Armata lui Miriam 1

Fiindcă veni vorba despre limbajul mirosului, Miriam l-a însoţit întotdeauna cu limbajul dragostei. Scribul nu ştie dacă acest cuvânt „dragoste” acoperă cel mai bine sensul la care s-a referit A Şaizeci şi opta, dar nu găseşte un altul mai potrivit. Personajul nostru plasa pe o scară ierarhică orice gest, orice manifestare a unui om în relaţia sa cu celălalt. Ea „simţea” câtă dragoste şi câtă opoziţie conţine orice apropiere dintre două persoane într-un moment oarecare. Până aici nimic sexual, doar, cel mult, etic. Numai că Miriam nu excludea nici jocul erotic implicat în orice întâlnire1 , oricât de efemeră: când doi oameni se văd, între ei se stabileşte un raport extrem de dinamic între atracţie şi respingere şi fiecare nu face decât să-şi etaleze atu-urile (reale sau presupuse) dacă este vorba despre atracţie, şi indiferenţa, până la scârbă, dacă este vorba de respingere. Chiar şi lipsa de intenţie de etalare a atu-urilor face parte din acest limbaj. După cum va scrie, şapte veacuri mai târziu, Georges Bataille: „Ce-am fi noi fără limbaj? El ne face ceea ce suntem. Numai el dezvăluie, la limită, momentul suveran în care nu mai are curs. Dar la sfârşit cel care vorbeşte îşi mărturiseşte neputinţa”2. Alături de limbajul mirosului, A Şaizeci şi opta a comunicat mereu prin conştiinţa limbajului dragostei: cu ce sentimente se apropie cutare, cât este atracţie şi cât este respingere în acea întâlnire. Iar dragostea şi erotismul aveau valori semantice extrem de apropiate pentru fiica Omului fără Dileme. Mai mult decât atât: Miriam a avut capacitatea de a transmite acea sensibilitate specială şi celor din jur, astfel încât se dovedea aproape imposibil să gândeşti una şi să spui alta în prezenţa ei, fără ca minciuna să nu fie sesizată.

