Ne propunem să izolăm categoriile speciale ale acestui nou romantism care presupune subiectivizarea puternică a imaginilor şi să-i discernem efectele în materie de limbaj, de înţelegere a configuraţiilor subiectivităţii.

Evoluţia romantismului către neoromantic nu implică o îngustare, o alterare a izvoarelor iniţiale – faptul trebuie subliniat din capul locului – cât o deplasare de afinităţi, cu subordonarea principalelor caracteristici (unitatea de atmosferă, tumultul lăuntric etc.) factorului estetic, recuperării motivaţiilor lui.

Prin adoptarea măştii, convertirii sinelui din interior, Eminescu coborâse mai adânc în sine. Operaţia, deşi aparent este de ordin intimist, sparge cadrele intimismului, iar poetul dă expresie unor sentimente cuprinzătoare. Analiza lor ne lasă să întrezărim o întreagă dialectică a durerii şi mântuirii. Pe o astfel de linie studiul noilor forme de expresie romantică face posibilă sesizarea unei organizări mai rafinat moderne a materialului de gânduri, vechi motive, dimensiuni semantice privind sporul de tensiune spirituală, de adresă emoţională a epocilor mai noi. Şi înregistrând, odată cu misterul lor delicat, şi dezamăgirile unor dureroase neîmpliniri. Combinaţiile artistice care rezultă nu se menţin în tipare date, ele destăinuie alte procedee de cristalizare în simbolica disponibilităţilor. Fiind mult mai diferenţiate între ele, şi în raport cu principiul inspirator, dau impresia că nu aparţin aceloraşi orientări. De altfel dialectica neoromatismului este contradictorie, nebuloasă, hrănită de foarte diverse substraturi ideologice. Trebuie să admitem, în plus, că se întâlnesc pe un făgaş comun autori care aderă la romantism cu luciditatea programatică şi alţii care ignoră orice comunitate între demersul lor şi curentul care îl încorporează.

În plus, şi nu de puţine ori, atitudinea romantică exercită un farmec pe care unele formule îl reţin şi îl conservă, altele îl înlătură sau invocă accidental.

Romantismului teatral Baudelaire îi opune o artă întemeiată pe exuberanţă, mobilitate nervoasă, concepută ca un document psihologic. Dual, neoromantismul ascunde în actul inspiraţiei lumea restrânsă a atelierului şi cea a depoziţiilor nefalsificate despre dramele vieţii. Iată explicaţia asupra cauzelor care lărgesc sfera de reprezentări a romantismului. Cineva observa recent că romantismul a depăşit în noua lui postură limitele de timp şi a devenit o ordine a spiritului, o vârstă spirituală, aproape o beţie la vanităţi temporale.

Poetica neoromantismului preia acest sâmbure novator şi acreditează un acut simţ al multiplicării căilor de scrutare a trăirii, ca un curent de lirism autobiografic. Refugiu vizionar în afectivul superior. Efuziunile (retorica inimii) fac totuşi loc – şi încă unul decisiv – reflexivităţii, îmbinării tot mai vizibile a imaginativului (cu toate influenţele sale supranaturale) şi gnoseologismului. Opţiunile doctrinare se estompează pe măsură ce câştigă audienţă simbolurile poetice, personalizarea vieţii înteţite de întrebări. De aceea se poate spune că neoromantismul este altceva decât ecoul epigonic al şcolii romantice insinuate, dintr-o confuzie, în actualitate.

Neoromantismul care este un romantism temperat de raţionalism şi filtrat de experienţele sufletului naţional, s-a cristalizat literar sub câteva înfăţişări. Vom încerca să le reţinem pe cele mai reprezentative. Din matca creaţiei populare a venit sentimentul baladesc care ridică la înălţimi cereşti forţa elementară a iubirii şi ardenţa patriotică. Freamătul simpatetic, zborul spre nemărginirile cosmosului (cu reversul său – divorţul de mărginirea societăţii), sacrificiul de sine şi nostalgia după trecutul edenic vin însă din altă sursă şi poartă alte întipăriri. Sunt trăsături ce decurg din viziunea reflexivă, deschizătoare de perspective demonice sau titanice, a romantismului cult.

Neoromantismul preia, cumva, toate aceste straturi, le reorganizează prin parţiala detaşare de impulsul primar, statornicind alte legături între elemente. El estompează accentele patetice, dar, în schimb, dezvoltă ascuţişul critic al stărilor obsesionale, minimalizate de iraţional. În ansamblul orientărilor sale problematice capătă o pondere mai mare aprecierile implicând contestarea valorilor depăşite şi interesul pentru noi formule literare (fantasticul folcloric, experienţele în stil gidian etc.).

