„Lucrurile nu sunt întotdeauna aşa cum par! Cu toţii trecem drept ceva sau altceva, nu-i aşa? Este uşor pentru un negru să treacă pentru alb. Nu sunt sigură că ar fi atât de simplu pentru un alb să treacă drept negru.” (Irene – scenariu)

Passing/ Mirajul identităţii (2021)

• Regia: Rebecca Hall

• Scenariul: Rebecca Hall, bazat pe romanul Passing (1929), de Nella Larsen

• Distribuţia: Tessa Thompson (Reenie / Irene Redfield), Ruth Negga (Clare Bellew), André Holland (Brian Redfield), Bill Camp (Hugh Wentworth), Alexander Skarsgĺrd (John Bellew), Gbenga Akinnagbe (Dave Freedland), Antoinette Crowe-Legacy (Felise), Ashley Ware Jenkins (Zu)

• Producători: Nina Yang Bongiovi, Forest Whitaker, Margot Hand, Rebecca Hall

• Companiile de producţie: Significant Productions, Picture Films, FlatFive Productions, Film4 Productions, Gamechanger Films, Sweet Tomato Films, Endeavor Content

• Cinematografia: Eduard Grau

• Editare: Sabine Hoffman

• Muzica: Devonté Hynes (alias Blood Orange)

• Design de producţie: Nora Mendis

• Decor: Paige Mitchell

• Costume: Marci Rodgers

• Durata: 99 min.

• Disponibil pe Netflix

• Filmările au început în noiembrie 2019 în New York şi au durat 23 de zile; s-a filmat în cartierul Brooklyn Heights şi anumite scene, în Holler & Squall, un magazin de mobilă veche din cartierul Brooklyn.

• Premiera mondială a fost pe 30 ianuarie 2021 la Festivalul de Film Sundance; din oct. 2021 este disponibil pe Netflix

• Filmul a primit 23 de premii şi 120 de nominalizări (*până în febr. 2022)

Filmul Passing (2021) marchează remarcabilul debut regizoral al actriţei Rebecca Hall, care a creat o dramă de epocă, pe tema fenomenului passing, caracteristic american, în care afro-americanii fără ascendenţă africană vizibilă trec în rasa caucaziană sau în alte rase pentru a evita stigmatizarea şi discriminarea socială. În perioada antebelică trecerea era un mijloc de a scăpa de sclavie; a trece drept alb era acea deghizare temporară care oferea libertatea. În timp, trecerea a evoluat de la nivelul de necesitate la cel de opţiune. Allyson Hobbs scrie că passing este un exil ales, dar şi o formă de trădare care conturează o poveste despre pierdere: „Nu mă interesează ce au câştigat oamenii fiind albi, ci mai degrabă ce au pierdut nefiind negri, prin respingerea unei identităţi rasiale negre” (Allyson Hobbs, A Chosen Exile. A History of Racial Passing in American Life, Harvard University Press, 2014).

Semnat de Rebecca Hall, scenariul filmului este adaptarea romanului Passing (1929), scris de Nella Larsen. Inspirată de propria ei moştenire rasială mixtă, dar mai ales de practica frecventă a trecerii rasiale în anii 1920, Larsen este unul dintre scriitorii New Negro, din comunitatea literară şi artistică din Harlem şi prima femeie de culoare care a câştigat o bursă Guggenheim în 1930. Impactul Renaşterii Harlem a fost extraordinar, epoca de aur a boemei negre a pregătit calea pentru mişcarea drepturilor civile ale negrilor printr-un adevărat boom cultural pentru recunoaşterea artiştilor afro-americani. Jazz-ul şi blues-ul erau atracţia din barurile clandestine (în perioada prohibiţiei), cunoscute ca speakeasies (Laban Carrick Hill, Harlem Stomp! A Cultural History of the Harlem Renaissance, Little, Brown, 2003; Steven Watson, The Harlem Renaissance: Hub of African-American Culture, 1920-1930, Pantheon Books, 1996).

Rebecca Hall a ştiut că vrea să facă un film alb-negru şi a menţinut mereu necesitatea acestui aspect, pentru că dacă ar fi fost color, acest film nu ar mai fi avut acelaşi parfum şi aceeaşi simbolistică. Raportul cromatic alb-negru se regăseşte şi la nivelul scenografiei, în decor (casa lui Clare este scăldată în nuanţe luxuriante crem, pe când casa Irenei este mobilată în stil clasic, cu nuanţe cafenii; piaţa are numai flori albe) şi în costumele alese (Clare are părul vopsit blond, Irene l-a păstrat brunet; rochiile pe care le poartă Clare sunt mereu vaporoase, în nuanţe ivoire).

