Îngere, vii?

 fragment de roman

Zenon pãºea peste pragul fiecãrei  Duminici ca într-o catedralã. Chiar de la intrare îl izbea în obraji aerul tare, solemn, pulverizat în stropi mici, strãvezii, filtrat de pereþii înalþi ºi reci. În cea de-a ºaptea zi a sãptãmânii se trezea invariabil la ºapte ºi jumãtate fix; indiferent de anotimp nu putea scãpa de senzaþia cã locuieºte într-un gol intergalactic rãcoros. Un tremur interior îl însoþeºte ºi când soarbe  din ceaiul fierbinte, aºezat temeinic la mãsuþa albã din bucãtãrioara lui albã, ºi mãnîncã  încet, fãrã grabã, e doar opt fãrã cinci, ºi chiar dacã  un accident mãrunt, cum ar fi lipsa unui nasture ori o patã pe costum, i-ar fi ciuntit programul, ºtie cã nu era în pericol sã întârzie: în debutul celei de-a ºaptea zi a sãptãmânii timpul era doar o mâþã leneºã ce i se aºazã lascivã în cale aºteptând sã fie pãºitã. (O datã, în rãstimpul ãsta implacabil dintre ºapte ºi jumãtate, opt ºi douãzeci, se întâmplase sã se spargã o þeavã din baie…întreaga tevaturã, cu apa pe hol ºi prin camere, cu lighene ºi cârpe ude, cu meºter chemat de urgenþã …i se pãruse cã trecuse o jumãtate de zi, dar timpul de duminicã era, ca de obicei, rãbdãtor, se întinsese aproape cât sã sfideze orice lege ºi, la nouã fix, fãrã o secundã în plus sau în minus, fusese în pragul  Catedralei.)  Pentru cã e bine de spus, de treizeci ºi ceva de ani, în fiecare a ºaptea zi a sãptãmânii, la ora nouã fix, Zenon trece pragul Catedralei.

Acum însã suntem abia la opt fãrã cinci, Zenon s-a ridicat de la mãsuþa lui albã, azi chiar cã n-avea nici un motiv sã întârzie, e drept cã ar putea veni în dreptul ferestrei unde  mugurii de la creanga cireºului bat în geam gata sã explodeze în acest început de primãvarã, dar Zenon nici nu-i vede, ºi oricum n-ar avea vreme de ei, uºor somnambulic îºi trage ºosetele, îºi coboarã ghetele de pe raft - miºcãri mecanice, îndelung exersate - Timpul cascã ºi el, îºi trozneºte oasele de pereþi, e ºi el uºor plictisit, nici mãcar nu trebuie sã se lungeascã sau sã se contracte, totul e fix, exact, imuabil de treizeci ºi ceva de primãveri, în a ºaptea zi a sãptãmânii.

La opt ºi douãzeci, Zenon rãsuceºte cheia în broascã. Acum nu-i mai e frig, poate cã doar uneori  presimþirea Catedralei, aerul ei solemn-îngheþat îi bagã anticipat frigul în oase: ar fi putut sã gândeascã Zenon când coboarã scãrile, dar adevãrul e cã acum prin minte nu-i trece nici un gând, pãºeºte încet, cu paºi egali, printre cireºii înfloriþi pe care  refuzã sã-i ia în seamã, nu din rea-voinþã, ci pentru cã pur ºi simplu n-are vreme de ei, la fel cum n-are vreme de nimic altceva în afarã de drumul care îl duce la Catedralã. Ba chiar câte o creangã înfloritã i se înfige amical în spate, ca sã-i aminteasca parcã de existenþa Lucrului-în-Sine…dar cu adevãrat Zenon se trezeºte abia în stradã: iureºul maºinilor din ºosea îl izbeºte violent în golul din mijlocul creierului, pe care îl umple subit cu grija propriei fiinþe. Dar nu se alãturã strãzii ce însoþeºte ºoseaua, ci coteºte pe o uliþã lãturalnicã ce duce, pe ocolite dar mai în tihnã, la Catedralã. Dacã n-ar fi ploile ºi vântul, cu siguranþã cã paºii lui Zenon ar rãmâne încastraþi în humã sau în caldarâm, pentru cã de treizeci de ani, în fiecare a ºaptea zi a sãptãmânii, ghetele lui calcã invariabil în acelaºi loc.     

