• Regia: Pantelis Voulgaris

• Scenariul: Ioanna Karystiani (bazat pe romanul Mica Anglie, de Ioanna Karystiani)

• Scenografia: Antonis Daglidis

• Distribuţia: Pinelopi Tsilika (Orsa Saltaferou), Sofia Kokkali (Moscha Saltaferou), Aneza Papadopoulou (Mina Saltaferou), Andreas Konstantinou (Spyros Maltabes), Maximos Moumouris (Nikos Vatokouzis), Vasilis Vasilakis (Savvas Saltaferos), Christos Kalavrouzos (unchiul Aimilios).

• Muzica: Katerina Polemi

• Durata: 160 min.

• Pelicula a fost filmată pe insula Andros, cea mai nordică dintre insulele Arhipelagului Cicladelor, în oraşul Andros sau Chora.

• Premiera: 5 dec. 2013

Propunerea Greciei la Premiile Academiei Americane de Film, ediţia a 87-a, şi una dintre cele mai apreciate producţii elene din ultimii ani este Mica Anglie, filmul din 2013 al renumitului regizor Pantelis Voulgaris. Încă de la primul său lung metraj, Logodna Anei (1974) – film premiat la Berlin şi Londra, Pantelis Voulgaris s-a impus în cinematografia elenă, dar şi europeană, producţiile sale ulterioare (Eleftherios Venizelos – 1980, Ani de piatră – 1985, Atacantul 9 – 1989, Zile liniştite în august – 1991, Akropole – 1995, Este un drum lung – 1998, Miresele – 2004, Suflet profund – 2009) fiind frecvent selecţionate la importante festivaluri de film.

Scenariul filmului este construit după romanul Mica Anglie, scris de Ioanna Karystiani, soţia regizorului Pantelis Voulgaris. După aproape un deceniu, regizorul reia tema condiţiei femeii, abordată admirabil în filmul Miresele (2004), apreciat cu zece premii importante la Premiile Academiei Elene de Film.

Acţiunea filmului se petrece în perioada interbelică şi postbelică, iar conflictul se construieşte pe rivalitatea dintre Orsa şi Moscha, surorile Saltaferou din Andros, unite şi prin dragostea pentru acelaşi bărbat – Spyros Maltabes. Asumate plenar, impecabil jucate, toate partiturile evidenţiază expresivitatea desăvârşită a actorilor. Personajele din Mica Anglie sunt bântuite de un pathos de nestăvilit: Orsa (Pinelopi Tsilika) iubeşte cu toată fiinţa bărbatul pe care-l visează necontenit; Moscha (Sofia Kokkali) trăieşte deplin fiecare clipă, nu vrea să fie vreodată soţia vreunui marinar, visând să se desprindă de Andros; Mina (Aneza Papadopoulou) este împătimită să sporească averea familiei şi să aranjeze căsătorii profitabile; bărbaţii freamătă la ideea de a pleca pe mare. Convinsă că dragostea înseamnă numai durere şi suferinţă, ignorând dorinţele fetelor ei, Mina îşi impune decizia de a o căsători pe Orsa împotriva voinţei ei, în ciuda iubirii celui ce va deveni soţul surorii mai mici, Moscha. Însuşirile feminine ale Minei sunt estompate: faţa-i brăzdată de luciditatea voinţei, rareori îmblânzită, aproape virilă, ochii săi pătrunzători trădează înfrânarea pornirilor ţinute în cumpănă ani de castitate, ani de singurătate, ani de disperare. Falnic, frumos, cu braţe puternice şi cu poftă de viaţă, stăpânit de patos cu zvâcniri ancestrale, Spyros (Andreas Konstantinou) joacă la nunta sa molcom şi pătimaş, abandonându-se într-un amestec de bucurie şi tristeţe, încrâncenare şi seninătate, înăbuşind iubirea pentru Orsa. Dovedindu-se soţie devotată, Orsa rămâne captivă iubirii pentru Spyros, dar trăieşte prin Moscha dorinţele-i nestinse. Singura ei vină este că a dorit să iubească. Să iubească mult. Să iubească pentru totdeauna!

Centrat pe tema condiţiei femeii, filmul devine un minunat elogiu adus acesteia. Fiică, prietenă, iubită, logodnică, mamă, femeia este filonul de aur din insula bărbaţilor. Supusă şi răbdătoare, harnică şi iute, cu dorinţele stinse, femeia bărbatului mării leagănă copiii cu gândul la alte braţe ce-l încălzesc pe el. O femeie precum Mina Saltaferou (Aneza Papadopoulou) creşte singură cele două fete, le mărită cu doi căpitani de vas, devine bunică, citeşte scrisorile lui şi aşteaptă cuminte sosirea vaporului an după an, treizeci de ani. Ştie că undeva el (Savvas Saltaferos – Vasilis Vasilakis) a deschis mereu o altă uşă, a dezmierdat alt trup. Stă neclintită în faţa oglinzii ridate şi se răsfaţă cu roşu pe buze. Peste puţin soseşte el: apus, cu braţe istovite şi gândul la alt ţărm.

