(c) Editura Humanitas Fiction, 2018

Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

— Afară. Toată lumea afară!

Se aud fluiere şi lătrat de câini. Soarele unei dimineţi senine îşi strecoară razele prin uşa Blocului 7. Oamenii se descâlcesc unii de alţii, coboară de pe priciuri şi se târăsc afară. Stau adunaţi chiar lângă clădire. Nimeni nu e pregătit să se îndepărteze. Aşteaptă. Şi-aşteaptă. Cei care răcneau şi suflau în fluiere au dispărut. Îşi târşesc picioarele încoace şi-ncolo, şuşotind fiecare cu persoana cea mai apropiată de el. Uitându-se spre alte barăci, văd că se joacă aceeaşi scenă. Ce urmează? Aşteaptă.

În cele din urmă, un ofiţer SS şi un deţinut se apropie de Blocul 7, unde se lasă tăcerea. Nu se fac prezentări. Deţinutul strigă numere de pe o planşetă. Ofiţerul SS stă alături, bătând nerăbdător din picior şi lovindu-se peste coapsă cu bastonul. Prizonierilor le ia ceva timp până să-şi dea seama că numerele au legătură cu tatuajele pe care le au pe mâna stângă. Când apelul se termină, două numere nu au primit răspuns.

— Tu, zice deţinutul care făcea apelul, arătând spre capătul rândului, du-te înăuntru şi vezi dacă mai e cineva acolo.

Omul îl priveşte întrebător. N-a înţeles o vorbă. Cel de lângă el îi şopteşte ordinul şi el dă fuga înăuntru. Câteva clipe mai târziu se întoarce, ridică mâna dreaptă şi arată degetele arătător şi mijlociu: doi morţi.

Ofiţerul SS face un pas înainte. Vorbeşte în germană. Prizonierii au învăţat deja să-şi ţină gura închisă şi să aştepte supuşi, în speranţa că unul dintre ei va putea traduce. Lale înţelege totul.

Se aude un zăngănit metalic şi, când se întorc, prizonierii văd apropiindu-se un grup de oameni care duc două cazane şi braţe întregi de gamele mici. Micul dejun. Câţiva prizonieri dau să pornească spre micul grup, ca pentru a-şi oferi ajutorul.

— Cine se mişcă va fi împuşcat! latră ofiţerul SS, ridicând puşca. Nu iertăm pe nimeni!

Ofiţerul pleacă şi deţinutul care a făcut apelul se adresează grupului.

— L-aţi auzit, zice el într-o germană cu accent polonez. Eu vă sunt kapo, şef. Vă aşezaţi pe două coloane ca să vă primiţi mâncarea. Oricine se plânge va suporta consecinţele.

Oamenii se aliniază şi câţiva încep să şuşotească între ei, întrebând dacă a înţeles cineva ce a spus „neamţul“. Lale le spune celor aflaţi mai aproape de el şi îi roagă să transmită mai departe. Va traduce cât de mult va putea.

Ajungând în faţă, acceptă cu recunoştinţă ceaşca mică de metal care-şi revarsă conţinutul peste mâinile aspre care i-o întind cu un gest scurt. Se dă deoparte şi îşi cercetează mâncarea. E maronie, nu conţine nimic solid şi are un miros pe care nu-l poate identifica. Nu e nici ceai, nici cafea, nici supă. Se teme că va vărsa înapoi tot lichidul dacă-l bea încet. Aşa că închide ochii, se prinde cu degetele de nas şi-l dă pe gât. Alţii nu au la fel de mult succes.

Aron, care stătea lângă el, îşi ridică ceaşca toastând în batjocură.

— Eu am nimerit o bucată de cartof, dar tu?

— De mult n-am mai mâncat ceva atât de bun.

— Mereu eşti atât de vesel?

— Mai întreabă-mă la sfârşitul zilei, spune Lale făcându-i cu ochiul.

Returnându-i ceaşca deţinutului care i-o dăduse, Lale îi mulţumeşte cu o înclinare a capului şi un zâmbet scurt.

Kapo strigă:

— Leneşilor, când terminaţi de mâncat, treceţi înapoi în rând! Aveţi treabă!