Acţiunea este amplasată în special în cartierul Harlem din New York-ul anilor 1920, iar filmul captează parfumul de Harlem Renaissance (1910-1930), epoca de aur a culturii afro-americane în literatură, muzică, spectacole şi artă. Ritmul peliculei este lent, stilul meditativ al camerei este impus chiar de roman, care este scris ca o naraţiune la persoana a treia din perspectiva Irenei. Două prietene din copilărie, Clare Bellew (Ruth Negga) şi Reenie/ Irene Redfield (Tessa Thompson) se întâlnesc întâmplător într-o zonă bună din New York, în care cele două femei de culoare pot trece cu uşurinţă ca fiind albe. Reenie este surprinsă de Clare pe terasa hotelului Drayton, o recunoaşte şi din acel moment se deschide cutia Pandorei pentru destinul celor două care îşi redescoperă timid curiozitatea şi fascinaţia faţă de viaţa celeilalte: Irene locuieşte în Harlem, este căsătorită cu medicul Brian Redfield (André Holland) şi are doi băieţi şi o menajeră neagră ca abanosul, pe nume Zu. Clare pretinde că este albă, e blondă şi s-a căsătorit cu un bărbat alb bogat din Chicago pe nume John Bellew (Alexander Skarsgĺrd).

Ruth Negga în rolul Clare este magnetică. Ea creează acest personaj cu delicateţea unei flori albe de jonquille, parfumată, fragilă, gata oricând să fie ruptă. Viaţa simplă şi liniştită, pe care familia lui Irene o avea, este perturbată de apariţia acestei femei meteorit care captează atenţia tuturor, fermecătoare, bogată, dar tristă pentru că şi-a anulat identitatea. Clare este periculoasă, nemulţumită de viaţa ei, înconjurată doar de oameni albi, căsătorită cu un bărbat alb care urăşte afro-americanii; ani de zile ea şi-a reprimat şi abandonat identitatea. Ea tânjeşte să fie în Harlem, să fie cu oameni asemenea ei, să asculte jazz şi să danseze nebuneşte („Ei bine, domnule, trebuie să recunoaşteţi că omul de culoare obişnuit este un dansator mai bun decât albul obişnuit” – replică Irene). Irene încearcă să evite revederea cu Clare, dar nu reuşeşte niciodată să o excludă deplin din viaţa ei, Clare se invită mereu în Harlem, la petrecerile din cercurile frecventate de Irene, petrece mult timp în casa ei, cu soţul şi copiii ei, iar vieţile lor devin din ce în ce mai împletite. La nivelul relaţiei dintre cele două prietene planează ambiguitatea („Lucrurile nu sunt întotdeauna aşa cum par! Cu toţii trecem drept ceva sau altceva, nu-i aşa?”, Irene – scenariu). Este subtil relatată atracţia dintre cele două femei, dar nu e exprimată niciodată evident, mai ales că nici măcar Irene nu îndrăzneşte să gândească o asemenea relaţie. Relaţionarea celor două devine complicat de expus şi numai prin anumite atingeri de mână, priviri, dorinţă. Clare începe să-i ocupe tot mai mult mintea, dorinţele, timpul. Desăvârşită în rolul Irenei, cu accent sudic elegant, Tessa Thompson este superbă, tăcerile ochilor ei sunt mai profunde şi mai grăitoare decât multe cuvinte.

Scenariul tratează şi tema geloziei, Irene se simte prea simplă şi banală în comparaţie cu prietena ei, pe care o vede rafinată, parfumată, aurie. „De la începutul reîntâlnirii lor, Irene este atrasă de Clare ca o molie la o flacără”; în roman, atunci când Irene o vede pentru prima dată pe Clare, o descrie ca fiind „o femeie cu parfum dulce într-o rochie vaporoasă din şifon cu model amestecat de narcise, jonquille şi zambile”. Toate aceste aprecieri sunt atât semne de afecţiune şi dorinţă pentru Clare, cât şi invidie pentru stilul ei de viaţă, pentru libertatea ei. Totuşi, Clare îşi recunoaşte singurătatea faţă de Irene; este extrovertită şi spune despre ea că este periculoasă. Clare experimentează tentaţia albului, reuşind să trăiască în ambele clase sociale. Florile simbolizează atracţia pe care Irene o are pentru Clare. Jonquille este puternic parfumată, are miros ameţitor, dulce, moscat, dar planta este chiar toxică, iar florile albe sau crem sunt otrăvitoare, deşi simbolizează iertarea, vitalitatea şi renaşterea.

Finalul filmului este neaşteptat, şocant şi dramatic: Clare cade de la o fereastră larg deschisă, de la etajul şase, în timp ce era la o petrecere cu Brian şi Irene. Finalul este deschis: nu ştim exact dacă Irene a împins-o intenţionat (ca să elimine rivala) sau accidental, încercând să o ferească din calea soţului furios al lui Clare, sau dacă aceasta s-a sinucis. Finalul lui Clare este prefigurat de secvenţa în care lui Reenie îi cade de la etaj un ghiveci alb şi se sparge risipind pământul negru pe caldarâm şi chiar secvenţa în care sparge ceainicul (Irene: „Ideea e că nu ştiam cum să scap de el până acum. Inspiraţie! Trebuia doar să-l sparg şi eram liberă!”).

Acordurile contemplative de trompetă, clapele de pian, ritmurile alerte de jazz, swing şi blues compun coloana sonoră care este creată de muzicianul Devonté Hynes (alias Blood Orange). Passing pare că este doar despre acest fenomen, este un film despre acceptare, toleranţă, schimbare şi înfruntarea realităţii, dar şi despre minciunile care protejează noile identităţi. Filmul evidenţiază că, într-un fel sau altul, toată lumea trece drept ceva ce nu este.