Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Nimicul

        de Hanif Kureishi

(fragment)

Traducere de Cristian Ionescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2019

Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

Hanif Kureishi, scriitor de origine pakistanezo-britanică, s-a născut în 1954 în Kent. A studiat filozofia la King’s College, Londra. În 1981 a obţinut Premiul George Devine pentru piesele Outskirts şi Borderline, iar în 1982 a fost numit writer in residence la Royal Court Theatre. Pentru scenariul filmului My Beautiful Laundrette, din 1984, a primit o nominalizare la Oscar. A scris, de asemenea, scenariile filmelor Sammy and Rosie Get Laid (1987), London Kills Me (1991, pe care l-a şi regizat), The Mother (2003) şi Venus (2007). Piesa lui Sleep With Me a fost pusă în scenă la National Theatre din Londra în 1999, iar When the Night Begins, la Hampstead Theatre în 2004. Primul său roman, Buddha din suburbie (The Buddha of Suburbia, 1990; Humanitas Fiction, 2007), s-a bucurat de mare succes, fiind tradus în peste 25 de limbi. I-au urmat o serie de romane, între care The Black Album (1995), Intimacy (Intimitate, 1998; Humanitas Fiction, 2018) – care stă la baza ecranizării omonime din 2001, în regia lui Patrice Chéreau –, Gabriel’s Gift (Darul lui Gabriel, 2001; Humanitas, 2005), Something to Tell You (Am ceva să-ţi spun, 2008; Humanitas Fiction, 2010), The Nothing (Nimicul, 2018; Humanitas Fiction, 2019), precum şi volume de povestiri: Love in a Blue Time (1996), Midnight All Day (1999) şi The Body and Other Stories (2002). Hanif Kureishi semnează, de asemenea, volumele de eseuri Dreaming and Scheming: Reflections on Writing and Politics (2002) şi The Word and the Bomb (2005), precum şi memoriile My Ear at his Heart: Reading my Father (2004). A fost recompensat în Franţa cu medalia Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres, iar în ţara sa, cu CBE.

Nimicul, un roman despre dragoste şi abjecţiile (pardonabile sau nu) pe care le comitem pentru a o păstra sau cuceri, va apărea la editura Humanitas Fiction, în colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu, în traducerea lui Cristian Ionescu.

„Cel de-al şaptelea roman al lui Hanif Kureishi are un umor diabolic: sex, gelozie, escrocherii sentimentale, neajunsurile vârstei, autodistrugere, scatologie – toate sunt concentrate în Nimicul, o carte despre un triunghi conjugal cu o intrigă de film noir.” (Fiona Wilson, The Times)

„Romancierul Hanif Kureishi nu uită nicio clipă că e un reputat scenarist în această fantezie briantă din jurul triunghiului soţ-soţie-amant. [...] Romanul lui Kureishi, sub aparenta lui simplitate, e o poveste sofisticată, plină de referinţe, o bucată de muzică de cameră a cărei ascultare solicită o mare atenţie şi multe filme bune la activ.” (Le Figaro)

 

 

Mă întreb dacă nu e doar imaginaţia mea înfierbântată, dar nu cred. Astea nu-s zgomote pe care le-am mai auzit în casa noastră. Locuim într-un apartament spaţios, cu plan deschis, care se întinde pe un singur etaj. Uşa de la camera mea nu stă niciodată închisă, în caz că am nevoie s-o strig pe Zee în timpul nopţii.

Rămân nemişcat şi mă concentrez până mă conving că nu delirez sau am flashbackuri halucinatorii de la LSD-ul luat pe vremuri. Sunt şoapte, gemete şi apoi ţipete. Vocea e a ei.

Ar putea fi şi el. Prietenul meu.

Mă aştept să mor oricând. Gândul morţii mă ajută să trăiesc, dar mă face şi curios. Ochii m-au lăsat şi sunt cam fudul de o ureche, mai ales când e multă lume în jur şi când nu văd feţele oamenilor. Dar dimineţile, când Zee se trezeşte mai târziu, stau întins şi ascult. E o lume întreagă în blocul ăsta londonez, deşi sunt doar câteva apartamente. Aud liftul din casa scării, zăngănitul uşilor de metal care se deschid şi se închid, frânturi de conversaţii pe hol, televizoare, radiouri. Noaptea ascult vulpile, beţivii, sirenele de poliţie, strigătele disperate de ajutor, viaţa secretă a zidurilor şi bâzâitul vibratorului nevesti-mii, care sună ca un aparat de ras electric.

