• Regia: Klaus Härö

• Scenariul: Anna Heinämaa

• Distribuţia: Märt Avandi(Endel), Ursula Ratasepp(Kadri), Hendrik Toompere (directorul şcolii), Liisa Koppel(Marta), Joonas Koff(Jaan), Lembit Ulfsak (bunicul lui Jaan), Piret Kalda(mama lui Jaan), Egert Kadastu(Toomas), Ann-Lisett Rebane (Lea), Elbe Reiter (Tiiu), Kirill Käro(Aleksei), Maria Avdjuško, Alina Karmazina(antrenorul din Armenia)

• Muzica: Gert Wilden Jr.

• Decor: Jaagup Roomet

• Costume: Tiina Kaukanen

• Imagine: Tuomo Hutri

• Montaj: Ueli Christen, Tambet Tasuja

• Make-up: Tiina Leesik

• Durata: 98 min.

• Pelicula a fost filmată în Estonia, la Pärnu, Haapsalu şi Tallinn.

• Producţie: Finlanda, Estonia, Germania

• Premiera: 13 martie 2015, Estonia şi Finlanda

• Premii şi nominalizări:

· Golden Globes – USA 2016: Nominalizare pentru cel mai bun film străin

· Premiile Jussi 2016:

1. Cel mai bun film

2. Cea mai bună imagine – Tuomo Hutri

3. Nominalizare – cel mai bun actor – Märt Avandi(Endel)

· Premiile Criticilor de film din Denver, 2015: Nominalizare cel mai bun film străin

· Festivalul Internaţional de Film Palm Springs, 2016: Nominalizare cel mai bun film – Klaus Härö

· Festivalul de Film „Black Nights” de la Tallinn, 2015: Cel mai bun film – Klaus Härö

· Festivalul de Film Stony Brook, 2016: Premiul Juriului Cel mai bun film – Klaus Härö

Miekkailija (2015)/ Scrimerul este cel de-al cincilea film al regizorului finlandez Klaus Härö, alăturându-se cutremurătorului film Letters to Father Jacob　(2009) şi celorlalte care i-au adus notorietatea mai ales în Finlanda şi în Suedia: The New Man (2007), Mother of Mine　(2005), Elina: As If I Wasn’t There　(2003). În 2004, Klaus Härö a fost laureat, la doar 33 de ani, cu Premiul de Stat al Finlandei pentru Artă, fiind recunoscut pentru filmele sale documentare sau de scurt şi lung-metraj şi pentru cele peste 60 de premii la festivaluri din întreaga lume. Dobândind recunoaşterea criticilor şi aprecierea publicului, patru dintre filmele sale au fost alese pentru a reprezenta Finlanda la Premiile Academiei Americane de Film, iar în 2003 însuşi Ingmar Bergman l-a premiat pe Klaus Härö cu Premiul Ingmar Bergman.

Scenariul filmului este scris de Anna Heinämaa, inspirat fiind chiar de viaţa legendarului maestru de scrimă estonian Endel Nelis. De altfel, chiar fiica şi nepoţii acestuia apar spre finalul peliculei. Acţiunea filmului se petrece la începutul anilor 1950, când tânărul Endel Nelis ajunge, ca profesor de sport, în oraşul Haapsalu, din Estonia (Uniunea Sovietică). Urmărit de securitate, Endel părăseşte Leningradul şi ajunge într-un loc destul de izolat, într-o şcoală cu resurse modeste. Profesorul devine o călăuză a spiritului, cel care ispiteşte către noi perspective. Endel devine modelul aşteptat de elevi în acea comunitate mică, într-un moment zbuciumat al istoriei, când existenţa cuiva era fragilă şi totul putea fi raportat şi contestat. Cu riscul de a fi cercetat de superiori, profesorul fondează un club sportiv de scrimă, la care participă toţi elevii şcolii. Disciplină clasică, scrima combină desăvârşit agilitatea, viteza şi inteligenţa, tactica de logică şi strategie, precum şi un control permanent al psihicului. Floretele elevilor lui Endel sunt simple nuieluşe, culese din câmp şi îmblânzite într-o apă călduţă chiar de maestrul însuşi. Ca şi cum ar ispăşi o penitenţă, Endel cel dezrădăcinat caută să prindă rădăcini, sădind bucurie şi disciplină în caracterul elevilor. Scrima devine evadarea micuţilor din cotidianul cenuşiu, iar antrenorul lor capătă treptat aura unui adevărat părinte, ce le fusese răpit de război. Directorul şcolii începe să scormonească în biografia acestuia, iar povestea frumoasă alături de micii spadasini este tulburată. Prin excelenţă un sport elegant, în faţa autorităţilor scrima părea o activitate cu iz aristocratic, nepotrivită proletariatului. Aşadar, scrima devine o metaforă a relaţiei politice a Estoniei cu Rusia. În acel timp, nimeni nu putea înfrunta sistemul, dar prin competiţia sportivă adversarii se pot privi faţă în faţă, de pe poziţii egale.