Lale transmite ordinul.

— Mă urmaţi, strigă kapo, şi urmaţi instrucţiunile maistrului. Dacă se lasă vreunul pe tânjală, o să aflu.

*

Lale şi ceilalţi se trezesc în faţa unei clădiri parţial ridicate, o copie a barăcii lor. Alţi deţinuţi sunt deja acolo: tâmplari şi zidari muncesc liniştiţi în ritmul aşezat al oamenilor obişnuiţi să lucreze împreună.

— Tu! Da, tu! Treci pe acoperiş. Poţi să lucrezi acolo.

Ordinul i se adresează lui Lale. Privind în jur, dă cu ochii de o scară care duce pe acoperiş. Acolo, doi deţinuţi stau pe vine aşteptând să primească ţiglele care le sunt aruncate. Cei doi se dau puţin la o parte când se caţără Lale. Acoperişul constă numai din bârne de lemn care susţin ţiglele.

— Ai grijă, îl avertizează unul dintre muncitori. Mai urcă puţin şi uită-te la noi. Nu e greu – o să te prinzi repede.

Omul e rus.

— Mă cheamă Lale.

— Prezentările mai târziu, da? Cei doi bărbaţi schimbă o privire. Mă înţelegi?

— Da, răspunde Lale în rusă.

Bărbaţii zâmbesc.

Lale îi priveşte cum primesc ţiglele grele de lut din perechea de mâini întinse peste buza acoperişului, se caţără acolo unde au fost aşezate ultimele ţigle şi le suprapun cu grijă, apoi coboară înapoi la scară pentru următoarele. Rusul a avut dreptate – nu e muncă grea – şi nu după mult timp Lale li se alătură, primind şi clădind ţiglele. În ziua caldă de primăvară doar crampele şi durerile foamei îl împiedică să fie pe potriva muncitorilor mai experimentaţi.

Trec câteva ore până când li se permite să facă o pauză. Lale se îndreaptă spre scară, dar rusul îl opreşte.

— E mai sigur să rămâi aici, sus, să te odihneşti. La înălţimea asta nu poţi fi văzut bine.

Lale îi urmează pe cei doi, care în mod clar ştiu care e locul cel mai bun în care să se aşeze şi să se dezmorţească: colţul în care a fost folosit lemnul cel mai dur, pentru a întări acoperişul.

— De când sunteţi aici? întreabă Lale îndată ce se aşază.

— De vreo două luni, cred. E greu de spus, după o vreme.

— De unde sunteţi? Vreau să spun, cum aţi ajuns aici? Sunteţi evrei?

— Câte-o întrebare, pe rând.

Rusul chicoteşte, iar celălalt muncitor, mai tânăr şi mai bine legat, îşi dă ochii peste cap la ignoranţa nou-venitului, care încă nu şi-a învăţat locul în lagăr.

— Nu suntem evrei, suntem soldaţi ruşi. Am fost despărţiţi de unitatea noastră şi nenorociţii de nemţi ne-au prins şi ne-au pus la muncă. Dar tu? Evreu?

— Da. Fac parte dintr-un grup mare adus ieri din Slovacia – toţi evrei.

Ruşii schimbă o privire. Cel mai în vârstă se întoarce, închizând ochii, şi îşi îndreaptă faţa către soare, lăsându-şi tovarăşul să continue discuţia.

— Uită-te în jur. De aici poţi să vezi câte clădiri se construiesc şi cât teren au de curăţat.

Lale se ridică în coate şi contemplă suprafaţa vastă înconjurată de gardul electrificat. Barăci asemenea celei la construirea căreia ajută se întind până departe. Are o tresărire de oroare gândindu-se ce-ar putea deveni locul ăsta. Se străduieşte să se gândească ce să mai spună, nevrând să dea glas dezolării sale. Se aşază la loc, ferindu-şi privirea de însoţitorii săi, încercând cu disperare să-şi ţină iar emoţiile sub control. Nu trebuie să aibă încredere în nimeni, să dezvăluie prea multe despre el, trebuie să fie precaut…

Omul îl studiază cu atenţie.

