„Trebuie să ai ceva de zis. Ai? Imaginaţia şi creativitatea sunt nişte mituri inutile. Ai o poveste de zis? Găseşte curajul s-o spui!”

(Capuano – replică din scenariu)

Č stata la mano di Dio/ Mâna lui Dumnezeu (2021)

• Regia: Paolo Sorrentino

• Scenariul: Paolo Sorrentino

• Distribuţia: Filippo Scotti (Fabietto Schisa), Toni Servillo (Saverio Schisa), Teresa Saponangelo(Maria Schisa), Luisa Ranieri (Patrizia), Massimiliano Gallo (Franco), Renato Carpentieri (Alfredo), Marlon Joubert (Marchino Schisa), Betti Pedrazzi (Baroneasa Focale), Biagio Manna (Armando), Ciro Capano (Capuano), Enzo De Caro (San Gennaro), Dora Romano (Doamna Gentile), Sofya Gershevich (Iulia), Roberto Oliveri (Maurizio), Lino Musella (Marriettiello), Cristiana Dell’Anna (sora lui Armando), Monica Nappo (Silvana), Carmen Pommella (Annarella), Adriano Saleri (asistentul lui Fellini)

• Producători: Paolo Sorrentino şi Lorenzo Mieli

• Companiile de producţie: The Apartment

• Cinematografia: Daria D’Antonio

• Editare: Cristiano Travaglioli

• Muzica: Lele Marchitelli

• Design de producţie: Carmine Guarino

• Costume: Mariano Tufano

• Durata: 130 min.

• Distribuit de Netflix

• Filmările au început în septembrie 2020, la Napoli/ Italia şi au durat opt săptămâni; alte locaţii de filmare au fost pe insula Capri şi insula Stromboli, Masseria Astapiana Villa Giusso, gara Formia-Gaeta, Galleria Toledo, Grotta dello Smeraldo, Roccaraso. Pentru scenele subacvatice din film s-a filmat în Conca dei Marini şi Cetara, oraşe din provincia Salerno/ Campania.

• Premiera mondială a fost pe 2 sept. 2021 la Festivalul de Film de la Veneţia

• Filmul a primit 10 premii şi 14 nominalizări (*până în dec. 2021)

* Bienala de la Veneţia 2021: Leone d’Argento, Premiul Marcello Mastroianni (Filippo Scotti), Premiul Arca Cinema Giovani, Premiul Francesco Pasinetti

* Societatea Criticilor de film din Pheonix 2021: premiul pentru cel mai bun film străin

* Premiile Criticilor de Film din Florida 2021: premiul pentru cel mai bun film străin

* Festivalul de Film Middleburg 2021: Paolo Sorrentino - premiul internaţional Spotlight

* Newport Beach Film: Paolo Sorrentino - premiul pentru cel mai bun film străin

* Festivalul de Film Mill Valley: Paolo Sorrentino şi Filippo Scoti - premiul festivalului

* Premiile criticilor de film de culoare: premiul pentru cel mai bun film străin

* Lista scurtă / Premiile Academiei, S.U.A. 2022: cel mai bun film străin

La peste trei decenii de la un moment tragic din viaţa lui, creatorul filmelor La grande bellezza (2013), Youth (2015), The Young Pope (2016), The New Pope (2019), Sorrentino găseşte curajul să spună povestea care l-a forţat să-şi croiască drumul în viaţă mult mai neaşteptat şi mai devreme decât ar fi gândit vreodată. A fost odată la Napoli un băiat pe nume Fabietto care s-a maturizat brusc atunci când a rămas orfan de ambii părinţi, la doar 17 ani. Fabietto Schisa (Filippo Scotti) avea nevoie să descopere activităţi care să-l facă să evadeze din realitate. S-a îndrăgostit de cinema, aşa cum se îndrăgostise de fotbal. Punctul de cotitură pentru evoluţia sa este tragicul moment al dispariţiei părinţilor lui, care îl forţează să se descopere şi să îşi găsească o direcţie de urmat. Rememorând prin povestea lui Fabietto acel timp al adolescenţei, Sorrentino evidenţiază bucuria din clipele în care îi avea alături pe părinţi, iar când vechea lui lume se prăbuşeşte, descoperă speranţa în perspectiva că ar putea crea. Regizorul ne dezvăluie locurile copilăriei, oraşul şi oamenii care i-au marcat destinul şi spune că este un film croit din percepţia durerii şi a bucuriei unui băiat şi povestit prin ochii bărbatului matur care a devenit. Tema creaţiei este motiv recurent în filmele lui Sorrentino. Dacă în La grande bellezza şi Youth personajele sale poartă tristeţea neîmplinirii şi sunt surprinse într-o dureroasă relaţie cu creaţia, pe care o provoacă, o abandonează sau o anulează, aici tema este esenţială în discursul lui Capuano, regizor care i-a marcat existenţa lui Sorrentino.

La fel ca viaţa însăşi, Č stata la mano di Dio (2021), cel mai recent film al lui Sorrentino suprinde momente simple, întâlniri de familie reconfortante sau enervante, tratate cu mult umor şi ironie, dar şi momente dramatice, dintr-o perspectivă atât de sfâşietoare şi profundă aşa cum este experienţa pierderii părinţilor; fiul adolescent se vede singur în casa goală, cufundată în linişte, în care nici măcar meciul de fotbal prin care Italia a devenit campioană mondială nu îl mai entuziasmează („Vreau o viaţă imaginară, la fel cu cea pe care o aveam înainte. Nu mai îmi place realitatea. Realitatea e groaznică. De aceea vreau să fac filme”). Şi viaţa continuă, chiar dacă modificată pentru totdeauna, dar continuă cu visul lui Fabietto încurajat de imaginea micului călugăr (Munaciello) care dintr-o gară mică îi face cu mâna sub chipul lui Diego Maradona copil.