Dimineaţa ascult păsările. Într-un pom din faţa clădirii noastre s-au aciuat zece peruşi verzi, pe care Zee şi cu mine îi urmărim cu mare interes. În apropiere e un şantier de construcţii. Zona asta, Victoria, e permanent în renovare. N-o să apuc să-i văd noua înfăţişare. Preferam Londra neagră de funingine, mai dărăpănată, care avea ceva sublim în deznădejdea ei postbelică. Nebunii erau internaţi în ospicii, însă acum oamenii sănătoşi o duc mult mai rău în birouri. Lumea asta nouă pare banală şi obosită. Sunt prea mulţi bani la Londra. Generaţia mea a trăit prea mult.

Mă bucuram de amurgul vieţii şi mă stingeam încet şi fără griji. Şi acum se-ntâmplă asta.

Adevărul e întotdeauna o surpriză– îmi zvâcnesc pleoapele, de la efortul de a asculta. Gura mi-e uscată. Am şoldurile terminate şi picioarele nu-s bune de nimic. Mă chinui să mă întorc un pic mai înspre uşă, târându-mi corpul de-a lungul saltelei.

Mâna se întinde să aprindă lumina şi dărâm ceaşca de cafea pe podea. Face un zgomot colosal, de parcă am dat cu barosul într-o cratiţă.

Încremenesc.

Zee îmi spune că sunt un soţ suspicios, sceptic, neîncrezător şi mereu gata să vadă partea sordidă a lucrurilor; un amestec de dorinţă şi boală. E adevărat, îmi câştig existenţa imaginând lucruri– iar imaginaţia e cel mai periculos loc de pe Pământ.

Dar, dacă nu cumva vecinii mei tocmai au adoptat nişte porci– ceea ce e puţin probabil, dat fiind că sunt arabi–, sunetul ăsta nou e omenesc.

Îmi ţin respiraţia şi încerc să disting ceva în semi­întunericul de pe hol. Simt miros de fum de ţigară. Îmi spun în sinea mea că, nu mai târziu de săptămâna trecută, Zee mă pieptăna, îmi mângâia barba şi îmi făcea masaj cu ulei de nucă de cocos. Mă săruta pe piept şi îmi freca urechile. Îmi scotea UGG-urile călduroase ca să-mi dezmierde picioarele şi degetele, în timp ce stăteam ridicat pe perne, cu termometrul în plisc.

Nevăzute, dar nu şi neauzite, zgomotele nu scad în intensitate. Rămân cât pot de treaz, deşi mi-am luat pilula. Zee s-a asigurat că o înghit. A fost exagerat de drăguţă mai devreme, în mod cert un semn de nervozitate, ţinând cont că în ultima vreme s-a purtat cu oarecare răceală. Eddie mi-a adus apa şi a rămas în spatele ei, în cadrul uşii, zâmbind cu o complicitate mută.

— Noapte bună, Eddie! Cu ce te întorci în Soho? Nu e prea târziu? Dacă vrei să dormi pe canapea, eşti binevenit, fireşte, i-am spus.

I-am scrutat din priviri. Au avut grijă să nu se uite unul la altul când am făcut acest gest de bunăvoinţă. Acum înţeleg de ce.

Eddie a acceptat oferta.

—Mulţam, Waldo! Foarte amabil din partea ta, ca de obicei! O să-mi fie numai bine pe canapea. Ne vedem dimineaţă! Somn uşor, amigo!

Mi-am băut încet espressoul dublu, ăsta fiind tabietul meu de dinainte de culcare. Îmi place să simt gustul amar al cafelei negre în cerul gurii.

A fost o seară ca oricare alta. Acum sunt convins că le aud vocile, îngemănate, relaxate şi vesele, cum stau ei întinşi unul lângă altul– goi, îmi închipui.

După douăzeci de ani de căsnicie– şi cu o diferenţă de vârstă de douăzeci şi doi de ani între noi–, cred că e prima oară când devotata mea Zenab mi-e necredincioasă. De fapt, sunt sigur. Ştiu că zic mereu să nu crezi ce-ţi spune oricine, dar Zee e o femeie sinceră. Ar oripila-o chiar şi simpla aluzie c-ar fi incorectă. Îndeobşte, e o formalistă. Cu excepţia unui incident petrecut în copilăria ei din India, ceva legat de o crimă, a fost crescută cât se poate de respectabil. Ai putea spune chiar că era prea onorabilă pentru binele ei, că se priva de prea multe plăceri.

