Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2022

— Ce faci, Livi? Te rog, ia lumânările alea din fereastră.

Ştergându-şi mâinile de făină pe şorţ, Haia vine spre Livi. De ce insistă să tot stea la fereastră? Au trecut două zile de când soldaţii din Garda Hlinka i-au spus că trebuie să renunţe la fiica ei cea mică. Mai au doar seara asta împreună sub acelaşi acoperiş. Închizând ochii, Haia se dojeneşte. De ce a trebuit s-o certe? De ce şi-a petrecut ultimele câteva zile aproape în tăcere, absorbită de durerea ei, când ar fi trebuit să petreacă aceste ceasuri preţioase vorbind cu Livi, iubind-o pe Livi?

— Nu, mama, trebuie să le las în fereastră. Îi luminez lui Cibi drumul spre casă.

— Dar ştii că n-avem voie…

— Nu-mi pasă! Ce-o să se întâmple, o să mă ia? O s-o facă oricum mâine! Dacă e ca asta să fie ultima mea seară în casa mea pentru un timp, vreau lumânări în fereastră.

În timpul acestui schimb de cuvinte, Cibi s-a apropiat de casă, nevăzută de mama şi sora ei. Dă buzna pe uşă, strigând:

— Pisicuţo, unde eşti?

Livi chiţăie de încântare şi se repede în braţele lui Cibi. Haia încearcă din greu, dar nu izbuteşte să-şi reţină lacrimile.

— Am auzit pasul blând al nepoatei mele mai mari intrând în casă? întreabă Iţhak, cu tandreţea şi umorul caracteristice.

Haia şi Iţhak li se alătură lui Cibi şi Livi într-o îmbrăţişare strânsă.

— Mama, am simţit mirosul mâncării tale din capătul străzii. Mă hrănesc cu propria mâncare de mult prea multă vreme – mor de foame!

— Şi totuşi iată-te, eşti încă în viaţă, glumeşte Iţhak.

Haia o lasă pe Livi să-i spună surorii ei despre internarea Magdei în spital, asigurând-o că doctorul Kisely a zis că va fi bine. După ce Livi termină, Haia îi face semn din cap lui Iţhak.

— Livi, spune el, vino să mă ajuţi să aduc nişte lemne de foc din curte. O să fie o noapte rece şi vrem să ţinem cald în bucătărie.

— Trebuie? Cibi abia a venit şi vreau să aud totul despre aventurile ei, geme Livi.

— E destul timp pentru asta. Haide, vino, ajută un om bătrân!

După ce uşa s-a închis în urma lui Iţhak şi Livi, Cibi se întoarce spre mama ei.

— Bun, ce se petrece?

— Vino cu mine, spune Haia, conducând-o în dormitor şi trăgând uşa după ele.

— Mama, mă sperii. Te rog!

Haia trage adânc aer în piept.

— Sora ta pleacă să lucreze pentru germani, au venit cei din Hlinka după ea. Haia nu poate să se uite la Cibi, dar face un efort. I s-a ordonat să fie la sinagogă mâine. Nu ştiu unde o s-o ducă, dar sperăm că nu va fi pentru multă vreme şi că… că…

Haia se lasă greu pe pat, dar Cibi rămâne în picioare, privind locul ocupat până atunci de mama ei.

— Dar nu se poate. E doar un copil – ce poate ea să facă pentru germani? spune fata, mai mult pentru sine decât către mama ei. Nu poate să ne ajute unchiul Ivan?

Haia suspină cu faţa în mâini.

— Nu poate să ne ajute nimeni, Cibi. Eu… eu n-am putut să-i împiedic. N-am putut…

Cibi se aşază lângă mama ei şi îi dă la o parte mâinile de pe faţă.

— Mamă, am promis să am grijă de surorile mele. Nu-ţi mai aduci aminte?

În jurul unei mese luminate de lumânări, membrii familiei Meller mănâncă împreună, fiecare dintre ei întrebându-se când o să mai poată face asta. Se spun rugăciuni pentru Magda, pentru tatăl lor dispărut şi pentru soţia decedată a lui Iţhak, bunica lor. Încearcă să se bucure unul de altul, cum au făcut mereu, dar ceea ce urmează planează ca o umbră imensă deasupra mesei lor.