Pe nesimţite, crescând, A Şaizeci şi opta dădea impresia că inspiră mirosul atitudinii celor din jur şi că expiră un joc erotic selectiv în relaţie cu cei aflaţi în apropiere. Dihotomia Miriam – Lilith era trădată şi din acest dialog: Miriam se juca în dorinţa apropierii, dragostea ei venea din dorinţa de a da, erotismul din dorinţa de a se da, în vreme ce Lilith se juca în speranţa de a cuceri, de a-şi paraliza victima, de a o devora. (Într-un text al lui Fra Cossimo, în enciclopedia vieţuitoarelor pământului, celebrul naturalist din trecento ne vorbeşte despre păianjenul Lilith, o arahnidă neagră, fosforescentă, foarte vioaie şi extrem de veninoasă, care-şi atrăgea victimele printr-un ritual nupţial spectaculos, le făcea să se rătăcească în spaţiu şi timp şi le fecunda în timp ce le devora. - Sau, mai precis, le devora în timp ce le fecunda. - Căutând această entitate în enciclopediile de mai târziu, scribul n-a mai dat de un păianjen cu numele Lilith şi nici despre descrierea altuia care să aibă înfăţişarea şi comportamentul celui amintit – doar? – în veacul al treisprezecelea…) În mod corespunzător, ne-au rămas şi mărturiile cântecelor menestrelilor: elogii faţă de graţia, bunătatea şi „candoarea neprefăcută” a lui Miriam şi poveşti de groază în legătură cu primejdiile întinse de Lilith, ucigaşa femeie neagră, nedespărţită de pisoiul ei. De remarcat, totuşi, că nici Miriam, cea atât de dispusă la investiţii în jocuri erotice şi nici femeia fatală Lilith nu sunt introduse nici măcar o clipă în categoria curtezanelor: prima se situa mult prea sus, părând un sacrilegiu orice aluzie mai puţin reverenţioasă la adresa ei, cealaltă nu-şi oferea trupul pentru a câştiga profituri materiale, ci pentru a obţine satisfacţie din umilirea şi distrugerea victimelor pe care le prindea în pânza ei de păianjen. Prima era mai degrabă un înger înzestrat cu sex, a doua o arătare a întunericului, hrănindu-se din plăcerea de a-şi supune şi nimici partenerul. Lilith constituia un pericol nu numai pentru bărbaţi, ci simţea o plăcere cel puţin la fel de mare în a tortura femei tinere şi frumoase, ceea ce o situa pe ea mai aproape de fiinţele androgine din înalturi. Miriam, în schimb, a rămas mult mai om, mult mai femeie, caracteristicile ei nepământeşti fiind mai degrabă superlativele şi darurile excepţionale atribuibile celor mai aleşi muritori. Doar lipsa evoluţiei sale în timp o fac enigmatică pentru contemporani: fetiţa care şi-a salvat coreligionarii devine brusc femeie, parcă fără a mai trece prin adolescenţă, după o lungă perioadă de miracole săvârşite de ingenuitatea copilului. Acum apar numeroşii adoratori, tânjind la dragostea ei de neatins, dar nefiind geloşi unii pe alţii, ci, chiar dimpotrivă, formând un fel de frăţietate a celor fierbând în aceeaşi suferinţă. Scribul nu cunoaşte să mai fi existat o altă congregaţie de acest fel. Iată ce mai notează Fra Cosimo3 : în apropiere de Worms s-ar fi aflat o casă de piatră în mijlocul unei vaste întinderi acoperite cu copaci şi cu pomi fructiferi. Locul acela ar fi fost locuit de o tânără de o frumuseţe răpitoare, înconjurată fiind de obiecte şi animale de casă stranii, însă toate nespus de prietenoase, dacă te apropiai cu gânduri curate de ele. Dar dacă veneai cu intenţii duşmănoase, aerul se întuneca şi un miros pestilenţial te alunga de îndată. Curtea era înconjurată cu un zid gros de piatră, dar poarta nu era niciodată ferecată. Nici dacă se iveau în jur oameni răi. Aceia pur şi simplu nu reuşeau să intre. Cei odată pătrunşi în curte percepeau o atmosferă pe care n-au mai respirat-o niciodată: un aer care parcă vorbea. Tot ce-ţi trecea prin gând se detaşa de tine şi plutea liber în jur. Nici nu mai era nevoie să foloseşti cuvinte, mirosurile şi ciudatele senzaţii de apropiere vorbeau în locul tău, dar te şi trădau cele de respingere, de nu aveai intenţii bune. Senzaţiile acelea de apropiere erau cele mai dulci impresii pe care le putea percepe un om, iar toţi bărbaţii care au trecut prin acea experienţă nu-şi mai doreau decât ca ea să se repete. Miriam însăşi degaja esenţele diafane, întreaga ei fiinţă descompunându-se în acel eter miraculos. Ajungea să respire acel aer, şi orice bărbat se simţea satisfăcut ca bărbat. Filippo/Cosimo îi previne pe cei insuficient pregătiţi: dacă intri în curtea casei de piatră de lângă Worms fără să fii gata pentru dragostea cea mai curată, în loc să fii întâmpinat de Miriam, te va lua în primire Lilith şi, cu fiecare pas cu care vei persevera, plasa amantei negre te va imobiliza tot mai definitiv. Vei rătăci în ceaţa cea mai deasă, până ce vei pieri. În schimb, de vei rămâne pur, cântecele dulci ale îngerilor te vor acompania pretutindeni. Curtea lui Miriam, ne asigură autorul, cuprinde una dintre fântânile cerului: de ţi-e dat să bei din ea, nu-ţi va mai fi sete niciunde te vei afla, ajungându-ţi să-ţi aminteşte de acele clipe şi să le retrăieşti în memorie. De aceea a şi fost atât de puternică frăţietatea în cinstea lui Miriam: ea avea mereu la îndemână memoria izvorului energiei necesare de a învinge.

„Armata lui Miriam” se mai află citată şi în alte surse, însă doar Fra Cosimo explică despre ce era vorba, adăugând că ea a fost pe veci „oastea cea mai puternică de pe pământ”, întrucât membrii ei erau dispuşi oricând să se sacrifice unul pentru celălalt, că, de fapt, prin Miriam, ei au devenit cu toţii una. În continuare, în „Istoria lui Miriam”, acelaşi autor ne povesteşte faptele minunate înfăptuite de „Armata lui Miriam”4 . Sau faptele doar imaginate de luptătorii ei. Imaginate atât de intens încât parcă ar fi fost aievea. Atât de intens încât oricare dintre ele ar fi putut deveni sau a devenit aievea. „Armata lui Miriam” a transgresat ceea ce se defineşte îndeobşte drept realitate.