Acum a descoperit câteva. Recuperează timpul pierdut. Nu-i niciodată prea târziu. Pe măsură ce vocile continuă, sunt cuprins de groază şi excitare. Poate că senzaţiile sexuale se atenuează, dar am aflat pe pielea mea că libidoul, ca şi Elvis sau gelozia, nu moare niciodată. Ştiu oameni activi sexual la optzeci şi cinci de ani. Cine a spus că ai nevoie de erecţie, de un corp sau de orgasm ca să faci sex?

Încep să-mi imaginez ce fac şi în ce poziţii. Oare ea s-a aşezat în genunchi? Oare se sărută când se cufundă din nou în pasiune? Un trup, un animal.

Îmi place să cred că văd. Am fost întotdeauna un aparat de filmat– am făcut peste douăzeci de filme şi documentare. Potrivit unor reviste de cinema, două dintre ele se regăsesc în topul celor mai bune o sută de filme făcute vreodată. Sau erau două sute? Ca realizator de film, am trăit ca să văd lucruri. Noi, regizorii, suntem nişte voyeuri care lucrează cu nişte exhibiţionişti. Acum, la final, continuu ca observator.

Privitul întreţine minunăţia lumii. Şi sexul, chiar dacă sunt imobil, aproape o legumă într -un scaun cu rotile, poate fi intens. Îmi amintesc de gustul şi mirosul ei, ultima şi singura mea dragoste, Zee, al cărei corp mi-a adus cele mai mari bucurii. Rememorez cât de dezinhibată a devenit de dragul meu, şi jocurile noastre.

Acum deschide gura pentru altul. Degetele îi apucă sula. Poate că el o trage de păr, aşa cum îi place.

Lucrând cu sunet şi cu imaginaţia mea, vizualizez unghiurile şi tăieturile de montaj, făcând singurele filme adevărate de care sunt în stare zilele astea, filme derulate în minte. Mă gândesc, în mod constant şi cu mânie, la meseria de artist. Am reuşit să termin câteva filme de cinci minute în ultima vreme şi nu sunt rele, ba chiar sunt mai libere decât multe dintre cele de dinainte, când mă agitam şi erau atâţia bani la mijloc. O să i le arăt bunei mele prietene Anita, când mai vine pe aici. Ea se pricepe să fie şi încurajatoare, şi extrem de critică.

Dragostea îi schimbă pe oameni, se spune. Sau oamenii se îndrăgostesc ca să se schimbe, după ce au fost dezamăgiţi. Sau când sunt sătui de ei înşişi. Aici, s-a schimbat ceva pentru totdeauna. Urmează o reaşezare. Cine ar fi crezut? Ani întregi din viaţa mea au căpătat alt sens cât ai clipi.

O să am nevoie de timp ca să întorc situaţia pe toate părţile– şi n-am prea mult la dispoziţie. Dar, cel puţin, îmi rămâne restul nopţii ca să reflectez. De dormit, pot să dorm mâine.

De dimineaţă, nici urmă de haină sau de pălărie pe hol. Şi nici miasme de animal. Eddie şi-a luat tălpăşiţa.

După ştiinţa mea, a dormit la noi de cel puţin zece ori, chircit pe canapea. Adeseori, e în casă când mă trezesc. Îi face plăcere să rămână la micul dejun şi să comentăm ştirile în timp ce se îmbracă. Are un apetit nemăsurat şi buze unsuroase. Îi place cum găteşte Zee, mai ales omleta ei cu mix de condimente picante. Bagă în el de parcă n-a mâncat de un secol şi nu ştie când o să mai dea norocul peste el.

Presupun că aşa economiseşte banii pe care i-ar da pe masa de prânz, ca să-i ajungă pentru biletul de autobuz până în Soho. Uneori, se spală şi se aranjează un pic înainte de plecare. În ultimele câteva luni, apartamentul nostru i-a devenit refugiu. Dă telefoane de la noi, se descalţă de pantofi şi-şi cocoaţă picioarele pe canapea, ascultând non-stop jazz-ul enervant de zglobiu care-i place lui.

Acum, că lucrurile s-au schimbat între ei, şi-a făcut ieşirea devreme. Evită să mă vadă. Sau, mai curând, nu vrea să-l văd eu. Dar îl cunosc suficient de bine. Acum, că a prins gustul viitorului, se va întoarce pentru încă o îmbucătură. Sunt sigur că asta se va întâmpla curând.

Adică diseară.

Sunt nerăbdător să aflu cum va evolua această nouă fază de exaltare. Se joacă cu mine. Ce risc îşi asumă! Când îmi pierd cumpătul, pot fi brutal. S-a lăsat orbit de pasiune. Nu mai gândeşte. Dar eu gândesc şi sunt deja cu câteva mutări în faţa lui– pentru moment.