Întreg scenariul este străbătut de un profund suflu feminin, resimţit atât la nivelul concret, prin conturarea intrigii care surprinde două surori rivale fără voia lor, cât şi la nivel simbolic – rivalitatea femeilor cu marea, eterna atracţie care le smulge bărbaţii. Apa mării devine pe rând complice a poveştilor de iubire sau amantă crudă care ispiteşte marinarii şi îi smulge de lângă familii. Matrice a universului, apa mării comportă o simbolistică duală: marea dă viaţă, dar o şi primeşte înapoi, este şi sacră, şi malefică, este şi creatoare, şi distrugătoare. Conform lui Eliade, apa este elementul primordial, semn al începutului, dar şi al disoluţiei; apa respiră energie cosmică, din care toate formele se nasc şi unde toate se reîntorc. Simbolismul mării trimite la o valorizare feminină, nocturnă şi lunară, este legat şi de o anume dinamică, reprezentând viaţa, domoală sau tumultuoasă, dar induce şi ideea descompunerii, a curgerii timpului şi a dispariţiei materiei (prezentă şi la Tarkovski). Ca şi la Bachelard, talazul lui Pantelis melancolizează, deschizându-se într-o reverie a funestului, a lentorii; valurile se sparg la ţărm, sfârşind mereu într-o moarte orizontală. Din când în când, marea capătă cromatica tulburătoare a peisajelor marine semnate de Aivazovski, potenţând tumultul personajelor. Alter ego al personajelor feminine, marea devine o proiecţie a acestora. La ţărm cresc şi se joacă; la ţărmul mării se îndrăgostesc; cu marea împart femeile din Andros şi bucuriile, şi suferinţele. La ţărmul ei îşi petrec şi îşi aşteaptă bărbaţii sau taţii. Marea le fură bărbaţii ani la rând, sau pentru totdeauna.

Cadrele sunt filmate deopotrivă în interior şi în exterior, mizându-se pe scenografia naturală a insulei. Cu arhitectura sa specială, case cicladice tradiţionale şi vile neoclasice, străzi înguste pavate cu marmură şi terase luminate de azurul mării, oraşul Andros este „mica Anglie” a Eladei. Scăldată de ape limpezi, cu păduri de pini maritimi, Andros este locul unei tulburătoare poveşti de iubire. Andros este insula bărbaţilor legănaţi de mare. Andros este locul unei continue aşteptări, sfredelitoare şi sărată ca lacrimile femeilor. Andros este insula femeilor care privesc marea, o adulmecă şi plâng. Andros este insula femeilor care construiesc singure casele, nasc singure, dansează singure şi aşteaptă.

Pregnantă în această creaţie cinematografică, muzica peliculei, semnată de Katerina Polemi, devine personaj distinct, susţinând permanent acţiunea sau personajele. Diversitatea sonorităţilor evoluează de la sunetul valurilor, la sunetul dorinţei trupului, de la muzica elenă a anilor ’30 – rebetiko şi stilul nisiotika – dominată de sonorităţile mediteraneene săltăreţe ale cântecelor cicladice tradiţionale, până la corurile femeilor care cântă alături de valuri şi până la compoziţii cu parfum de Chopin şi Liszt. Bucurie şi tristeţe, dorinţe aprinse şi dorinţe stinse ascunse în acorduri grave şi săltăreţe. Topind sonorităţi de instrumente tradiţionale din folclorul elen (lira cretană, lăuta – asemănătoare mandolinei, bouzouki şi ţambal), dar atingând şi zona elevată de compoziţie muzicală (pian, vioară, violoncel, chitară, harpă), Katerina Polemi a compus o muzică intensă şi diversă, tânguitoare, învolburată şi limpede ca talazul Mării Egee, domoală, iute şi gravă, străbătută de patos, întocmai ca sufletul grecilor.

Conturând o Eladă în miniatură, captând patosul elenilor, vorbind despre ţărmuri, despre iubire şi datorie, despre vise înăbuşite şi dorinţe stinse, despre singurătatea sfredelitoare, despre destine în furtună şi clipe furate fericirii, pelicula Mica Anglie este o bijuterie cinematografică dedicată minunilor care nasc viaţă.