Când farfuriile se golesc, Haia se întinde şi-o ia de mână pe Livi. Cibi întinde o mână spre Iţhak, care stă lângă ea, şi pe cealaltă spre mama ei. Livi îl ia de mână pe bunicul ei, uitându-se peste masă la Cibi. Cercul familiei e strâns. Cibi susţine privirea lui Livi. Haia nu ridică ochii, în timp ce lacrimile îi şiroiesc liber pe faţă. Abia când ea nu-şi mai poate reţine suspinele, fetele se uită la mama lor. Iţhak se desprinde din cerc ca s-o îmbrăţişeze.

— Strâng eu, spune Livi liniştit, ridicându-se de la masă.

Când ridică o farfurie, Cibi i-o ia din mână.

— Lasă, pisicuţo, o fac eu. Ce-ar fi să te duci să te pregăteşti de culcare?

Cum nici Haia, nici Iţhak nu obiectează, Livi iese încet din cameră.

Cibi pune farfuria la loc pe masă.

— Merg cu ea, şopteşte. E cea mai mică, nu poate să meargă singură.

— Ce vrei să spui?

Faţa lui Iţhak se boţeşte de nedumerire.

— Mâine merg cu Livi. O să am grijă de ea, şi apoi o să v-o aduc înapoi. N-o să i se întâmple nimic rău cât trăiesc eu.

— Dar au doar numele ei; s-ar putea să nu te lase să mergi, suspină Haia.

— N-o să mă poată împiedica, mama, ştii asta. Când Cibi vrea ceva, obţine. Tu ai grijă de Magda până ne întoarcem noi.

Cibi îşi ridică bărbia. Hotărârea a fost luată. Lumina lumânării îi prinde roşul din păr şi scânteierea din ochii ei mari şi verzi.

— Nu-ţi putem cere să faci asta, spune Iţhak încet, privind spre uşa dormitorului.

— Nici nu-i nevoie, spun eu că merg. Acum trebuie să pregătim două valijoare.

Haia se ridică de pe scaun ca să-şi îmbrăţişeze întâia născută, şoptindu-i în părul des: Îţi mulţumesc, îţi mulţumesc.

— Am pierdut ceva?

Livi şovăie în uşa dormitorului, nevenindu-i să înainteze în cameră, unde tensiunea din aer e palpabilă. Iţhak se duce la ea şi o împinge cu blândeţe înapoi la masă, aşezând-o pe scaun.

— Pisicuţo, ce crezi, vin cu tine mâine! îi face cu ochiul Cibi. Doar nu credeai că o să te las să te distrezi numai tu, nu?

— Ce vrei să spui? N-au numele tău, numai pe al meu!

Livi pare la fel de nedumerită cum a fost şi Iţhak cu câteva clipe în urmă. O părăseşte curajul: se chinuie să rostească cuvintele, îşi trage nasul, încercând să-şi reţină lacrimile.

— Lasă asta în grija mea, bine? Tot ce trebuie să ştii tu e că de-acum încolo suntem împreună în povestea asta. Cine altcineva să te bruftuluiască atunci când nu te porţi frumos?

Livi se uită la mama şi la bunicul ei.

— I-aţi spus voi să vină cu mine?

— Nu, nu, pisicuţo, nu mi-a cerut nimeni să fac asta – vreau eu. Insist – mai ţii aminte că i-am promis tatei că o să rămânem mereu împreună? Magda e bolnavă, şi n-avem ce face, dar tu şi cu mine o să ne ţinem promisiunea şi o să ne întoarcem acasă cât ai clipi.

— Mama?

Haia cuprinde chipul lui Livi între palme.

— Sora ta o să meargă cu tine, Livi. Înţelegi? Nu trebuie să faci asta singură.

— De-ar fi Menahem aici, el ar şti ce să facă pentru a-şi proteja fiicele, spune Iţhak, cu glasul înecat de lacrimi.

Haia, Cibi şi Livi îl privesc pe bătrân, care începe să plângă. Este evident că se simte vinovat că nu are nici o putere ca să le protejeze pe fete.