Bunul cititor a remarcat, poate, că scribul a pomenit, tot timpul, doar curtea cu mulţi copaci şi pomi fructiferi crescând împreună, dar că n-a pătruns, până acum, niciodată în clădirea de piatră propriu-zisă.

Nici Fra Cosimo şi nici ceilalţi autori care o cântă pe Miriam, indiferent unde ar fi plasat-o pe glob, n-au intrat în interiorul clădirii. E drept că majoritatea referirilor ne povestesc despre faptele de glorie ale „Armatei lui Miriam”, depărtându-se, uneori, atât de mult de A Şaizeci şi opta încât doar numele adoratei ne mai aminteşte de locatara casei de piatră de lângă Worms. Se narează bătălii cu răsturnări fericite de situaţii, fapte de eroism, înfrângerea unor duşmani în numele aceleaşi fiinţe inspiratoare. (Uneori respectivii duşmani pot face parte din tabere opuse. Odată, pe undeva prin Ţările Baltice de azi, cele două grupuri de oşteni, încleştaţi într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, se declară ambele sub stindardul aceleaşi „armate”… Ceea ce ar contrazice unitatea congregaţiei…)

Şi Fra Cosimo şi ceilalţi autori revin în curtea cu copaci înalţi şi pomi roditori ca într-un templu, spre a se reculege în preajma fiinţei adorate, spre a se împlini din apa şi din eterul dătător de putere şi puritate, dar nu se laudă că ar fi pătruns şi în clădire, aceea rămânând misterioasă ca o sfântă a sfintelor dintr-o catedrală. (Sau dintr-un templu, după cum pretind evreii.) Acolo, în interior, nu-şi avea lăcaşul decât frumuseţea absolută, cea a cărei chip nu este indicat pentru un om nici să-l privească, darămite să-i profaneze intimitatea.

Scribul s-a încăpăţânat totuşi să caute mărturii şi despre locul interzis şi recunoaşte că a pierdut nepermis de multă vreme în încercarea sa. (Cu cât trece timpul şi cu cât speranţa de viitor a scribului este mai mică, se insinuează tot mai mult o provocare pe care nici măcar n-a bănuit-o când, încă în deplină putere şi mânat de optimism, s-a înhămat la această lucrare, pentru care se dovedeşte tot mai limpede că nu are suficientă forţă: să se grăbească şi să deşire lungul şir până la capăt, chiar cu riscul de a deveni mereu mai superficial sau să meargă în acelaşi ritm şi să se oprească ori de câte ori simte nevoia de a aprofunda un amănunt? Negăsind un răspuns satisfăcător, bietul scrib a decis să-şi continue drumul aşa cum îi dictează instinctul, chiar cu pericolul de a lăsa maşinăria neterminată, ştiindu-se – aşa cum a mai spus – că şi cel mai complicat angrenaj se gripează dacă-i lipseşte şi un singur şurub în valoare de doi bani. Este dilema care-l macină pe bietul scrib, chiar şi atunci când nu se gândeşte expres la ea.) Revenind la cercetările nepermis de lungi: până la urmă, scribul a găsit două mărturii. (Şi iarăşi: oare câte alte lucruri minunate n-ar fi putut scoate la iveală, dacă valoarea timpului – principala caracteristică a muritorilor5  – nu l-ar presa atât?) Prima mărturie, provenind din cântecele fratelui Valerius, vorbeşte despre un cavaler revenit din pusta panonică, unde au pierit numeroşi fraţi de ai săi în lupta cu mongolii, „acel torent nebun, care n-a putut fi oprit de nici o stâncă, cu atât mai puţin de un grup de doar şaisprezece viteji din <Armata lui Miriam>”. (Aproape în toate descrierile, această congregaţie lupta în formaţii de sine stătătoare, chiar dacă se alătura unei oşti mai mari. Ceea ce dovedeşte, totuşi, coeziunea cu totul specială care o făcea capabilă de faptele cu care se mândrea, dar şi spiritul elitist, presupunând, probabil, condiţii severe spre a putea fi primit a face parte din ea.) Rănit şi el, cavalerul, singurul supravieţuitor al acelui episod, s-ar fi ascuns în pădurile din nesfârşitul teritoriu misterios, numit de scrib Enigma Europei, ar fi mas acolo până să se fi întremat destul pentru a se putea întoarce lângă Worms. Aici ar fi fost lăsat în interiorul clădirii şi ar fi ieşit de acolo după trei zile şi trei nopţi: iar forţa şi vitejia celor cincisprezece fraţi căzuţi în luptă au reînviat în el. Ar mai fi trăit o sută de ani de atunci, organizând un alt grup şi luptând până în ultima zi pentru aceeaşi cauză.

