„Frumuseţea nu este totul.

Este singurul lucru!”

• Regia: Nicolas Winding Refn

• Scenariul: Mary Laws, Nicolas Winding Refn, Polly Stenham

• Producător: Lene Břrglum, Nicolas Winding Refn

• Distribuţia: Elle Fanning (Jesse), Karl Glusman (Dean), Jena Malone (Ruby), Bella Heathcote (Gigi), Abbey Lee (Sarah), Chrstina Hendricks (Roberta Hoffman), Keanu Reeves (Hank), Desmond Harrington (Jack McCarther), Alessandro Nivola (Robert Sarno), Charles Backer (Mikey).

• Muzica: Cliff Martinez

• Decor: Jonathan Amico, Adam Willis

• Costume: Erin Benach

• Imagine: Natasha Braier

• Montaj: Matthew Newman

• Make-up: Erin Ayanian

• Durata: 117 min.

• Pelicula a fost filmată în Los Angeles, începând cu finalul lui martie 2015

• Producţie: Franţa, Danemarca, U.S.A

• Premiera: 20 mai 2016 – Festivalul de Film de la Cannes, Franţa

• Premii şi nominalizări:

· Cannes Film Festival, Franţa, 2016

1. Premiul Cannes Soundtrack – cel mai bun compozitor – Cliff Martinez

2. Nominalizare Palme d’Or – Nicolas Winding Refn　

3. Nominalizare Queer Palm – Nicolas Winding Refn

Fără îndoială, unul dintre cei mai controversaţi regizori, numit vizionar după succesul cu pelicula Drive (2011), este regizorul, scenaristul şi producătorul danez Nicolas Winding Refn. Născut la Copenhaga, dar trăind mai mult la New York, Nicolas Winding Refn este numit l’enfant sauvage în cinematografia daneză, detaşându-se considerabil de aceasta. Crescut într-o familie de cineaşti, tatăl fiind regizorul Anders Refn şi mama, Vibeke Winding – editor de imagine, urmează scurt timp cursurile Academiei Americane de Arte Dramatice, dar este exmatriculat din cauza comportamentului violent. Debutul în cinematografie a fost furtunos, devenind cunoscut şi aclamat internaţional la doar 24 de ani pentru filmul Pusher (1996), urmat de Bleeder (1999) – premiul FIPRESCI la Sarajevo. În Bleeder, Pusher II (2004) şi Valhala Rising (2009) a lucrat cu unul dintre cei mai carismatici actori, o adevărată revelaţie a cinemaului european din ultimul deceniu, actorul danez multiplu nominalizat şi premiat Mads Mikkelsen. Dar N. W. Refn este cunoscut şi pentru Bronson (2008), filmul neo-noir Drive (2011) şi Only God Forgives　(2013). Drive a câştigat 73 de premii, iar N. W. Refn a primit premiul pentru cel mai bun regizor la Festivalul de Film de la Cannes 2011.

Anunţat drept un film horror cu femei, The Neon Demon (2016) este cel mai nou film creat de N. W. Refn, situat riscant în acest gen, fiind mai degrabă un thriller psihologic cu accente horror. Ca un manifest împotriva noului val francez, dar şi ca semn de revoltă faţă de părinţi, alege să regizeze filme şocante, cu tentă horror, mărturisind că l-a influenţat crucial filmul Texas Chain Saw Massacre (1974), considerat unul dintre cele mai bune filme horror. Este indubitabil că nu se poate discuta despre calitate în asemenea filme, însă în cazul lui N. W. Refn a exercitat un anume tip de creativitate stranie, deloc superficială, bazată mai degrabă pe latura şocantă, cu scene de violenţă extremă în toate filmele sale. Ceea ce îl distanţează de alţi regizori de gen este abilitatea de a experimenta şi de a transforma o intrigă aparent banală într-una total surprinzătoare prin suspans. El mizează pe scene de violenţă extremă neliniştitoare şi reuşeşte să creeze o atmosferă încărcată de suspans, nu prin sângerosul explicit, ci mai degrabă prin modalitatea de a reliefa anumite aspecte ale filmării. Tăcerile din filmele sale sunt uluitoare, imaginea pare suspendată, iar efectele vizuale performante sunt cu adevărat hipnotice. Pentru că nu distinge decât culorile foarte intense, şi aici imaginea este inundată de forme extrem de colorate, pe alocuri insistând într-o imagine întunecată pentru a compune un cadru tensionat, cu violenţă insinuată până la izbucnirile explicite. Un film creat de N.W. Refn trebuie trăit, nu privit. Asumată fără false pudori sau preconcepţii, devine un tip de experienţă specială, lăsând în urmă senzaţii dificil de uitat.

