Scriind despre volumul Concetăţenii lui Urmuz (Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2007) observam că proza lui Dumitru Augustin Doman parcurge, în acelaşi timp, două căi evident contradictorii: pe de o parte, la nivel formal, predispoziţia pentru genul scurt, fulgurant, de simplă notaţie, schiţe nu mai întinse de două-trei pagini... pe de altă parte, la nivel tematic şi de atmosferă, tendinţa de aglutinare, de omogenizare a unor mici universuri narative în propriul contur, urmată de demersuri de contopire într-un singur univers narativ, tutelar. Astfel, diverse personagii din schiţele şi povestirile sale „trec” fără mari complexe, cu cai, harnaşament, amici şi...aer, nu doar dintr-o povestire într-alta, dar şi dintr-un destin narativ într-altul. Rezultă un agregat prozastic mai apropiat de roman decât de genul scurt, iar senzaţia de cititor e că te afli în faţa unui vitraliu: mici fragmente de sticlă divers colorată privite într-o anume lumină şi dintr-un anume unghi dau sentimentul de corp unic, de întreg semnificativ, dacă nu la nivelul formei, sigur în cel al Înţelesului. De aici şi până la impresia fermă de Roman nu e decât un pas, pe care, credem, Dumitru Augustin Doman îl face, la început cu o anume sfială, dar în cele din urmă ferm, apăsat.

În asemenea circumstanţe, am simţit curiozitatea colegială de a-mi verifica prezumţiile de la Concetăţenii lui Urmuz, prin lectura unui volum mai „vechi” (Vorba lui nea Iancu...intens citat aici: Sunt vechi, nenicule!): Meseria de a muri (Editura CALEA MOŞILOR, Bucureşti, 2001).