A doua mărturie, găsită – unde altundeva decât la Ferme zu Chiuso? - ne relatează despre păţania unui (alt?) cavaler revenit din aceleaşi meleaguri, de asemenea rănit şi tot de asemenea unic supravieţuitor al „plutonului” său din „Armata lui Miriam”. Acesta, după câte a suferit, a pretins că ar avea dreptul măcar de a se bucura de o minimă compensaţie şi a forţat intrarea în casă. N-a mai ieşit niciodată de acolo, după ce „n-a mai găsit uşa vreme de o veşnicie, înfăşurându-se tot mai adânc, cu fiecare pas pe care-l făcea, în pânza de păianjen a lui Lilith. Poate că se mai zbate şi azi acolo”, după cum scrie într-o copie din secolul al XIV-lea a „Culegerii de fapte minunate” a lui Monte d’Oro, autor ce se pare că ar fi trăit cu peste un veac mai târziu, adică în secolul al XIV-lea. Un veac reprezintă mulţi ani, mai multe generaţii: dacă acel cavaler se mai zbătea şi după atâta amar de vreme în mrejele lui Lilith, înseamnă că soarta i-a fost cumplită, ea semănând cu cea a lui Ashaverus sau cu cea a pedepsiţilor de către zeii greci. Amănunte despre chinurile respectivului scribul nu le-a mai putut citi din acea sursă: foile au fost smulse.)  

„Armata lui Miriam” a dăinuit până ce a fost înghiţită de un alt ordin, acţionând sub acelaşi stindard. Scribul îl roagă pe bunul cititor să nu se lege strict de ani, atunci când frunzăreşte această carte. Anacronismele – dacă sunt – nu ţin decât tot de percepţia timpului. O percepţie valabilă pentru muritori, dar nu şi pentru Marele Arhitect, cel care n-a inventat vremea decât pentru om, singurul dintre vieţuitoarele terorizate de această veşnică sabie a lui Damocles aflată în echilibru fragil deasupra capului lor.