[…]

Zee intră, trage draperiile şi mă ajută să mă aşez în scaunul cu rotile. N-am mai mers de trei ani, dar încă mă aştept să fiu bărbatul care am fost odată. Oi avea eu un handicap, dar ce pot să vă spun sigur e că bătrânii o iau din ce în ce mai mult pe arătură cu trecerea anilor.

— Ai dormit bine?

Verifică dacă m-am pişat în pat.

— Nu ştiu sigur, iubito. Am fost inconştient. Mi s-a rupt filmul.

— Ce uşurare, Waldo! Îmi place când nu ştii de tine noaptea.

Simt că leşin de plăcere adulmecându-i părul şi trupul când se apleacă peste mine ca să-mi dea sărutul şi mângâierile de dimineaţă. Îmi place să-şi descheie bluza şi să-şi dezvelească sânii, să-şi ridice încet rochia sau să-mi arate picioarele, în timp ce scoate sunete femeieşti plăcute auzului. Cu priveliştea asta îmi încep fiecare zi. Prefer degetele ei de la picioare în locul oricărui răsărit. Zâmbesc chiar. Se bucură să-mi vadă ochii jucându-mi în cap– sunt singurele organe în care mi-a mai rămas o urmă de fervoare.

În dimineaţa asta, a făcut deja duş şi e îmbrăcată. E eficientă şi, în timp ce mă ajută să ajung la scaun, fredonează o melodie.

Îmi vine s-o întreb ce-i cu vrednicia asta.

— Iei nişte vitamine noi?

— Cum de ţi-ai dat seama?

Adunând ce-a mai rămas din inflexiunile grave ale vocii mele, o complimentez, spunându-i cât de tânără şi plină de vitalitate arată şi ce atrăgătoare e. După 50 şi ceva de ani, asistând la declinul şi suferinţa mea, a început să meargă la piscină, să ridice greutăţi, să-şi cumpere mai multe haine decât de obicei.

E subţire ca o trestie. A instalat o bandă de alergare în biroul meu, pe care acum îl folosesc arareori, dar unde păstrez bunurile cele mai de preţ: jurnalele, caietele de notiţe, storyboard-urile din preproducţie, clachetele, cărţi pornografice rare şi o fotografie a mamei lui Zee, în care poartă vălul islamic, semănând cu o stafie din Evul Mediu. Ea m-a făcut să-mi dau seama, tot discutând despre religie şi compasiune, că sunt un liberal şi un disident oriunde aş fi, chiar şi-n propria baie.

Sunt felicitări de la Bowie şi Iman, o poză cu mine şi Joe Strummer, alta cu Dennis Hopper, când am fost împreună în juriul de la Veneţia; una cu mine îmbrăcat în rochie şi fardat, alături de artiştii travestiţi din Pakistan, făcută după ce-am terminat The Queens of Karachi. Sunt scrisori de omagiu şi de ocară de la colegi. Şi măştile mele. Odată, am purtat-o pe cea galbenă la supermarket. Zee mă împingea în scaunul cu rotile, iar gura grotescă şi zimţată, vopsită în mov, a stârnit consternare şi oarece zarvă pe culoarele din Waitrose.

Îmi place să o aud pe Zee gâfâind lângă mine, pe banda de alergare, în timp ce pun la cale filme pe care n-o să le fac niciodată. Mi-aş dori, până şi-n starea în care sunt, să am un proiect de încheiere, ceva care să mă umple de speranţă creatoare. Cine a auzit ca un artist să se pensioneze şi gata? Pe măsură ce înaintăm în vârstă, devenim şi mai frenetici să ne împlinim.

În timp ce Zee îşi studiază horoscopul şi se pregăteşte să plece la cumpărături, Maria, drăguţa noastră menajeră din Brazilia, vine să mă îmbrace.

După ce am isprăvit cu micul dejun, mă aşez să mă uit la fotografiile şi materialele video pe care le-am tras în ultima vreme, întrebându-mă dacă pot scoate ceva din ele. Apoi, intenţionez să înregistrez un jurnal audio. Îmi place să ştie lumea ce fac. Mintea mea e o permanentă cursă de idei noi. Trebuie să găsesc o supapă pentru aburi, ca să nu dau în clocot. Noi, artiştii, suntem precum capitaliştii, ne însuşim totul, furăm vieţile altora.

© 2007 Revista Ramuri