— I-am auzit pe SS-işti spunând că ăsta o să fie cel mai mare lagăr de concentrare dintre toate, zice el.

— Serios? răspunde Lale, ridicând cu greu vocea mai sus de şoaptă. Ei bine, dacă o să-l construim împreună, aţi putea să-mi spuneţi cum vă cheamă.

— Andor, zice el. Iar găliganul ăsta de lângă mine e Boris. Nu vorbeşte prea mult.

— Vorbitul te poate omorî aici, mormăie Boris întinzându-i mâna lui Lale.

— Ce-mi mai puteţi spune despre oamenii de aici? întreabă Lale. Şi cine naiba sunt kapo ăştia?

— Spune-i tu, zice Boris căscând.

— Păi, mai sunt soldaţi ruşi, ca şi noi, dar nu mulţi, şi-apoi sunt tot felul de triunghiuri diferite.

— Ca triunghiul verde pe care-l poartă kapo-ul meu? întreabă Lale.

Andor râde.

— A, ăia cu verde sunt cei mai răi – sunt infractori: criminali, violatori, genul ăsta de oameni. Sunt gardieni buni pentru că sunt oameni cumpliţi. Alţii sunt aici din cauza vederilor politice antigermane, continuă el. Aştia poartă triunghiuri roşii. O să vezi câţiva, nu mulţi, cu triunghi negru – ei sunt nişte leneşi şi nu rezistă mult. Şi în sfârşit, tu şi prietenii tăi.

— Noi purtăm steaua galbenă.

— Da, voi purtaţi steaua. Crima voastră e că sunteţi evrei.

— Voi de ce nu aveţi o culoare? întreabă Lale.

Andor ridică din umeri.

— Noi suntem pur şi simplu inamicul.

Boris pufneşte.

— Ne insultă punându-ne aceleaşi uniforme ca şi vouă, celorlalţi. Mai rău de-atât nu prea pot face.

Se aude un fluier şi cei trei îşi reiau munca.

*

În noaptea aceea, oamenii din Blocul 7 se adună în grupuri mici să stea de vorbă, să împărtăşească ce-au învăţat, să pună întrebări. Mai mulţi se duc în fundul încăperii, unde înalţă rugi către dumnezeul lor. Acestea se amestecă în ceva neinteligibil. Se roagă pentru îndrumare, răzbunare, acceptare? Lui Lale i se pare că, fără un rabin care să-i îndrume, fiecare se roagă pentru ceea ce este mai important pentru el. Şi hotărăşte că aşa şi trebuie să fie. Se plimbă printre grupurile de oameni, ascultând, dar fără să participe.

*

La sfârşitul primei zile, Lale a stors toate informaţiile cu putinţă de la cei doi colegi ruşi. În restul săptămânii îşi urmează propriul sfat: ţine capul plecat, face ce i se cere, nu protestează niciodată. În acelaşi timp, observă pe toată lumea şi tot ce se petrece în jurul lui. Îi este limpede, privind noile construcţii, că germanilor le lipseşte cu desăvârşire inteligenţa arhitecturală. Ori de câte ori e posibil, ascultă conversaţiile şi bârfele SS-iştilor, care nu ştiu că îi înţelege. Ei îi dau singurul tip de muniţie disponibil pentru el, informaţii, pe care le adună pentru mai târziu. SS-ştii stau aproape toată ziua sprijiniţi de pereţi, fumând, supraveghind superficial lucrurile. Trăgând cu urechea, el află că Höss, comandantul lagărului, este un ticălos leneş care se arată la faţă doar rareori şi că nemţii de la Auschwitz au condiţii superioare faţă de cei de la Birkenau, care nu au acces la ţigări sau bere.

Un grup de muncitori îi atrage atenţia lui Lale. Nu se amestecă cu ceilalţi, poartă haine civile şi vorbesc cu SS-iştii fără a se teme pentru siguranţa lor. Lale se hotărăşte să afle cine sunt aceşti oameni. Alţi deţinuţi nu ridică niciodată vreo bucată de lemn sau ţiglă, ci doar se plimbă din când în când prin complex cu alte treburi. Kapo-ul lui este un astfel de personaj. Cum să faci rost de o slujbă ca asta? O astfel de poziţie i-ar oferi cea mai bună şansă de a afla ce se petrece în lagăr, ce planuri sunt pentru Birkenau şi, mai important, pentru el.