Evident, nu mă aşteptam să găsesc un Doman „virând” definitiv spre romanul cuminte, liniştit, cu formatul regulamentar de cărămidă, în care calităţile lui clare de prozator, temeinic dar şi inventiv, cu ştiinţa tuşei satirice dar şi cu arta de portretist „bine” absurd, moştenită de la... concetăţeanul său Urmuz, i-ar fi dat garanţii de reuşită. Dar faptul că „romanul disimulat”, cum cred că e Concetăţenii lui Urmuz, nu e un accident în cariera de prozator a lui Augustin Doman, recunosc că mă surprinde. Lipsa „simptomelor” unei opţiuni clare, tranşante, spre proza scurtă sau spre romanul declarat se pare că este chiar Opţiunea! Ipostaza de autor de răscruce pare nu doar să-i convină, dar s-o şi îmbrăţişeze ca pe adevărata sa natură. E clar că Doman nu mai crede în împărţirea pe genuri literare, cu atît mai puţin în staticul, greoiul, roman. Nu pariază decât pe literatura fără frontiere formale, în care schiţa, povestirea, romanul, crochiul, micul poem în proză, jurnalul literar, de stradă, bibliotecă ori...de parc sunt nu doar vecine, deseori concurente, uneori canibale. Ceea ce, la început, părea a fi doar un capriciu, capătă acum, în cazul autorului Doman, conturul unui program ferm. Romanul fragmentar, romanul-vitraliu primeşte nu doar temei şi statut propriu, dar şi o consistenţă anume. Mai mult, în Meseria de a muri cioburile-povestiri se prefac în fragmente şi mai mici, uneori până la dimensiunile unui fir de nisip! Sau, mai precis, a unei împunsături de ac, pentru că noua ipostază a prozatorului este de minuţios meşter de goblen. Ţesătura narativă e dintre cele mai fine, de o diversitate uneori şocantă şi, mai ales, având o dinamică a schimbării de tablouri ce aminteşte mai puţin de un scriitor, şi mai mult de un regizor de film. Uneori alăturările de peisaje narative sunt atât de şocante, încât devin, pentru un cititor neavizat cu stridenţele prozei moderne, de-a dreptul halucinante. Iată o mostră de „vecinătăţi” gen Augustin Doman: O povestire în dulcele stil clasic „Scris undeva, covorul de zăpadă din zori” e încadrată, în amonte, de „Captiv în ceară”, o înşiruire de adnotări executate aparent din goana calului, gen „Nu e tocmai greu de făcut film prost. Acest lucru îl reuşesc uneori şi americanii” sau „Ce poem din Oglinzi-le lui Petru Creţia: Iluzia şi moartea şi uitarea din oglizi” până la „Un poem din Nicolae Jinga: Umbra lui Sisif umblă pe munţi ”. Care, la rându-i, e vecină cu „Mizeria de cursă lungă”, un soi de transcrieri dintr-un jurnal sentimentalo-cultural. Aici pasajele, datate, sunt ceva mai lungi, de la trei rânduri la trei sferturi de pagină, unde citim: „Din somnul greu de după amiază m-a trezit Adrian. A zis că stă doar zece minute, fiind de serviciu. Am lungit însă peste o oră o discuţie despre Data Tutaşhia. Şi nici măcar n-am vorbit în contradictoriu, dimpotrivă, ne completam, unul pe celălalt în elogii la adresa romanului. (11 octombrie).“ Urmează un „Dicţionar de definiţii rebusiste cu pistă falsă” unde aflăm că un DINAR e „bătut de sârbi” sau că un IFOS e „aer viciat”. Suntem din nou delectaţi cu o povestire delicioasă de două pagini şi jumătate „Moartea unui pinguin”, după care recădem în „Republica lui Caragiale”, scurte tăieturi din presa vremii, cu citate de la Decebal Traian Remeş, trecând prin Radu Vasile şi Emil Constantinescu şi ajungând până la deja uitatul Constantin Dudu Ionescu. În aval, distribuţia e identică, excelente povestiri, dintre care cităm „Solstiţiul de iarnă” sau „În căutarea spaţiului pierdut” sunt punctate de fulguraţii în serial din „Meseria de a muri” sau „Republica lui Caragiale” . O viziune cultural-satirică asupra Lumii, un talmeş-balmeş existenţial, din care nici măcar autorul nu se poate extrage, o privire spre Sinele invadat de informaţia culturală uzuală ori de elită, dar şi spre spectacolul diurn, bine pigmentat gazetăreşte... toată nimicnicia existenţei unui ins în acelaşi timp deosebit dar şi înregimentat social, familial, cultural ori subcultural... în definitiv spectacolul unei Lumi insipide, pe care îl locuim şi care ne locuieşte... iată care ar putea fi ideea generică a acestei desfăşurări de tablouri narative surprinzătoare propuse de Doman. Pentru că, fără o Idee-Pe-Deasupra-Peisajului, care să „lege” piesele acestui puzzle într-un agregat funcţional, plauzibil, ar face să ne aflăm în faţa unui ghiveci narativ pe alocuri insipid. Nu se întîmplă acest lucru deoarece autorul are liantul, care poate fi cel bănuit de noi ori altul, dar impresia de cititor e că bîzdâgania inventată de Doman funcţionează, pe alocuri al naiba de bine, şi face ca mersu-i, cînd de elefant, cînd de şopîrlă, cînd de monociclu, să fie urmărit cu interes. Refuzul unui roman explicit dar asimptotic e însă vizibil la Doman, şi nu e singular. În ultima vreme, tot mai mulţi autori eludează Romanul. Unii din neputinţă. Doman e unul dintre cei puţini care o face dintr-un prea-plin. Şi mai ales din neîncredere în virtuţile unui gen, cîndva la modă, azi pierdut printre complexe, sofisticări şi inaderenţe. De aceea preferă să se rotească în jurul Romanului, inventînd jucării echivalente, deseori extravagante: un elefant cu voce de pisică, o pisică având aere de soprană. Însă suntem siguri că talentul său de prozator, indubitabil şi în acest volum, îl va duce pe drumul drept, spre romanul-elefant, greoi dar Roman!

Ziua aceea nu e departe!