Iată despre ce este vorba: cu mult înainte de a se naşte Miriam (după datele din scripte), cam pe când abia a văzut lumina soarelui bunicul ei, Al Şaizeci şi şaselea, Omul fără Nume, s-a întâmplat ca un personaj temut, purtând titlul generic „Bătrânul de pe Munte”, să se fi adresat lui Amaury I, regele Ierusalimului, cu promisiunea că el şi oamenii lui să îmbrăţişeze crucea şi creştinismul. Bătrânul de pe Munte era şeful sectei asasinilor, greşit considerată multă vreme ca o simplă organizaţie teroristă. Membrii ei proveneau dintre şiiţi, din rândul cărora s-au desprins ca o aripă disidentă, chiar şi fracţiunea ortodoxă a acelora părându-li-se „prea moale şi prea nehotărâtă, pretinzând, dar nefăcând, făcând, dar fără să avanseze, avansând, dar nemergând până la capăt”. Dar, desigur, ei se opuneau, în primul rând, sunniţilor. De aceea, omorurile lor erau îndreptate, în special, împotriva musulmanilor, fără a se fi sfiit să ucidă şi creştini. Printre victimele lor se numără Raymond al II-lea, regele din Tripoli, ori unul dintre urmaşii lui Amaury I, mai vechea noastră cunoştinţă Corrado de Montferrat, al doilea soţ al reginei Isabella. Chiar şi Ludovic cel Sfânt al Franţei ar fi fost vizat de un atentat ai oamenilor Bătrânului de pe Munte. Secta asasinilor credea şi ea, la fel ca şi evreii ori creştinii, într-un messia, în cazul lor imamul ascuns, Mahdi, aşteptat să revină şi să pună în ordine lumea atât de stricată de către oameni. (Spre deosebire de doctrina fundamentalistă a organizaţilor musulmane contemporane scribului, asasinii ucideau în primul rând musulmani, întrucât doar aceştia puteau să-l întâmpine în adevărată cunoştinţă de cauză pe imamul ascuns, aşa că „făceau curăţenie în propria ogradă”6 . Celelalte naţii nici nu prea contau şi erau înlăturaţi oameni dintre ele doar dacă se considera că ar constitui în vreun fel o piedică în calea „curăţeniei” din interiorul lumii musulmane.) Atunci când, în anul 1173 al calendarului creştin, Bătrânul de pe Munte a purtat tratativele de convertire cu regele Ierusalimului, emisarii săi au fost surprinşi într-o ambuscadă şi ucişi. A reieşit că responsabil de acest act a fost un conducător de pe ierarhia templieră. A urmat un conflict deschis între templieri şi Amaury, conflict din memoria căruia se desprind şi câteva fapte surprinzătoare, cum ar fi fost conivenţa dintre asasini şi templieri, primii plătind o „taxă de protecţie” apărătorilor creştini ai drumurilor, drept urmare ei putând să-şi exercite nestingheriţi acţiunile. Taxa aceea se pare să fi fost de 2000 de besanţi, sumă frumuşică, pe care ordinul n-ar mai fi putut-o încasa în cazul – totuşi total improbabil – că secta asasinilor ar fi trecut la creştinism.

Şi mai târziu, templierii vor păstra relaţii oculte cu diferite secte musulmane, chiar dacă şi-au câştigat faima prin numărul de păgâni pe care i-au ucis. De pildă, Ludovic al IX-lea, după ce a fost răscumpărat din captivitatea musulmană din Egipt, rămâne timp de patru ani în Ierusalim. Conflictele dintre el şi templieri îşi vor avea originea tot din relaţiile subterane secrete dintre aceştia din urmă şi musulmani. De data asta, Bătrânul de pe Munte îi va cere regelui să anuleze „taxa de protecţie” pe care secta asasinilor mai era silită s-o plătească ordinului călugărilor militari.

Dar asasinii vor suporta o pierdere uriaşă din partea mongolilor, atunci când inima lor administrativă, fortăreaţa de la Alamut, va cădea. Acolo nu vor muri doar numeroşi membri ai sectei, ci şi aproape la fel de mulţi templieri care… au luptat alături de musulmani.

Unul dintre supravieţuitori, poate cavalerul căruia i s-a permis să intre în clădirea de piatră, va reveni de lângă Worms în Orient şi va supravieţui regatelor creştine din Asia Mică. (Din nou anacronismul observat imediat de cititorul atent nu trebuie omis din avertismentul făcut puţin mai sus de către scrib când s-a referit la rolul strict punitiv al timpului…)  Acel cavaler nu se va mai întoarce niciodată în Europa şi va supravieţui drept un simbol al ordinului şi după ce aceasta va fi distrus într-un mod atât de tragic.

La sorocul potrivit, după ce cavalerul templier a petrecut cele trei zile şi trei nopţi în interiorul clădirii, regenerându-şi forţele şi moralul cu puterile şi vitejia celor cincisprezece tovarăşi de a-i săi căzuţi la apărarea fortăreţei Alamut, în comunitatea de lângă Worms se va naşte un copil. Al Şaizeci şi nouălea7 . 

   Al cui fiu a fost Al Şaizeci şi nouălea. De regulă, certă este considerată doar mama, de aceea, după cum se ştie, se şi consideră descendenţa la evrei pe linie maternă. Iar Miriam, chiar dacă nu se prea mai făcea caz de acest lucru printre adoratorii ei, în mijlocul comunităţii unde trăia era tot evreică. Numai că, de data asta, nu tatăl a fost personajul nesigur, ci… chiar mama. Cu cine a petrecut cele trei zile şi trei nopţi cavalerul templier? Cu Miriam sau cu Lilith?