Racordarea la traiectoriile existenţei neoromantismul o realizează prin ocoluri, niciodată derutante în planul grotescului sau al livrescului, prin adâncirea protestului la adresa lumii mediocre care le provoacă.

Este un romantism prin fibrele căruia trec fluxul umanismului şi curentul de înaltă tensiune al neliniştii subiective, pe traiectorii dublate de pledoarii pentru răzvrătire şi condescendenţa faţă de „dezlegări“ ce şi-au pierdut valabilitatea. Este o mixtură de preocupări negarea realităţii mercantile şi refugiul în sfera dezideratelor utopice. În esenţă, neoromantismul este o noţiune care conţine o sumă de luminozităţi dar şi de obscurităţi. Ne atrage, de aceea, ideea că poate fi privit ca o imensă posibilitate de redescoperiri în peisajul ştiut şi totuşi încă apt de surprize al literelor româneşti de după primul război mondial.

Finalitatea cercetării stă, aşa dar, sub semnul fixării câtorva atitudini romantice la scriitorii români din prima jumătate a secolului XX. Se înţelege că romantismul nu e privit, după 1920, ca o distinctă mişcare literară, restrânsă istoric, ci ca o formulă artistică, cu note tipologice şi caracterologice în măsură să-i circumscrie identitatea.

Din unghiul acesta de vedere urmează a plasa conţinutul specific al ipostazelor neoromantice care îşi lasă direct sau mediat amprenta asupra conştiinţei estetice. În dreptul fiecăruia dintre scriitorii ataşaţi noii deveniri, neoromantismul, la noi, nu se constituie în curent, aidoma simbolismului, expresionismului, ori naturalismului. El nu are program cristalizat sau, dacă a avut unele tendinţe, dovedite, acestea s-au dizolvat în cercul nebulos al revendicărilor contradictorii. Totuşi, revenind la succesiunea de ipostaze, propunem atenţiei specialiştilor o sumă de trăsături pe care le-am desprins din filtrarea succesivă a operelor şi opţiunilor literare luate în discuţie.

Ilustrat de artişti efervescenţi care îşi deghizează orgoliul în explozii de subiectivitate trece de la elanuri cosmice la dezolarea metafizică. Nu e paradoxal să vedem că de fapt substratul măştii pe care artistul şi-o aşează pe obraz ţine de sentimentul disputei cu lumea şi cu destinul. Gestul reprezintă ca stare de spirit replica la mercantilismul epocii, la pervertirea valorilor. Neoromatismul este, hotărât, o formă artistică de nonconformism, un exerciţiu spiritual de opunere la stereotipii tocite şi la dogme restrictive. Şi deopotrivă o condamnare a climatului aservit tehnicizării din care încearcă să evadeze.

Ca modalitate de expresie, mai mult decât cele decurgând din aplicările unor platforme estetice, fluxul neoromantic nu se lasă asimilat la nivelul teoreticului. Mă gândesc că faţă cu simbolismul, expresionismul, naturalismul – care practică o anume rigoare programatică, cu interdicţii inerente – neoromatismul are doar preferinţe, în limita câmpului preferenţial pentru arhaic, limbaj ezoteric, pentru lirismul imperativelor etice, pentru patetismul singularizării. Toate acestea fără urmă de exclusivism. Disponibil la felurite experienţe, se apără astfel de rugină şi manierism. Este arta cu cele mai scăzute reziduuri de manierism. De maniersimul de consum, comercial.

Înţelegerea situaţiilor de viaţă, cultul autobiografic constituie o altă faţetă a interesului său pentru densitatea nestatornică a existenţei. Calcinarea viselor legate de calcule himerice, încălcarea graniţelor prozaicului, strategia sumbră a luptei cu fatalitatea biologică fac laolaltă să ţâşnească din pana artistului neoromantic imprecaţii severe, materializate în bogăţia gamei sale emoţionale. În tabloul vast pe care ni l-au lăsat neoromanticii colcăie patima, freamătă iluzii, să descopere psihologii superstiţioase, hipertrofice, deprinse cu vâltoarea şi stranietatea.

 1 Wilhelm Scherer, Ichlyrik, Maskenlyrik und Rollenlyrik, Berlin, Weidmann, 1889, p. 27.

 2 Ch. Baudelaire, Varietés critiques. Paris, Gallimard, 1967, p. 9.

 3 Liviu Rusu, Locul romantismului românesc în cadrul romantismului european. În Revista de istorie şi teorie literară, tom. 17, nr. 1, 1968, p. 11-17.

 4 E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, Bucureşti, Edit. Socec, 1973, p. 54.

 5 Adevărul literar şi artistic, 6, nr. 217, 1 febr. 1925, p.l.