Zenon ajunge la Catedralã la nouã fãrã cinci punct, slujba þine invariabil un ceas ºi jumãtate, iar când orologiul din turnul mare al Catedralei bate de ora zece ºi douã pãtrare, e deja afarã, în capãtul bulevardului. De aici ºi pânã la drumul de întoarcere, pe sub cireºi, nu sunt decât câþiva paºi ºi, din reflex, Zenon porneºte într-acolo, când îºi aminteºte brusc:  acum douã zile îi promisese unui anume Allan cã va trece pe la el. De fapt spusese într-o doarã „Bine, atunci duminicã, dupã slujbã!”, cuvinte rostite cu un soi de inconºtienþã pe care acum, când se aflã în capãtul bulevardului, o regreta. Adevãrul e cã Zenon avea puþini prieteni, pe care îi frecventa rar, iar vizite primea ºi mai rar. Pe Allan îl întâlnise într-una din aceste vizite, nu i se pãruse din cale-afarã de interesant, vorbea mult ºi uneori fãrã rost,  puþin exaltat, tipul de om cãruia lui Zenon nu-i plãcea ; el care suporta greu monologurile lungi ºi stufoase trebuise sã asculte un discurs de mai bine de un ceas. E drept cã pe la mijlocul disertaþiei Zenon trecu  „pe pilot automat”:  intenþionat nu mai asculta nimic, urmãrea doar buzele insului dar vorbele îi treceau pe alãturi… Era modul lui de a se proteja în faþa unor personaje prea insistente, stare care i se declanºa aproape inconºtient, cãpãtase o silã de cuvinte (chiar ºi de  ale lui !), dar mai ales de ale altora, evident, mai mult de zece vorbe rânduite într-o frazã i se pãreau o enormitate imposibil de suportat. Or…omul „deversase” aproape toatã seara ºi Zenon dãdea doar din  cap, la rãstimpuri egale, ca ºi cum ar fi înþeles, iar la sfârºit acel nefericit  „Trec duminicã…” îl rostise ca un fel de mulþumire cã, pentru moment, scãpase de ºuvoiul inutil de vorbe. Acum însã trebuia sã suporte consecinþele propriei nesãbuinþe, un bolovan pe care ºi-l legase singur ºi gratuit de picioare, în orice caz o certã stare de disconfort, ceva care îi spãrgea în bucãþi Obiºnuinþa, or…Zenon preþuia mai mult decât orice Obiºnuinþa sa, un puzzle de multe ºi mici tabieturi, gesturi mãrunte, inutile dar reconfortante pe care le repeta riguros de treizeci ºi ceva de ani ºi care îºi aveau locul lor privilegiat, ca  într-o matrice inextricabilã, în a ºaptea zi a sãptãmânii. Însã tocmai acest lucru nu ºi-l ierta Zenon: Cum de avusese inconºtienþa sã spargã tocmai tiparul imuabil al tihnitei Duminici? Pentru cã nu-ºi mai amintea ca vreodatã, dupã Slujbã, sã meargã altundeva decât acasã. Nici mãcar la Amalia nu se abãtea în a ºaptea zi a sãptãmânii, dupã Slujbã, deºi trecea chiar pe lângã poarta ei ºi uneori, întotdeauna pe drumul de întoarcere, era tentat sã apese soneria cu buton roz, mai ales atunci când timp de o sãptãmânã, alteori ºi mai bine, n-o vãzuse deloc ºi descoperea cã i se fãcuse dor de ea ºi mai ales de micuþa Fofo. Ca sã nu mai vorbim cã, la fel de bine, deºi locuiau amândouã în cealaltã parte a oraºului, ar fi putut merge la Cecile sau la Ivy. Însã drumul de întoarcere de la Catedralã devenise veriga unui ritual pe care  pe care Zenon, având ºi prostul obicei, atât de rar în zilele noastre, de a-ºi þine toate promisiunile, acum trebuia sã-l calce.