Gérard de Montréal, zis Templierul din Tir, povesteşte pe larg petrecerile care au avut loc la Acra, „într-un loc ce se cheamă Hanul Azilului Sfântului Ioan, acolo unde era un foarte mare palat”. Sărbătorile, prilejuite de încoronarea, în 1286, a regelui Ciprului, Henric al II-lea, au durat, povesteşte Gérard, cincisprezece zile şi au constat din „multe jocuri delectabile şi plăcute”, „jocuri specifice începutului renaşterii”. Printre participanţi, şi cavalerul templier, tatăl Celui de Al Şaizeci şi nouălea. (Fiul împlinise, în anul 1286, treizeci şi opt de ani… şi se afla şi el de faţă. Aportul său la serbare, se spune, a fost organizarea unei „orgii de tip roman”.)

Grandiosul eveniment s-a petrecut în aceeaşi Acra care, doar cu cinci an mai târziu, va cădea sub armele lui Khalil, sultanul Egiptului. Va fi sfârşitul previzibil al ultimelor fortificaţii creştine în Orient, iar templierii vor muri glorios, apărând până la capăt, împreună cu cavalerii ospitalieri, cetatea condamnată. Vor urma foarte curând prăbuşirea Tirului, a Beirutului, a Sidonului. Cetatea Pelerinilor, fieful templierilor, va constitui ultima redută. Fastuoasele sărbători prilejuite de încoronarea regelui Ciprului vor sfida temerile şi, ca de atâtea ori în vremuri de restrişte, deşi ar fi putut părea total nepotrivite, nu au făcut decât să încerce să oprească vremea în loc.

Serbările din Hanul Azilului Sfântului Ioan au reprezentat combinaţii între reconstituirea unor alegorii preluate din mitologia greacă şi din ecourile marilor chiolhanuri din epoca de glorie a imperiului roman, pe de o parte şi din sărbătorile tipice pentru tradiţiile incerte ale locului, tradiţii vechi şi noi, de multe ori contrarii, pe de altă parte. „Petrecerea a fost cea mai frumoasă din câte s-au văzut în ultima sută de ani” pretinde acelaşi Gérard de Montréal. De fapt, în această vâltoare de simboluri amestecate, cavalerii Mesei Rotunde s-au întovărăşit cu zeii greci, petrecăreţii înşişi travestindu-se în personajele venite direct din mit. Ca în beţia oricărei încercări de a-ţi părăsi propriul destin atât de incert, cavaleri fioroşi s-au prezentat îmbrăcaţi în veşminte femeieşti şi preoţi cucernici au purtat straie imitând animalele. Toată lumea îşi ascundea faţa după câte o mască, până şi servitorii aflaţi în timpul serviciului; rangurile se mai deosebeau doar după preţul costumelor, costume care nu o dată erau părăsite cu totul, cel ce le-a purtat lepădându-se de ele spre a-şi păstra acoperită doar faţa. Maeştrii de ceremonii au parcelat cu grijă locul, iar poziţia centrală era ocupată de „Regina din Féminie”, o fetişcană ce prezida adunarea, şezând pe un jilţ cu un căţel micuţ în poală, în faţa unei machete a unei clădiri de piatră încadrată între mai multe siluete de copaci şi de o „fântână” cu sucuri reci de fructe. Câte doi cavaleri din „Armata lui Miriam” o păzeau cu rândul, iar însuşi regele sărbătorit se apleca adânc în faţa ei, când pretexta că vine să-i ceară cupa răcoritoare. Ceea ce n-a împiedicat-o nici pe „Regina din Féminie” să intre în jocul celor din jur, să se lepede de hermină şi să se dăruiască înaltului curtezan devenit tot mai înflăcărat pe măsură ce se apropia mai mult de idealul acela feminin. Şi, oricât ar fi iubit, şi cu oricâtă patimă ar fi iubit, Miriam însăşi a rămas castă. („Întruchiparea” lui Miriam în serbările de la Acra nu fac decât să ateste faima de care se bucura, la acel timp, legenda.)

Mama îl născuse pe Cel de Al Şaizeci şi nouălea la vârsta de paisprezece ani. Cinci ani după moartea ei, ea continua (şi) la Acra, să reprezinte alegoria Născătoarei de Taină. Mai târziu, şi rolul acesta avea să-I revină exclusiv Sfintei Maria.   