*

Lale se află pe acoperiş, clădind ţigle în soare, când îl zăreşte pe kapo îndreptându-se spre ei.

— Haideţi, leneşilor, munciţi mai repede, strigă Lale. Avem de terminat o baracă!

Continuă să strige ordine în timp ce kapo apare dedesubt. Lale şi-a făcut obiceiul să-l salute cu o înclinare respectuoasă a capului. O dată, i s-a răspuns cu o înclinare scurtă. A vorbit cu el în polonă. Cel puţin, kapo a înţeles că este un deţinut supus, care nu va face probleme.

Zâmbind vag, kapo întâlneşte ochii lui Lale şi îi face semn să coboare de pe acoperiş. Lale se apropie de el cu capul plecat.

— Îţi place ce faci acolo, pe acoperiş? îl întreabă kapo.

— Fac orice mi se spune să fac, răspunde Lale.

— Dar toată lumea vrea o viaţă mai bună, aşa-i?

Lale nu spune nimic.

— Am nevoie de un băiat, zice kapo, jucându-se cu tivul zdrenţuit al cămăşii militare ruseşti. Îi e mare, aleasă pentru a-l face pe omul mărunţel să pară mai mare şi mai puternic decât cei pe care trebuie să-i controleze. Din gura lui cu dinţi lipsă, Lale simte mirosul înţepător de carne parţial digerată.

— Faci tot ce-ţi spun eu. Îmi aduci mâncare, îmi cureţi ghetele, eşti lângă mine ori de câte ori te chem. Fă asta şi pot să-ţi uşurez viaţa; dacă mă nemulţumeşti, suporţi consecinţele.

Ca răspuns la oferta de serviciu, Lale stă lângă kapo. Se întreabă dacă transformându-se din constructor în slugă face un pact cu diavolul.

*

Într-o frumoasă dimineaţă de primăvară, nu prea caldă, Lale priveşte cum un camion mare, închis trece de punctul obişnuit de descărcare a materialelor de construcţie. Merge în spatele clădirii administraţiei. Lale ştie că gardul nu e departe, deşi nu a îndrăznit niciodată să se aventureze în zona aceea, dar acum e învins de curiozitate. Se duce după el cu aerul că „sunt de-aici, pot să merg unde vreau“.

Trage cu ochiul pe după colţul clădirii. Camionul trage lângă un autobuz ciudat. A fost transformat într-un fel de buncăr, cu plăci de oţel bătute în cuie peste ferestre. Lale priveşte cum zeci de bărbaţi goi sunt mânaţi jos din camion şi conduşi spre autobuz. Unii intră de bunăvoie. Cei care se împotrivesc sunt loviţi cu patul puştii. Recalcitranţii semiconştienţi sunt târâţi de alţi deţinuţi către soarta lor.

Autobuzul este atât de plin, că ultimii oameni care se urcă se agaţă cu degetele de la picioare de trepte şi fundurile goale le atârnă afară. Ofiţerii îi împing, apoi uşile se închid cu un pocnet. Un ofiţer ocoleşte autobuzul, bătând cu palma în plăcile de oţel ca să verifice dacă totul e prins bine. Un ofiţer agil se caţără pe acoperişul autobuzului cu o canistră în mână. Incapabil să se mişte, Lale priveşte cum deschide o mică trapă din acoperiş şi goleşte canistra. Apoi trânteşte capacul la loc şi îl fixează bine. În timp ce el coboară iute, autobuzul se zgâlţâie violent şi se aud strigăte înăbuşite.

Lale cade în genunchi, icnind. Rămâne acolo, vomând în ţărână, în vreme ce ţipetele se sting.

Când autobuzul nu se mai zgâlţâie şi nici nu se mai aude nimic, se deschid uşile. Oameni morţi cad din el ca nişte blocuri de piatră.