Se opri în marginea strãzii ºi porni înapoi. Locul nu era departe, trecuse de multe ori pe acolo - însã niciodatã în a ºaptea zi a sãptãmânii! nu pierdu ocazia sã se biciuiascã - era undeva în partea de vest a oraºului (care Balch se numeºte, o urbe ca oricare alta de pe faþa acestui Pãmânt, nici metropolã dar nici târguºor, cu bulevarde, Catedralã, douã poduri mari peste un râu cãruia, din motive incerte, i se spunea Fluviu, înzestrat chiar ºi cu Metrou!)  în cartierul Cântãreþilor Ambulanþi. Nu ºtia de ce cvartalul se numea atât de haios, niciodatã nu zãrise prin apropiere mãcar un cântãreþ…darãmite ambulant!, era o zonã liniºtitã, aproape pustie, mai ales acum, duminica –dupã Slujbã, când orice om normal se întoarce liniºtit acasã! îºi apasã singur, cu vãditã plãcere masochistã, ghimpele…- abia întâlni, la capãtul unui pod, doi tineri în trening, alergând, ºi un domn în vârstã, cu pãlãrie ºi umbrelã, din alt veac.

Gãsi cu oarecare greutate imobilul, nu era cel pe care îl bãnuia, trebui sã se întoarcã de douã ori dintr-un loc într-altul, ceea ce îi spori sentimentul de iritare ºi îi înteþi enervarea, de la o vreme avea tot mai puþinã rãbdare, orice tergiversare îl scotea din sãrite ºi-l fãcea sã abandoneze uºor orice nu-i ieºea din prima. Dar ceva îl purta într-acolo ºi se trezi urcând scãrile înguste, vechi, scârþâind la orice apãsare, înainta pe un coridor întunecos; mai lipsea amãnuntul cã mirosea a mâncare râncedã ºi uºor arsã ca sã fie un episod dintr-un roman clasic, dar în realitate nu mirosea a nimic, doar cã nici o razã de luminã nu pãtrundea pe scara închisã ermetic, ca o cuºcã. Bãtu la uºã, o datã, ºi încã o datã. Nici un rãspuns. Abia acum simþi întreaga revoltã împotriva lui însuºi: ar fi culmea ca omul sã nici nu fie acasã! Teama de a se recunoaºte stupid îl fãcu sã batã din nou, tare, chiar violent. „E deschis!” îi fu dat sã audã, dar nu apãsã imediat clanþa, fusese aproape convins cã nu era nimeni înãuntru ºi se pomeni regretând cã nu se întâmplase astfel. Se trezi tânjind dupã gândul autoflagelãrii, pe drumul de întoarcere. Dar vocea era realã, ecoul ei rãmase câteva clipe în aer, doar cã venea parcã de departe, ca de la capãtul unui tunel. În sfârºit, ºi spre liniºtea cititorului, apãsã clanþa. Pãtrunse într-un hol îngust dar lung, ce nu pãrea a duce undeva. Nu se auzea nici un zgomot. Pãºea cu teamã, nu ºtia de ce dar se aºtepta ca la pasul urmãtor sã-i cadã în nas un perete. Se înºelase încã o datã: în faþã i se deschise un salon larg, aproape gol ºi deloc întunecos. Iar într-un colþ, îngenuncheat, cu faþa spre perete, recunoscu silueta de ogar ruginit a individului de acum douã seri. Nu pãrea sã observe cã Zenon intrase, trecurã mai multe clipe ºi încã nu spuse nimic. Zenon cãutã cu privirea împrejur : în odaie era un singur scaun pe care, nepoftit, se aºezã. Alte momente de tãcere. .

— Nu mi-ai spus cã e ora ta de rugãciune, zise Zenon mai mult ca sã spargã liniºtea. Aº fi venit mai târziu.

„Mai târziu…niciodatã.” îºi auzi ecoul vocii în mijlocul creierului. ªi chiar se ridicã, gata sã plece.

 — Dar eu nu mã rog! icni omul cu o inexplicabilã furie, ca un muget, ca ºi cum pe loc ºi-ar fi dezbrãcat ºi aruncat cât colo veºmintele în flãcãri. De ce m-aº ruga? reluã pe aceeaºi tonalitate, dar cu voce oarecum mai aºezatã. Zeul m-a zidit, cum i-a fost dorinþa, sunt fãptura lui, sunt proprietatea lui, face cu mine ce pofteºte, indiferent dacã eu îl rog sau nu. Între noi e o stare de fapt care nu poate fi nici îndulcitã, nici înãspritã: el e Zeu, iar eu sunt aburul respiraþiei lui.