 1 Întâlnire = coincidenţă în timp şi spaţiu.

 2 Georges Bataille, Erotismul, Nemira, 2005, traducere Dan Petrescu, p.302.

 3 Despre adevăratul Fra Cosimo se vorbeşte ca despre un călugăr dominican de o factură aparte: numele său real ar fi fost Filippo şi era originar din Sicilia; era vânjos ca un urs şi ar fi făcut, iniţial, parte dintr-o armată a unui nobil local, armată menită să-i apere aceluia domeniul şi familia de numeroasele invazii ale piraţilor şi de prădăciunile nenumăraţilor tâlhari, care s-au înmulţit mai mult ca oricând. Pentru ca membrii acelei „armate” să fie cât mai motivaţi, ei erau adoptaţi în familia seniorului lor. (Cu vremea, familiile nu vor mai avea un scop strict defensiv…) După ce şi-a ucis, fără să-şi dea seama, într-o ambuscadă, propriul frate, Filippo se va călugări şi va petrece mai mulţi ani angajându-se la muncile cele mai grele din mănăstire. Dar, totodată, acolo va învăţa şi să scrie. Spre mirarea fraţilor săi, individul atât de mătăhălos şi de taciturn, înzestrat cu o putere ieşită din comun, potrivită staturii sale de uriaş, a dovedit o sensibilitate ce părea atât de nepotrivită pentru o astfel de arătare, încât rândurile sale păreau caraghioase în raport cu autorul lor. Drept urmare, Filippo va pleca în lume şi va pretinde că duce cu el scrierile unui frate decedat, Fra Cosimo. Numai că acela continua să scrie... Din fragmentele care ne-au rămas, se desprind două teme cu totul diferite: rugăciuni de o simplitate cu adevărat înduioşătoare, precum şi părţi dintr-o cronică ciudată a unei confrerii de… adoratori ai lui Miriam. Stilul frust, primitiv până la naiv, n-are nici o asemănare cu poemele trubadurilor. Ciudat este că, dacă vom compara rugăciunile Fratelui Cosimo cu descrierile exaltate ale faptelor nobile săvârşite întru gloria lui Miriam, laicul se potriveşte în modul cel mai firesc sacrului. (Dar câte ciudăţenii nu se întâmplă, fără preget, pe pământ? Să nu uităm că Fra Filippo/Cosimo a fost călugăr dominican, atunci când s-au născut acele cântece, iar eroii săi îşi puneau viaţa şi idealurile la picioarele unei… evreice! Istoria lui Miriam, chiar dacă veridicitatea ei a fost contestată nu o dată, reprezintă un miracol numai şi pentru că a putut fi luată în discuţie.)   

 4 Singurul semn distinctiv al „Armatei lui Miriam” ar fi fost o bentiţă albastră pe braţul drept, ne spune tot Fra Cosimo.

 5 Timpul nu înseamnă în nici un caz doar durata vieţii: el este cel ce dictează ritmul şi valoarea acţiunilor muritorilor, speranţele lor în viitor şi obsesiile venite din trecut, precum şi veşnica tocmire cu sine a fiecărui individ în încercarea de a face alegerea cea mai bună. În dialogul cu eternitatea, timpul joacă un rol decisiv. Deşi lipsa de conştiinţă a timpului îl apropie din nou pe individ de animal, ea este, de fapt, nici mai mult şi nici mai puţin decât stigmatul lui Dumnezeu asupra omului izgonit din rai.

 6 Dar şi în secolul al XXI-lea, în Irak sunt ucişi mai ales musulmanii „care au făcut pact cu necredincioşii” şi „necredincioşii” doar dacă sunt puşi în legătură cu lupta musulmanilor.)

 7 Al Şaizeci şi nouălea ar fi, deci, fiul lui Miriam şi al unui templier cu cel puţin un veac mai bătrân. Scribul nu face nici un comentariu. Ce rost ar avea să vină cu ipoteze în legătură cu timpul, atât de profunda idee a lui Dumnezeu în pedepsirea şi definirea oamenilor, după izgonirea din rai?

(Fragment din romanul „Cei o sută- Culoarul Templier“)