Deja premiat la câteva festivaluri, pelicula Scrimerul a fost propunerea Finlandei la Premiile Academiei Americane de film 2016. Denunţând subtil totalitarismul, Scrimerul este un film emoţionant, clasic, construit simplu, dar poetic, cu o imagine impecabilă şi un scenariu special. Regizorul conduce acţiunea alternând ritmurile, compune cadre spectaculoase prin lumină şi amplasare, jonglând permanent cu suspansul: încordarea cu care trăieşte Endel, fiind urmărit de poliţia secretă, şi emoţiile turneului naţional de scrimă la care participă împreună cu elevii lui, chiar la Leningrad, de unde el fugise. Cu riscul de a fi prins, el oferă copiilor bucuria de a merge să concureze. Dincolo de câteva mici formule clişeu, pe care regizorul a mizat, precum fabuloasa oportunitate de a câştiga chiar echipa lor, filmul este construit cu fineţe, iar distribuţia peliculei generează o anume gingăşie, prin participarea activă a zecilor de copii, dar mai ales prin modul de relaţionare cu adulţii. Tinerii actori Joonas Koff (Jaan) şi Liisa Koppel (Marta) sunt cuceritori prin naturaleţea apariţiilor şi autenticitatea abordării personajelor, dovedindu-se veritabili parteneri de filmare pentru actorii adulţi. Actorul Märt Avandi(Endel) este unul dintre cei mai importanţi artişti ai Estoniei. S-a antrenat timp de două luni pentru a susţine acest personaj, pentru a dobândi supleţea de felină şi rapiditatea mişcărilor de scrimer.

Coloana sonoră compusă de Gert Wilden Jr. susţine impecabil acţiunea, pendulând între acorduri emoţionante, suave şi acorduri jucăuşe, motivante, cum sunt cele care însoţesc descoperirea noii pasiuni a celor mici – scrima.

Paralel cu povestea clubului de scrimă, între Endel şi tânăra profesoară Kadri (Ursula Ratasepp) se înfiripă o poveste de iubire, îndulcind atmosfera istorică sumbră. Filmul se deschide cu finalul unei călătorii şi se închide în acelaşi punct. Într-o dimineaţă cu ceaţă, Endel ajunge cu trenul în locul unde-şi va afla rostul. Gara este una dintre locaţiile de filmare care imprimă o notă aparte peliculei. De obicei, un spaţiu încărcat cu diferite energii, loc al despărţirii, loc al regăsirii sau spaţiu de tranzit către o nouă etapă, gara a devenit deseori decor în cinematografie, celebre fiind L’Arrivée d’un train en gare de la Ciotat (1895) – Louis Lumičre şi Auguste Lumičre, Stazione termini　(1953) – Vittorio de Sica, Gară pentru doi (1983) – Eldar Riazanov. Gara în care soseşte Endel este pustie, curată şi simplă, inundată de ceaţa dimineţii. Gara în care soseşte Endel este locul în care o sărută pe iubita lui, Kadri, şi este locul în care îl va aştepta Kadri, spre călătoria vieţii.