Guzel Iahina a debutat fulminant cu romanul Zuleiha deschide ochii. Şi în Rusia, cartea sa de debut este una dintre cele mai apreciate şi mai bine vândute din ultimii doi ani, dar şi în România, anul trecut, aproape 12.000 de exemplare vândute din volumul apărut la noi, la editura Humanitas Fiction, în colecţia „Raftul Denisei”. Prietenia cu cititorii români, deja solidă, pe care o are această scriitoare de mare forţă (Ludmila Uliţkaia despre Guzel Iahina: „are calitatea esenţială a literaturii adevărate: îţi merge direct la inimă”), va continua. Nu peste mult timp, în limba română va fi publicat, tot la Humanitas Fiction, în aceeaşi colecţie, cel de-a doilea roman al Guzelei Iahina.

– De ce Zuleiha deschide ochii? Ce înseamnă, mai ales, a deschide ochii?

– Da. E un motiv care reapare în tot textul, a deschide ochii. Plus că e, simultan cu această repetiţie, şi titlul cărţii mele. În roman, formula Zuleiha deschide ochii apare de patru ori şi, de fiecare dată când se întâmplă aşa ceva, în jurul ei, în jurul personajului principal feminin, este un alt anturaj, o altă lume. Prima oară, când deschide ochii, este foarte mult întuneric, sunete, mirosuri, temperaturi, desigur; dar nu se vede nimic. E întuneric. Iar la final este cu totul altceva atunci când deschide ochii: e o lumină orbitoare, care te face aproape să te doară ochii. Pentru mine, aceste momente descriu o traiectorie, o mişcare amplă a interiorităţii personajului meu principal, a Zuleihăi. În linii mari, romanul se referă la depăşirea unei conştiinţe mitologice, de tip păgân. De aceea, pentru mine, deschiderea ochilor vorbeşte despre eliberarea interioară a Zuleihăi şi, de fapt, a deschide ochii vorbeşte în sine despre eliberare şi despre descoperirea sinelui. O schimbare de minte, o călătorie care începe de la nişte repere geografice şi care, de fapt, duce la un tip de aventură spirituală.

– Nu ştiu dacă problema aceasta poate fi pusă într-un asemenea mod, atât de frontal.

– Da, cred că înţeleg foarte bine nuanţa din provocarea dumneavoastră. Putem, cred, să spunem în felul următor: acele transformări radicale care au avut loc în societate, în urma aplicării politicilor şi principiilor comuniste, au generat tragedii teribile. Despre una dintre acestea este, de altfel, vorba chiar în romanul meu. Pe de altă parte, aceste schimbări au generat şi un val enorm de entuziasm şi, cred că putem spune chiar aşa, un val masiv de energie creativă. Cultural vorbind, primii ani sovietici, şi anii ‘20, erau ani de înflorire şi pentru literatura sovietică şi pentru cinematografie. Cu totul altceva este ceea ce se întâmplă mai apoi – această exuberanţă, care se declină şi într-un sens cultural, s-a diminuat într-un mod semnificativ. Basmul sovietic a luat o cu totul altă turnură...

– (Zâmbeşte) Da. Despre ceva de acest gen, despre basm vreau să spun, vorbesc în cel de-al doilea roman al meu – titlul acestuia este Copiii Volgăi. Din unghi de vedere temporal, axa centrală a acestui roman ţine de anii 1926-1927, acei ani în care părea că „basmul sovietic” se împlineşte şi pare că este chiar o poveste bună. Pare, acesta este verbul; nu „este”.

Ca să revin direct la întrebarea dumneavoastră, cu siguranţă că au existat, inclusiv în primele decenii ale comunismului sovietic, oameni foarte talentaţi în artă, în literatură. Dar talentul lor nu l-aş pune în legătură cu regimul comunist. Ei ar fi fost talentaţi şi în afara acestui regim. În plus, operele lor cele mai reprezentative – fie că sunt picturi, sculpturi, compoziţii, cărţi de literatură – nu sunt create în numele comunismului, nu au comunismul, nu au ideologia drept „motor” al creaţiei.