Cele trei femei îl cuprind într-o îmbrăţişare.

— Bunicule, tu eşti singurul tată pe care mi-l amintesc –m-ai ocrotit toată viaţa, şi ştiu că o să veghezi asupra mea şi a lui Cibi, chiar şi când n-o să fim cu toţii împreună. Nu plânge, te rog, avem nevoie de tine aici, ca să ai grijă de mama şi de Magda, îi spune Livi.

— Menahem, dacă ar mai fi cu noi, n-ar putea să facă mai mult decât tine, tată, adaugă Haia. Tu ne-ai protejat şi ai avut grijă de noi de când a murit el, trebuie să fii convins de asta!

Pentru prima dată, Cibi nu are nimic de spus. Şterge lacrimile de pe obrajii lui Iţhak, lăsând gestul să spună cuvintele pe care ea nu le poate găsi.

Livi împrăştie tensiunea, uitându-se de la un membru al familiei la altul, apoi privirea îi poposeşte asupra mesei.

— Să strâng aici?

Iţhak începe imediat să stivuiască farfuriile.

— O strâng eu. Voi odihniţi-vă, fetelor.

Cibi intră în dormitor, dar nu începe să se dezbrace.

— S-a întâmplat ceva? o întreabă Haia din pat.

Livi e ghemuită lângă mama ei.

— Am şi eu loc acolo? Aş vrea să dorm cu voi în noaptea asta.

Haia dă pătura la o parte în timp ce Cibi se schimbă, apoi cele trei se strâng una lângă alta, pentru ultima lor noapte împreună. Cibi se uită la patul gol al Magdei şi poate doar să-şi imagineze cât de tare se va supăra aceasta când va descoperi că a fost lăsată în urmă. Se gândeşte la promisiunea făcută tatălui lor, că vor rămâne împreună, dar ce altceva ar putea face?

După ce fetele au adormit, Haia se ridică în pat, cuprinzându-şi umerii cu mâinile ca să se apere de frigul din cameră. În seara aceasta, draperiile grele n-au fost trase, şi luna aruncă cioburi de lumină pe chipurile fiicelor ei.

Mici teancuri de haine: rochii, pulovere, ciorapi şi lenjerie de corp groase sunt aşezate pe paturi. Haia ia fiecare articol de îmbrăcăminte, îl examinează, amintindu-şi când a fost făcut sau cumpărat, apoi îl pune într-una din cele două valijoare. Au grijă să nu ia chiar hainele cele mai bune – Haia a insistat ca acestea să rămână în şifonier şi să le aştepte. Totuşi, a fost atentă la hainele pe care le preferă fetele ei. Cibi nu se îmbracă decât în fuste şi bluze de aceeaşi culoare – alegerile ei în materie de modă sunt o sursă de multe capricii pentru Magda, care e nevoită să poarte ce rămâne de la Cibi, în timp ce ea nu-şi doreşte decât rochii drăguţe, înflorate, cu eşarfe asortate. Şi Livi preferă rochiile, dar dintr-o perspectivă mai pragmatică: durează mai mult să-ţi pui două piese decât o singură rochie – ce pierdere de timp! Trei rochii sunt împachetate pentru Livi, împreună cu o serie de eşarfe care să-i nu-i lase părul zburlit să-i intre în ochi.

Iţhak intră în încăpere sub braţ cu câteva mici conserve de sardine şi o prăjitură, prăjitura pe care Haia a făcut-o pentru a sărbători Şabatul mai târziu, o cină de Şabat la care nici Cibi, nici Livi nu vor fi prezente. Împingând un pic hainele, pune mâncarea pe pat.

— Bunicule, vrei s-o duci pe Livi afară? Sunt sigură că i-ar plăcea să se plimbe cu tine. Putem să ne ocupăm eu şi mama de asta, spune Cibi.

— Eu nu pot să vă ajut? întreabă Livi.

— Ne descurcăm, pisicuţo. Du-te cu bunicul.

Livi suferă s-o vadă pe mama ei atât de tristă, aşa că nu protestează.

