loc.

Serbãrile din Hanul Azilului Sfântului Ioan au reprezentat combinaþii între reconstituirea unor alegorii preluate din mitologia greacã ºi din ecourile marilor chiolhanuri din epoca de glorie a imperiului roman, pe de o parte ºi din sãrbãtorile tipice pentru tradiþiile incerte ale locului, tradiþii vechi ºi noi, de multe ori contrarii, pe de altã parte. „Petrecerea a fost cea mai frumoasã din câte s-au vãzut în ultima sutã de ani” pretinde acelaºi Gérard de Montréal. De fapt, în aceastã vâltoare de simboluri amestecate, cavalerii Mesei Rotunde s-au întovãrãºit cu zeii greci, petrecãreþii înºiºi travestindu-se în personajele venite direct din mit. Ca în beþia oricãrei încercãri de a-þi pãrãsi propriul destin atât de incert, cavaleri fioroºi s-au prezentat îmbrãcaþi în veºminte femeieºti ºi preoþi cucernici au purtat straie imitând animalele. Toatã lumea îºi ascundea faþa dupã câte o mascã, pânã ºi servitorii aflaþi în timpul serviciului; rangurile se mai deosebeau doar dupã preþul costumelor, costume care nu o datã erau pãrãsite cu totul, cel ce le-a purtat lepãdându-se de ele spre a-ºi pãstra acoperitã doar faþa. Maeºtrii de ceremonii au parcelat cu grijã locul, iar poziþia centralã era ocupatã de „Regina din Féminie”, o fetiºcanã ce prezida adunarea, ºezând pe un jilþ cu un cãþel micuþ în poalã, în faþa unei machete a unei clãdiri de piatrã încadratã între mai multe siluete de copaci ºi de o „fântânã” cu sucuri reci de fructe. Câte doi cavaleri din „Armata lui Miriam” o pãzeau cu rândul, iar însuºi regele sãrbãtorit se apleca adânc în faþa ei, când pretexta cã vine sã-i cearã cupa rãcoritoare. Ceea ce n-a împiedicat-o nici pe „Regina din Féminie” sã intre în jocul celor din jur, sã se lepede de herminã ºi sã se dãruiascã înaltului curtezan devenit tot mai înflãcãrat pe mãsurã ce se apropia mai mult de idealul acela feminin. ªi, oricât ar fi iubit, ºi cu oricâtã patimã ar fi iubit, Miriam însãºi a rãmas castã. („Întruchiparea” lui Miriam în serbãrile de la Acra nu fac decât sã ateste faima de care se bucura, la acel timp, legenda.)

Mama îl nãscuse pe Cel de Al ªaizeci ºi nouãlea la vârsta de paisprezece ani. Cinci ani dupã moartea ei, ea continua (ºi) la Acra, sã reprezinte alegoria Nãscãtoarei de Tainã. Mai târziu, ºi rolul acesta avea sã-I revinã exclusiv Sfintei Maria.   

 1 Întâlnire = coincidenþã în timp ºi spaþiu.

 2 Georges Bataille, Erotismul, Nemira, 2005, traducere Dan Petrescu, p.302.

 3 Despre adevãratul Fra Cosimo se vorbeºte ca despre un cãlugãr dominican de o facturã aparte: numele sãu real ar fi fost Filippo ºi era originar din Sicilia; era vânjos ca un urs ºi ar fi fãcut, iniþial, parte dintr-o armatã a unui nobil local, armatã menitã sã-i apere aceluia domeniul ºi familia de numeroasele invazii ale piraþilor ºi de prãdãciunile nenumãraþilor tâlhari, care s-au înmulþit mai mult ca oricând. Pentru ca membrii acelei „armate” sã fie cât mai motivaþi, ei erau adoptaþi în familia seniorului lor. (Cu vremea, familiile nu vor mai avea un scop strict defensiv…) Dupã ce ºi-a ucis, fãrã sã-ºi dea seama, într-o ambuscadã, propriul frate, Filippo se va cãlugãri ºi va petrece mai mulþi ani angajându-se la muncile cele mai grele din mãnãstire. Dar, totodatã, acolo va învãþa ºi sã scrie. Spre mirarea fraþilor sãi, individul atât de mãtãhãlos ºi de taciturn, înzestrat cu o putere ieºitã din comun, potrivitã staturii sale de uriaº, a dovedit o sensibilitate ce pãrea atât de nepotrivitã pentru o astfel de arãtare, încât rândurile sale pãreau caraghioase în raport cu autorul lor. Drept urmare, Filippo va pleca în lume ºi va pretinde cã duce cu el scrierile unui frate decedat, Fra Cosimo. Numai cã acela continua sã scrie... Din fragmentele care ne-au rãmas, se desprind douã teme cu totul diferite: rugãciuni de o simplitate cu adevãrat înduioºãtoare, precum ºi pãrþi dintr-o cronicã ciudatã a unei confrerii de… adoratori ai lui Miriam. Stilul frust, primitiv pânã la naiv, n-are nici o asemãnare cu poemele trubadurilor. Ciudat este cã, dacã vom compara rugãciunile Fratelui Cosimo cu descrierile exaltate ale faptelor nobile sãvârºite întru gloria lui Miriam, laicul se potriveºte în modul cel mai firesc sacrului. (Dar câte ciudãþenii nu se întâmplã, fãrã preget, pe pãmânt? Sã nu uitãm cã Fra Filippo/Cosimo a fost cãlugãr dominican, atunci când s-au nãscut acele cântece, iar eroii sãi îºi puneau viaþa ºi idealurile la picioarele unei… evreice! Istoria lui Miriam, chiar dacã veridicitatea ei a fost contestatã nu o datã, reprezintã un miracol numai ºi pentru cã a putut fi luatã în discuþie.)   

 4 Singurul semn distinctiv al „Armatei lui Miriam” ar fi fost o bentiþã albastrã pe braþul drept, ne spune tot Fra Cosimo.

 5 Timpul nu înseamnã în nici un caz doar durata vieþii: el este cel ce dicteazã ritmul ºi valoarea acþiunilor muritorilor, speranþele lor în viitor ºi obsesiile venite din trecut, precum ºi veºnica tocmire cu sine a fiecãrui individ în încercarea de a face alegerea cea mai bunã. În dialogul cu eternitatea, timpul joacã un rol decisiv. Deºi lipsa de conºtiinþã a timpului îl apropie din nou pe individ de animal, ea este, de fapt, nici mai mult ºi nici mai puþin decât stigmatul lui Dumnezeu asupra omului izgonit din rai.

 6 Dar ºi în secolul al XXI-lea, în Irak sunt uciºi mai ales musulmanii „care au fãcut pact cu necredincioºii” ºi „necredincioºii” doar dacã sunt puºi în legãturã cu lupta musulmanilor.)

 7 Al ªaizeci ºi nouãlea ar fi, deci, fiul lui Miriam ºi al unui templier cu cel puþin un veac mai bãtrân. Scribul nu face nici un comentariu. Ce rost ar avea sã vinã cu ipoteze în legãturã cu timpul, atât de profunda idee a lui Dumnezeu în pedepsirea ºi definirea oamenilor, dupã izgonirea din rai?

(Fragment din romanul „Cei o sutã- Culoarul Templier“)