– Eu sunt unul dintre acei autori pentru care răspunsul la această întrebare este cu siguranţă afirmativ. Şi, la fel ca mine, sunt convinsă că sunt mulţi alţii. În cazul meu, Uniunea Sovietică, mai ales cea din primele decenii, este o uriaşă şi o veritabilă sursă de inspiraţie. Este o perioadă care mă emoţionează şi care mă tulbură foarte puternic. Chiar mă emoţionează. Cum spuneam, aşadar, există multe opere despre Uniunea Sovietică, despre comunism, există mulţi autori care sunt interesaţi de această tematică. Pe de altă parte, este greu să spui astăzi ce anume se va întâmpla peste 10 ani, să zicem. Este imposibil, de fapt. Ceea ce ştim acum, şi eu ştiu şi pot să o spun tranşant, este că acum, în Rusia, materia care vine dinspre Uniunea Sovietică, cu accent, repet, pe primele decenii ale URSS, este foarte apreciată şi intens prelucrată de către artişti şi scriitori.

– Este o temă foarte delicată aceasta şi este o întrebare foarte-foarte bună. Este, pentru mine cel puţin, ceva care acum mă preocupă foarte tare; aş spune că este, că a devenit tema nevăzută din spatele textelor pe care le scriu. Şi anume: această dimensiune etică, profund umană şi etică, a ceea ce scriem. Când am început să scriu primul meu roman, nu am fost conştientă de miza majoră a acestei probleme; era ca un joc, eram foarte atentă să fac ce trebuie, să scriu cum trebuie, dar nu înţelegeam către ce mă îndreptam. Mă gândeam la începuturile acestei cărţi şi cum va apărea şi ce vor spune cititorii despre ea. Şi am înţeles, întâi, că faptul că a avut şi succes a fost o întâmplare şi mai ales altceva, ceva esenţial care are legătură puternică cu întrebarea dumneavoastră. Iată: oamenii au început să îmi scrie despre cartea pe care tocmai o publicasem. Şi îmi spuneau că îşi recunosc viaţa lor sau că îşi recunoşteau bunicii lor în întâmplările pe care eu le povestisem în carte. Ei bine, atunci am făcut, cum să spun, un pas – dar un pas important şi fericit – în afara ficţiunii. Atunci am înţeles, direct, cât e de importantă responsabilitatea unui scriitor. Şi s-a mai întâmplat ceva: când am început să scriu la al doilea roman, a fost altfel, în privinţa felului în care eu m-am raportat la personajele de acolo şi la intrigă. A fost, de data aceasta, în interiorul acelei etici a responsabilităţii scriitorului faţă de toată tristeţea destinului unor oameni. Cum se face aşa ceva? Cum să te plasezi într-un raport etic cu cei despre care scrii, într-o carte de literatură? Nu aş putea să vă indic vreo reţetă în acest sens. Dar, despre fiecare personaj, chiar şi despre cel mai neînsemnat, încerc să mă gândesc intens, să intru cât mai adânc în mintea lui, încerc să îl înţeleg. Încerc să îi înţeleg, fără să îi evaluez, fără să le dau nişte note. Pur şi simplu, să îi înţeleg.

– Nu cred că acesta trebuie să fie scopul suprem al literaturii – de a fi un instrument de înţelegere a istoriei. Dacă însă face şi aceasta, cu atât mai bine. Cred că menirea literaturii este să ne facă să înţelegem. Pur şi simplu, să înţelegem. Astăzi, în Rusia, romanul istoric are o vogă nemaipomenită. Mă gândesc că este aşa de bine receptat tocmai pentru că ne ajută să înţelegem ce ni s-a întâmplat, tocmai pentru că încă nu suntem suficient de bine lămuriţi despre ce a fost în trecutul nostru, mai îndepărtat sau mai apropiat. Da, pentru că ne ajută să înţelegem, romanul, includ şi romanul pe teme istorice, desigur, aici, ne dă o formă de psihoterapie despre trecutul nostru.

– Nu aş folosi termenul „de calitate”; e prea rigid, tehnic oarecum. Dar îmi place formula „literatura bună”. Pentru mine, e bună acea literatură care îl mişcă pe un cititor. Dacă, după ce a citit o carte, într-un cititor s-a tulburat ceva, dacă a dat un telefon unui om ca să se împace cu el, dacă s-a bucurat pentru că înţelege mai bine viaţa lui, dacă a fost emoţionat, atunci aceea e o literatură bună.