Acest film este o călătorie ce stă sub semnul memoriei, al amintirii nostalgice şi evanescente, cum odinioară în Amarcord (1973/ A m’arcord – mi ricordo/ îmi amintesc), Federico Fellini　urmăreşte viaţa cotidiană din Rimini, oraşul său natal. Filmele lui Fellini continuă să fie o referinţă clară pentru Sorrentino, aici fratele lui Fabietto participă chiar la un casting pentru a apărea într-un film al lui Fellini şi nu ştim dacă este sau nu ficţiune. Unele secvenţe au capacitatea de a descrie realitatea prin exagerare şi sensibilitate pentru a extrage frumuseţea din grotesc (prima experienţă sexuală a lui Fabietto cu baroneasa), reminiscenţă felliniană mult mai explicită şi mai ciudată decât fantezia adolescentului Titta cu tutungeriţa corpolentă şi cu prostituata Volpina din Amarcord.

Nu lipsesc nici aici personajele colorate puternic, tocmai spre a fi păstrate clar în amintire, dar şi în stilul peliculelor anterioare ale lui Sorrentino: familia şi prietenii, oameni diverşi, prezenţe comice sau groteşti, Baroneasa Focale (Betti Pedrazzi), o lume colorată de cartier, funcţionarul corupt, mama ursuză a acestuia, numită doamna Gentile, femei senzuale sau obeze, travestiţi, oameni cu chipuri îmbătrânite, machiate strident – grupul de reminiscenţă felliniană din secvenţa castingului.

Č stata la mano di Dio este povestea unui copil care începe să viseze că va ajunge regizor. Sorrentino face un film personal, dureros şi încearcă să recreeze Napoli din amintirea lui, departe de poveştile despre droguri, dar aproape de legendele fotbalului, adorate ca zeităţi, cu o familie simplă, de oameni obişnuiţi, care se confruntă cu diverse situaţii de viaţă. Cu toate că mama lui Fabietto, Maria (Teresa Saponangelo), este o femeie foarte plăcută, energică şi extrem de amuzantă, care face farse memorabile şi jonglează cu portocale (întocmai ca noul papă), tatăl, Saverio Schisa (Toni Servillo), are o amantă de mulţi ani şi joacă rolul tatălui bun.

Frumuseţea, dar şi senectutea i-au fost mereu seducătoare lui Sorrentino, iar obiectivul captează cu voluptate ridurile, ochii apoşi ai bătrânilor, mâinile lor tremurânde sau trupul obosit de viaţă: bunicul Alfredo (Renato Carpentieri), baroneasa, Armando (Biagio Manna), Dora Romano (Doamna Gentile). Mătuşa Patrizia (Luisa Ranieri) este întruparea tuturor fantasmelor de adolescent ale lui Fabietto, iar replicile ei aluzive sunt, de fapt, mai degrabă expresia emoţiilor băiatului în preajma ei. Patrizia explică prezenţa unui personaj laitmotiv în filmele lui Sorrentino, femeia frumoasă, dar bolnavă (Ramona/ Sabrina Ferilli – La Grande Belleza, 2013), femeia care nu poate avea copii (Esther/ Ludivine Sagnier – The Young Pope, 2016). Primele secvenţe ale filmului sunt atinse de unda de fantastic specifică lui Sorrentino: întâlnirea mătuşii Patrizia cu San Gennaro (patronul spiritual al oraşului Napoli) se întâmplă vara; ea este convinsă că San Gennaro o va ajuta să aibă copii. Totul este doar o halucinaţie a Patriziei, emanaţia unei legende folclorice napolitane, despre apariţia lui Munaciello, micul călugăr, reprezentat ca un băiat pitic. Una dintre legende îl descrie ca pe un demon răutăcios chiar şi atunci când lasă bani pentru cei vii, aşa s-ar explica de ce Patrizia are bani în geantă după ce întârzie seara, deşi soţul spune că se prostituează. Aşa cum Jep Gambardella descoperă părăsitele vile secrete ale Romei în nopţile de vară, San Gennaro (Enzo De Caro) îi deschide uşa unei vile abandonate şi Patrizia pătrunde într-o cameră luminată hipnotic de un candelabru imens căzut pe podea. Nu e întâmplătoare această locaţie în ruine în care îi apare munaciello, pentru că se spune că este expert în străzile subterane din Napoli care duc spre clădirile vechi, iar Villa Gallo este una dintre casele bântuite de această creatură (Matilde Serao, Leggende napoletane,1881). Ceea ce făcea recognoscibilă o peliculă semnată de Sorrentino era dezarmanta cinematografie cu inserţii hipnotice, imaginea care pendula între real şi fantastic. Stilul acesta nu este total abandonat, însă este abordat cu grija de a nu schimba cursul unei poveşti oarecum simple.

Parţial autobiografic, filmul este un omagiu cald pentru Napoli, cu scenariul vorbit chiar în dialectul napolitan. Titlul filmului este simbolic, chiar dacă face referire la un gol marcat cu mâna de Diego Maradona. În destinul lui Fabietto, Maradona este evocat ca mâna lui Dumnezeu care îi salvează viaţa şi deschide perspectiva către visul său.