— Mie să nu-mi puneţi prăjitură, ştiţi că nu prea-mi place. Păstreaz-o pentru tine şi bunicul, zice ea.

Cibi e sfâşiată la gândul că va părăsi Hachshara fără să le spună unde se duce. O s-o aştepte înapoi duminică. Se gândeşte la Yosi, la ochii lui zâmbitori… cât o să fie plecată? Palestina va trebui să mai aştepte deocamdată, dar va pleca într-o zi, cu surorile ei, şi chiar cu mama şi bunicul.

— Mama, avem nevoie doar de câteva lucruri, nu de toate astea! Şi ne trebuie haine mai rezistente la purtat – pulovere groase, în caz că-i frig noaptea, o haină de fiecare. Te rog, pune rochiile alea la loc.

Haia se trezeşte zâmbind, în ciuda suferinţei.

— Eşti înţeleaptă, draga mea Cibi. Ştiu c-o să găseşti o cale s-o protejezi pe sora ta. Oftează, apoi îşi aminteşte ceva ce voia să-i spună lui Cibi: Te rog să faci cum ţi se spune cât eşti plecată – ţi-a mers toată viaţa cu noi, să ne tot răspunzi, dar cred că acum nu e momentul să spui tot ce gândeşti.

— Nu ştiu ce vrei să zici, îi răspunde Cibi, încercând să-şi reţină un chicotit.

— Eu cred că ştii exact ce-ţi cer. Gândeşte înainte de a vorbi, atâta tot.

— O să fii fericită dacă-ţi spun că o să fac tot ce-mi stă în puteri?

— Da. Acum hai să terminăm de făcut valizele astea. Trebuie să facem loc în ele şi pentru ceva de mâncare.

— Dar cu siguranţă vom primi hrană! exclamă Cibi. O să avem nevoie şi de cărţi – o să aleg câteva.

Se duce în camera de zi ca să se uite la cărţile de pe rafturi.

— Adu-mi nişte ceai de tei să vi-l pun în bagaj; o să puteţi să-l puteţi bea şi rece, îi strigă Haia. Dacă tu sau Livi n-o să vă simţiţi bine vreodată, e miraculos.

Rămasă singură în cameră, Haia ridică din nou câte o nouă haină, îngropându-şi faţa în fiecare şi inhalând mirosul atât de familiar al fetelor ei. Îşi spune că trebuie să fie puternică: fiicele ei sunt curajoase şi o să facă tot ce le-or cere germanii, apoi o să vină acasă. Magda o să înţeleagă de ce n-a fost trimisă şi ea. Războiul o să se termine şi viaţa o să revină la normal. Poate chiar înainte de Hanuka.

— Vreau să vorbesc cu doctorul Kisely, îi cere Magda, pe jumătate ridicată din pat, infirmierei care se ocupă de o femeie mai în vârstă, două paturi mai încolo.

Cele două şiruri de paturi metalice din salon sunt complet ocupate. Zgomotele – sforăituri, tuse, strigăte şi gemete – fac imposibil somnul pe o perioadă de timp ceva mai lungă. Magda a înţeles ce înseamnă să ai unul dintre acele paravane textile cu ramă de lemn în jurul patului: e pe cale să i se întâmple ceva neplăcut unui pacient. Pe noptiera micuţă se află o fotografie cu familia ei.

La intrarea în salon e un birouaş la care acum stă asistenta de gardă, supraveghindu-şi domeniul şi dând instrucţiuni.

— Bagă-te la loc în pat, Magda. Doctorul Kisely o să vină la vizită în scurt timp, o să-l vezi atunci.

— Nu vreau să mă bag în pat, vreau să plec acasă. Mă simt bine!

— Dacă nu faci cum îţi zic, o să-i spun doctorului Kisely că ai fost recalcitrantă.

Cu îndărătnicia adolescenţilor din toate timpurile, Magda îşi trage picioarele la loc în pat şi şi le aşază încrucişate deasupra păturii, oftând adânc. Plictisită şi mai mult decât nedumerită privind motivul pentru care se află încă acolo – de ieri nu mai are febră – tânjeşte să ajungă acasă, la mama, la bunicul şi la Livi. Mama ei n-a vizitat-o nici măcar o dată, ceea ce i-a sporit senzaţia de îngrijorare: ceva e în neregulă, dar ce? Îşi doreşte din nou ca mama s-o fi lăsat să meargă cu Cibi la Hachshara, dar, ca fiică mijlocie mereu ascultătoare, ajutorul ei în gospodărie este nepreţuit.