 — E problema ta…eu nu mã amestec, se simþi dator Zenon sã adauge. Însã  am fost învaþat cã un om nu poate fi tulburat în trei ipostaze: la masã, la toaletã ºi în timp ce se roagã.

— Nu mã mai pisa cu rugãciunea! izbucni omul, de data asta cu adevãrat agresiv, duºmãnos,  în orice caz total nepoliticos.

În mod firesc, Zenon ar fi trebuit sã se simtã jignit, sã se ridice ºi sã plece, însã amorþeala simþurilor sale îl fãcea incapabil sã înlãnþuie un sentiment stufos, precum ofuscarea, cu gestul mult prea vioi de a se ridica brusc. Umorile lui zãceau de mult inerte, înecate în propriul clei, ºi a rãspunde ferm unei atitudini, chiar vãdit tranºante,  printr-un alt gest pe mãsurã, i se pãrea echivalent cu efortul de a sãri o prãpastie. Or…Zenon, mai ales într-a ºaptea zi a sãptãmânii, nici nu se vedea în stare sã  urce o simplã movilã, darãmite sã sarã o prãpastie! Aºadar, cu de la sine înþelegere înlocui sentimentul prea costisitor al ofuscãrii cu o stare mult mai comodã, de acceptare: înþelegea cã omul avea alergie la un anume cuvânt care pentru el, Zenon, era cât se poate de preþios, dar care pentru alcineva nu însemna nimic. Însã cineva care ar fi iscat un sentiment de admiraþie pentru «profunda toleranþã» a lui Zenon s-ar fi înºelat la fel de profund: toleranþa lui era de fapt o banalã lene, a spiritului sau…lene pur ºi simplu. Mai ales în cea de-a ºaptea  zi a sãptamânii. Mai mult, Zenon încerca o micã ºi deloc costisitoare admiraþie pentru patosul omului din faþa sa, era de altfel singura calitate pe care i-o recunoºtea: capacitatea de zbucium, de care el nu era în stare.

— Pentru ce m-aº ruga? reluã acesta. Ce sã cer? continuã farã sã se ridice, dar întorcându-se cu faþa spre Zenon. Sã mã facã mai bogat, sã-mi dea o casã mai încãpãtoare, merinde ori sãnãtate? A te ruga înseamnã a accepta cã eºti un milog. Un prefãcut ºi un egoist. Lumea este, cantitativ, invariabilã. A primi tu ceva mai mult sau mai bun înseamnã a fura din ce i se cuvine altcuiva. Nu pot suporta prosternarea asta universalã! Inutilã. Târâit penibil la picioarele Zeului. Sunt orice, dar nu un milog. ªi nu pot intra în corul diurn de laude ºi linguºeli. Ce nevoie are Zeul sã-i ling zi ºi noapte niºte tãlpi pe care, fizic, nici nu le are? Poþi sã spui?

— Nu ºtiu, zise Zenon - ºi spunea adevãrul. Dar te-am vãzut îngenuncheat…

— Sunt doar încordat. Din contrã, când cerºeºti eºti moale ca o pisicã. Stai întins, eºti un preº care implorã sã fie cãlcat. Da, ºi eu cer, dar nu milogindu-mã, nu linguºind, ci cer cu voce tare, ferm ºi rãspicat. Eu îi cer imperativ, cu disperare, Zeului sã-mi dea ceea ce  cred cã mi se cuvine.

Bineînþeles cã oricine în afarã de Zenon ar fi întrebat, firesc, ce credea Allan cã i se cuvenea, însã din proverbiala sa lene ºi nu din alt motiv, Zenon nu zise nimic. Aºa încât, omul se simþi obligat sã continuie:

— Dacã tot m-a confecþionat, din capriciu sau din interes, pentru un plan ascuns, fãrã mãcar sã-mi cearã acordul, ceea ce deja un gest egoist ºi neapãrat penal, atunci îi cer sã nu mã trateze ca pe un simplu obiect de decor, ca pe o pãpuºã de cârpã pusã sã-i populeze  Lumea ci, un gest firesc de tatã faþã de odrasla lui, sã mi se releve ºi sã mã primeascã în realitatea sa. Cer prea mult?                