*

Ba e departe! Rîndurile de mai sus au fost scrise cu ceva vreme în urmă, cînd încă nu citisem ultima carte a lui Dumitru Augustin Doman, Moartea noastră cea de toate zilele (Editura Timpul, Iaşi, 2008).

Chestiunea cu acest Doman devine serioasă. Ceea ce părea un experiment devine, evident, un program. Un mod de a fi şi de a scrie.

Mai întâi, că toate consideraţiile făcute pe marginea celor două cărţi, Meseria de a muri şi Concetăţenii lui Urmuz sunt valabile şi pentru Moartea noastră cea de toate zilele. Am putea numi, generic, cele trei cărţi „roman fragmentar” sau „agregat prozaistic”. Oricum le-am numi, ele rămân ceea ce sunt: structuri de proză cu elemente eclectice având însă un ax comun, ceea ce le oferă omogenitate şi sens.

Cartea recentă (am o reticenţă în a o numi într-un fel anume: roman, proză, eseu... poate chiar Poem!) adânceşte liniile de forţă abia schiţate în volumele anterioare.

Mai întâi, că e mult mai omogenă ca text. Nu mai există capitole distincte de proză autentică, de colaj jurnalistic, de jurnal sau dicţionar. Textul „curge” într-un mod (aparent) spontan, ca o prelingere firească a gândului, a trăirii introspective. Alăturarea nu se mai face prin gen, ci pur şi simplu prin fragment minuscul, frază sau chiar cuvânt. Astfel, după un suspin existenţial, apare, firesc, adiacent, un citat din Cioran, de pildă, vecin cu un poem în trei fraze sau cu o fulguraţie de jurnal. Textul în întregul său devine o pastă fluidă, ce păstrează striaţiile materialelor diverse, unele aparent ireconciliabile, dar care are structură omogenă şi, mai ales, curgere vâscoasă, aluvionară, imposibil de temperat. Iată o mostră de proză domaniană, luată la pură întâmplare:

„S-a născut băiatul orăcăind, iar tatăl pleacă la cârciumă. Vesel. Să se îmbete sărbătorind. ( Şase rânduri.) ....S-a născut băiatul în anticamera morţii! Tatăl sărbătoreşte la cîrciumă.

Petru Romoşan sugerând că mor împăraţii glorioşi...( Trei rânduri.)....

Locul unde plutirea tăcută şi perpetuă se desfată neruşinată.

Moartea este câmpul de luptă...(Trei rânduri.)

O joie fără sfărşit.

Deschid uşa bibliotecii şi un miros ascuţit de moarte îmi îngheaţă nările. (Patru rânduri.)”

Am siluit citatele pentru a reliefa doar ritmul texturii, vecinătăţile şi, nu în ultimul rînd, temperamentul comunicării. Ceea ce rezultă, mult mai pregnant în ultima carte, e mai puţin o structură romanescă, aşa cum e în cele două discutate, ci mai mult un Poem. Impresia e întărită şi de tema, de astă dată mai mult decât explicită, chiar redundantă dacă nu obsesivă: cea a morţii. Dacă în Concetăţenii... sau în Meseria... căutam o Idee-Pe-Deasupra-Peisajului, acum liantul e chiar în surplus, devenind mai mult decât un lait-motiv al textului, un fel de simfonie care nu doar pluteşte pe deasupra construcţiei prozaistice, dar care îi dă şi ritmul, şi temeiul.

Cu siguranţă că nu Doman este întemeietorul acestui stil de proză eclectic şi omogen în acelaşi timp, ce desfiinţează graniţele, atâtea câte mai erau, dintre genuri, şi care se poate numi, cu siguranţă arbitrar, roman-vitraliu, roman-goblen, roman implicit sau poem-evantai. Ceea ce e sigur însă, după trei reuşite succesive în acelaşi registru, că el este, cu sau fără voia sa, un exponent de prim rang al acestui mod paradoxal, autentic şi incitant de a scrie proză. Prin urmare, încetez să mai aştept de la, indiscutabil dotatul prozator Doman, un roman ca o cărămidă. Deşi, nu se ştie niciodată. Scriitorul Doman e capabil de mari surprize!