E încă pierdută în gânduri când doctorul Kisely intră în salon şi se apropie de primul pacient.

— Domnule doctor! exclamă Magda.

Asistenta dă fuga la ea, spunându-i să tacă şi să-şi aştepte rândul.

Doctorul Kisely vede schimbul de replici şi îi spune câteva cuvinte pacientului său, apoi se îndreaptă spre Magda.

— Bună dimineaţa, Magda. Cum te simţi astăzi?

— Bine, domnule doctor. N-am absolut nimic şi vreau să plec acasă acum. Mama şi bunicul au nevoie de mine.

Doctorul Kisely îşi scoate stetoscopul din jurul gâtului şi îi auscultă pieptul Magdei. Femeile din paturile de lângă al ei se întind să vadă ce face, să audă ce spune. Toată lumea se plictiseşte de moarte în spital.

— Îmi pare rău, Magda, dar încă ai o mică infecţie în piept. Nu e încă timpul să pleci acasă.

— Dar mă simt bine, insistă ea.

— Nu vrei să-l asculţi pe domnul doctor? o dojeneşte asistenta.

Doctorul Kisely se aşază pe patul Magdei şi îi face semn să se aplece.

— Magda, vreau să mă asculţi, îi şopteşte. Ar fi mai bine pentru tine şi familia ta să mai stai aici câteva zile. N-am vrut să-ţi spun aşa, dar văd că nu am de ales.

Ochii albaştri ai Magdei se măresc de spaimă. Doctorului Kisely îi pare mult mai tânără decât cei şaptesprezece ani ai ei: aşa cum arată în cămaşa de noapte subţire, cu părul împletit, ar putea la fel de bine să aibă treisprezece sau paisprezece. Dă din cap, pentru ca medicul să continue; a avut dreptate, se întâmplă ceva foarte ciudat.

— Nu vreau să te sperii, dar lucrurile stau cum stau. Doctorul oftează şi se uită la stetoscopul din mâinile lui, apoi înfruntă iar privirea Magdei. Hlinka adună tinerele evreice şi le ia să lucreze pentru germani. Vreau să te ţin alături de familia ta dacă pot, şi dacă eşti în spital, eşti în siguranţă. Înţelegi?

Ochii Magdei se mută de la doctor la asistentă. Citeşte îngrijorare şi sinceritate pe feţele lor. Ea însăşi a auzit zvonuri despre faptul că nemţii au nevoie de tineri care să lucreze pentru ei, doar că nu şi-a imaginat niciodată că aceşti „tineri“ ar putea să fie ea şi surorile ei. Inima începe să-i bată nebuneşte. Surorile ei! O fi în siguranţă Cibi în pădure? Dar Livi?

— Surorile mele! icneşte ea, cuprinsă acum de o frică atât de puternică, încât vocea abia i se mai aude.

— Stai liniştită, Magda. Cibi nu-i acasă, iar Livi e prea tânără. Trebuie doar să stai aici până când gărzile vor fi găsit destui tineri pe care să-i trimită, iar după aceea te duci acasă. Mai trebuie să fii puternică puţin. Lasă personalul de aici să aibă grijă de tine. Adu-ţi aminte că mama şi bunicul tău au fost de acord, aşa că te rog, nu-i dezamăgi.

Asistenta o ia de mână şi îi zâmbeşte liniştitor, dar Magda nu e liniştită. I-a promis ceva tatălui ei, a făcut un pact cu surorile sale, şi acum fiecare dintre ele e în alt loc, fără a avea cum să ştie ce se întâmplă cu celelalte.

Nu poate decât să dea din cap ca să arate că se învoieşte să rămână în spital. Se întinde în patul ei îngust şi priveşte fix tavanul, cu ochii scăldaţi în lacrimi de furie şi frustrare – şi teamă.