Zenon nu rãspunse. De altfel, nici nu mai rãmase prea mult în încãpere. Coborî scãrile imobilului cu sentimentul clar cã nu le va mai urca vreodatã. Nu era nici supãrat, nici aþâþat ºi cu atât mai puþin încântat. Trecând podeþul, la doi paºi de casã, Zenon ºtiu cã dacã, în locul prânzului deja întârziat ºi al somnului de dupã amiaza zilei a ºaptea a sãptãmânii, ºi-ar fi propus, lucru de altfel de neînchipuit, sã rememoreze ceva din monologul omului, cu siguranþã cã nu ºi-ar fi amintit nici mãcar subiectul. Cineva ar fi spus despre vorbele lui Allan cã sunt tari, altcineva le-ar fi catalogat ca blasfemii, ar fi protestat ºi chiar s-ar fi luat „în gurã” cu autorul lor, dar pe Zenon ele nu-l impresionau deloc, erau simple vorbe, or…el nu credea deloc în vorbe, mai ales în vorbele unui ins, ºi Zenon întâlnise în anii lui de viaþã tipi cu mult mai aprigi ºi mai impertinenþi decât Allan, pe care l-ar fi catalogat, la repezealã, ca fiind cel mult neliniºtit, cu un dinte împotriva unui Zeu faþã de care el, Zenon, se simþea strãin. În definitiv, timpul petrecut în pustiul salon nu fusese decât un interval gol, iar vorbele omului îngenuncheat puteau purta eticheta unui monolog exaltat, adicã o simplã ficþiune lipsitã de interes. Cel mult un ºir de întrebãri ºi formulãri plate, o cãutare banalã ºi o frãmantare inutilã. E adevãrat, în tinereþe ºi el fusese rãscolit de întrebãri ºi chiar de mici crize existenþiale, dar asta se întâmplase demult, parcã într-o altã viaþa, ºi mai ales trecuserã repede ºi fãrã semne, ca o boalã scurtã, de sezon. În a doua tinereþe ascultase mai mult întrebãrile ºi framântãrile altora, asistase chiar la zvârcolirile mistice ale câtorva prieteni, risipise nopþi întregi în interminabile discuþii în care însã el, Zenon, nu se coborâse niciodatã cu toatã fiinþa, nici mãcar cu toatã simþirea, pentru cã el, spre deosebire de alþii, avea o platoºã iexpugnabilã: proverbiala sa lene. Lângã el se petrecurã drame, cel mai bun amic, luat de valul unui elan mistic, sfârºi la ospiciu, altul îl cãutã pe Dumnezeu sub apele învolburate de sub podul mare al Balchului, evenimente care îl marcarã chiar foarte tare, însã doar afectiv, fãrã sã-i cuprindã întreg Sufletul, ºi cu atât mai puþin miezul ultim al Fiinþei. E clar cã era beneficiarul unui zid de protecþie îndãrãtul cãruia sufletul sãu laolaltã cu raþiunea se extrãgeau oricãror excese, idealuri ori pretinse idei-limitã, ºi se refugiau într-o stenicã seninãtate. În definitiv, ceea ce-l salvase ºi-l fãcuse mereu egal cu sine însuºi era nu faptul cã ocolea întrebarile, ci cã îi lipsea orgoliul de a crede cã a rãspuns definitiv ºi pânã la capãt. ªi apoi…de ce s-ar mistui sã caute  cãi ºi adevãruri când îi era suficientã certitudinea cã deasupra sa ºi a tuturor este Dumnezeu, cel care avea toate cheile dar ºi toate grijile? Singura grijã care îi rãmânea lui era sã meargã în fiecare a ºaptea zi a sãptãmânii la Catedralã, sã se roage egal ºi conºtiincios timp de o orã ºi douãzeci ºi cinci de minute, sã spunã înainte de culcare Crezul …ºi cam atât. Niciodatã nu se gândise cã e prea mult sau prea puþin, dar era mulþumit cã atunci când ieºea din Catedralã se simþea împãcat cu sine ºi cu Lumea. Deºi pânã ºi împãcarea era un sentiment prea complex, iar pe el trãirile complicate îl oboseau. În rest, se simþea doar el. ªi asta îi era de-ajuns.