Pe după celălalt colţ al clădirii este adus un grup de deţinuţi. Camionul dă cu spatele şi deţinuţii încep să încarce cadavrele în el, clătinându-se sub greutate şi încercând să-şi ascundă groaza. Lale a asistat la un act inimaginabil. Se ridică împleticindu-se, stând în pragul iadului, răscolit de un infern de sentimente.

A doua zi dimineaţă nu se poate scula din pat. Îi arde tot corpul.

*

Îi ia şapte zile să-şi recapete cunoştinţa. Cineva îi toarnă cu blândeţe apă în gură. Simte o cârpă umedă şi rece pe frunte.

— Aşa, băiete, spune o voce. Încetişor.

Lale deschide ochii şi vede un străin, un bărbat mai în vârstă, care-l priveşte blajin. Se ridică în coate şi străinul îl ajută să se aşeze în capul oaselor. Se uită în jur, zăpăcit. Ce zi e? Unde se află?

— Aerul curat s-ar putea să-ţi facă bine, spune omul apucându-l de cot.

Este condus afară într-o zi fără nori, care pare făcută pentru bucurie, şi el se cutremură la amintirea ultimei zile ca aceasta. Se împleticeşte şi lumea se învârteşte în jurul lui. Străinul îl sprijină, conducându-l spre o stivă de lemne din apropiere.

Ridicându-i mâneca, arată spre numărul tatuat.

— Eu sunt Pepan. Sunt Tätowierer. Ce zici de arta mea?

— Tätowierer? zice Lale. Adică tu mi-ai făcut asta?

Pepan dă din umeri, privindu-l drept în ochi.

— N-am avut de ales.

Lale scutură din cap.

— Numărul ăsta n-ar fi fost prima mea alegere dacă era să-mi fac un tatuaj.

— Ce-ai fi preferat? întreabă Pepan.

Lale surâde sfios.

— Cum o cheamă?

— Pe iubita mea? Nu ştiu. Nu ne-am cunoscut încă.

Pepan chicoteşte. Cei doi rămân alături, tăcuţi. Lale îşi trece un deget peste cifre.

— De unde e accentul tău? întreabă el.

— Sunt francez.

— Şi ce s-a întâmplat cu mine? întreabă Lale în sfârşit.

— Tifos. Era să mori de tânăr.

Lale se cutremură.

— Şi atunci cum de stau aici, cu tine?

— Treceam pe lângă baraca ta exact când trupul îţi era aruncat într-o căruţă cu morţi şi muribunzi. Un tânăr se ruga de SS-işti să te lase, spunând că o să aibă el grijă de tine. Când s-au dus în blocul următor, te-a tras jos din căruţă şi a început să te târască înapoi înăuntru. M-am dus să-l ajut.

— Când a fost asta?

— Acum şapte-opt zile. De atunci oamenii din baraca ta te-au îngrijit în timpul nopţii. Eu am stat cât am putut de mult cu tine ziua. Cum te simţi?

— Mă simt bine. Nu ştiu ce să spun, cum să-ţi mulţumesc.

— Mulţumeşte-i omului care te-a tras din căruţă. Curajul lui te-a scos dintre fălcile morţii.

— O s-o fac îndată ce o să aflu cine e. Tu ştii?

— Nu, îmi pare rău. Nu ne spunem numele.

Lale închide ochii pentru câteva clipe, lăsând soarele să-i încălzească pielea, să-i dea energie, voinţă pentru a merge mai departe. Îşi îndreaptă umerii slăbiţi şi hotărârea îl umple din nou. E în viaţă. Se ridică pe picioarele-i tremurânde întinzându-se, încercând să inspire viaţă nouă în trupul suferind, dornic de odihnă, hrană şi apă.

— Stai jos, eşti încă foarte slăbit.

Cedând în faţa evidenţei, Lale face cum i s-a spus. Doar că acum spatele îi e mai drept, glasul mai ferm. Îi zâmbeşte lui Pepan. Vechiul Lale s-a întors, aproape la fel de flămând de informaţii ca de mâncare.

— Văd că tu ai o stea roşie, zice.