Amintind de răvăşitoarea atmosferă crud colorată de Kubrick în Portocala mecanică (1971), dar topind şi imagini suprarealiste din filme precum Câinele andaluz (1929) – tăierea longitudinală a ochiului unei femei, sau cu trimitere la superficialele filme Valea păpuşilor (1967) şi Dincolo de Valea Păpuşilor (1970), Stary Eyes (2014), filmul The Neon Demon (2016) este construit pe un scenariu despre industria modei şi despre obsesia frumuseţii.

Stilul lui N. W. Refn de a regiza se apropie, oarecum, de cel al unui regizor de teatru, încurajează improvizaţia pe platoul de filmare şi filmează cronologic de cele mai multe ori. Este prima peliculă a lui Refn filmată în format anamorfic. Chiar dacă este seducător de rafinată compoziţia imaginii, atent alcătuită şi cu diverse mijloace digitale performante, intriga este totuşi palidă, pelicula concentrându-se mai mult la senzaţiile pe care le produce, nu la povestea pe care o spune – o adolescentă de 16 ani care visează celebritatea.

Dacă până acum a filmat pelicule violente cu bărbaţi în rolurile principale, aici toate rolurile importante revin femeilor. Superbă, inocentă şi orfană, Jesse (Elle Fanning) poartă cicatricea singurătăţii, cucerind spaţiul cu o impunătoare tăcere, vorbind mai mult cu ochii şi cu perfecţiunea trupului. Ea devine victima visului ei, suntem martorii devenirii ei, preschimbată, din dulcea adolescentă cu aspiraţii de viitor top model, într-o periculoasă prezenţă la castinguri. Jena Malone este make-up artistul Ruby care face o obsesie erotică morbidă pentru Jesse şi o pândeşte până când reuşeşte să o domine. Bella Heathcote (Gigi) şi Abbey Lee (Sarah) sunt cele două modele venale ameninţate de prezenţa lui Jesse. După rolul din Drive, Christina Hendricks, ea însăşi model la un moment dat, are o apariţie episodică, joacă rolul directorului de agenţie de modeling, Roberta Hoffman. Un rol secundar are şi Keanu Reeves (Hank), care joacă un proxenet.

Refn compune izbitoare imagini, cu scene şocante, sângeroase, cu sexualitate necrofilică şi canibalism. Un asemenea film poate genera reacţii extreme, ori este apreciat drept inovator, o capodoperă violentă, ori hulit (fapt întâmplat deja la premiera de la Cannes). Aici se afirmă răspicat că „frumuseţea nu este totul, este singurul lucru”, aici femeile sunt simple carcase de carne, aici tinereţea şi frumuseţea sunt râvnite şi devorate. Jesse se transformă din ingenua căprioară timidă într-o feroce felină. Succesul îi exaltă vanitatea şi totul se frânge sub inimaginabile acte de asimilare a frumuseţii – o mască facială şi o baie în sângele celei prea frumoase şi alte asemenea extreme practici. Incitant prin conflict, somptuos prin scenografia rafinat construită, The Neon Demon este un film despre　frumuseţe şi despre obsesia dobândirii sau păstrării ei, precum şi despre superficialitatea sau complexitatea acestei însuşiri. Filmată îndeosebi în spaţii închise, pelicula are un ritm lent, debutează violent cu imagini şocante; treptat se generează o apăsătoare senzaţie de nelinişte, glisând în momente stranii, misterioase. Dincolo de toate acestea, sunt momente de rară frumuseţe în filmul lui Refn.

Coloana sonoră compusă special de Cliff Martinez este hipnotică, are teme repetitive, topind sonorităţi de cristal, ca şi cum mii de oglinzi se sparg, distrugând mitul frumuseţii indestructibile. Această a treia colaborare cu Refn i-a adus lui Martinez recunoaşterea drept cel mai bun compozitor la Festivalul de Film de la Cannes 2016.

Într-un moment dominat de obsesia pentru imagine şi pentru perfecţiunea trupului, azi, când copilele cresc cu un cult pentru tot ce înseamnă modă şi tipare clar stabilite de frumuseţe, N. W. Refn face un film uluitor şi hipnotic despre soarta unui model înzestrat natural cu frumuseţe, între alte sute de modele de plastic. Nimic fake, Jesse este un diamant într-o mare de sticlă, este perfecţiunea întruchipată. Într-un L.A. inundat de modele şi actriţe, filmulThe Neon Demon vorbeşte despre narcisism, despre violenţă, despre frumuseţe ca putere şi despre ferocitatea cu care o doresc oamenii.