— A, da. Am fost universitar la Paris şi am vorbit prea deschis pentru binele meu.

— Ce predai?

— Economie.

— Şi faptul că erai profesor de economie te-a adus aici? Cum?

— Ei bine, Lale, un om care ţine cursuri despre impozite şi ratele dobânzilor nu poate să nu se implice în politica ţării lui. Politica te ajută să înţelegi lumea până când n-o mai înţelegi, şi atunci te aruncă într-un lagăr de concentrare. Politica şi religia.

— Şi o să te întorci la viaţa aceea când o să pleci de-aici?

— Un optimist! Nu ştiu ce ne rezervă viitorul, nici mie, nici ţie.

— Aşadar, n-ai glob de cristal.

— Aşa-i, n-am!

Prin zgomotul ce răzbătea de la construcţii, al lătratului de câini şi strigătelor gardienilor, Pepan se apleacă spre el şi întreabă:

— Ai un caracter la fel de puternic precum ţi-e fizicul?

Lale îi întoarce privirea.

— Sunt un supravieţuitor.

— Forţa ta poate fi o slăbiciune în condiţiile în care ne aflăm. Farmecul şi faptul că zâmbeşti uşor te vor băga în bucluc.

— Sunt un supravieţuitor.

— Bine, atunci poate că te pot ajuta să supravieţuieşti aici.

— Ai prieteni în locuri sus-puse?

Pepan râde şi-l bate pe spate.

— Nu. N-am prieteni în locuri sus-puse. După cum ţi-am spus, sunt Tätowierer. Şi mi s-a spus că numărul celor care vin aici va creşte foarte curând.

Stau şi se gândesc la asta o clipă. În mintea lui Lale zăboveşte gândul că undeva, cineva ia decizii, scoţând numere din… ce? Cum hotărăşti cine vine aici? Pe ce informaţii îţi bazezi hotărârea? Rasă, religie sau politică?

— Mă faci curios, Lale. Mi-ai atras atenţia. Ai o forţă pe care nici corpul tău bolnav n-a putut-o ascunde. Te-a adus până aici, în faţa mea.

Lale aude cuvintele, dar înţelege greu ce spune Pepan. Stau într-un loc în care mor oameni în fiecare zi, în fiecare oră, în fiecare minut.

— Ai vrea să lucrezi cu mine? îl aduce Pepan înapoi din negură. Sau eşti mulţumit să faci ce te-au pus să faci?

— Fac şi eu ce pot ca să supravieţuiesc.

— Atunci acceptă-mi oferta.

— Vrei să tatuez oameni?

— Cineva trebuie s-o facă.

— Nu cred că aş putea să fac asta. Să rănesc pe cineva, să-i provoc durere – doare, să ştii.

Pepan îşi suflecă mâneca şi-i arată numărul lui.

— Doare ca dracu’. Dacă nu accepţi tu slujba, o s-o accepte cineva cu mai puţin suflet decât tine, şi o să le provoace şi mai multă durere oamenilor ăstora.

— Să lucrez pentru kapo nu e acelaşi lucru cu a pângări sute de oameni nevinovaţi.

Urmează o lungă tăcere. Lale se cufundă din nou în întuneric. Oare cei care iau decizii au familie, soţie, copii, părinţi? Cu siguranţă că nu.

— Poţi să-ţi spui asta, dar tot eşti o marionetă a naziştilor. Fie că eşti cu mine, cu kapo sau construieşti barăci, tot le faci treaba murdară.

— Ai aşa un fel de a prezenta lucrurile…

— Aşadar?

— Bine, atunci. Dacă poţi aranja, o să lucrez pentru tine.

— Nu pentru mine. Cu mine. Dar trebuie să lucrezi repede şi eficient şi să nu-mi faci probleme cu ofiţerii SS.

— Bine.

Pepan se ridică şi se îndepărtează. Lale îl apucă de mânecă.

— Pepan, de ce m-ai ales pe mine?

— Am văzut un tânăr pe jumătate mort de foame riscându-şi viaţa pentru tine. Îmi închipui că oi fi meritând să fii salvat. Vin după tine mâine-dimineaţă. Acum odihneşte-te.