De ziua sa (3 august), Silviu Bârsanu şi-a expus lucrările în curtea casei. Acolo unde, de altfel, îi este şi atelierul – într-o construcţie pe care prietenii o numesc OZN-ul din Catargiu.

Cele 12 lucrări de mari dimensiuni (mai toate de statura unui om) datau din perioada studenţiei. Frapantă era nu contextualizarea – căci piesele păreau a se fi obişnuit, ca propriile noastre biografii incomode şi inadecvate, cu aerul domestic şi viţa de vie cea umbroasă. Frapante erau un soi de îndrăzneală şi precizie a stilisticii, precum şi situarea formelor plastice la frontiera exploratorie a anilor ‘90 – anul în care Silviu Bârsanu absolvise secţia de grafică a reputatului Institut de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”.

Încorsetarea lucrărilor în sticlă mată a făcut atunci dificilă reproducerea fotografică, iar pe de altă parte, resursele virtuale sunt extrem de sărace în ceea ce priveşte piesele artistului plastic Siviu Bârsanu.

Aşa se face că nu puteai să nu resimţi acut că această improvizată expoziţie ar fi meritat o atenţie specială, căci talentul şi energia plastică ce se degajau din piesele acelea de debut erau şi sunt copleşitoare. Ele anunţau un artist plastic cu bun destin.

Aproape o lună mai târziu, cunoscutele publicului Galerii de Artă ale Uniunii Artiştilor Plastici din Craiova au găzduit expoziţia comună a lui Silviu Bârsanu şi a artistului plastic (format la Timişoara) Laurenţiu Dimoiu.

Pentru cei care nu cunosc natura temperamentului artistic şi resorturile interne ale energiilor creatoare ale lui Siviu Bârsanu, expoziţia recentă ar părea deconcertantă. Artistul expune un grupaj de lucrări realizate după tehnici ce, în comparaţie cu cele din tinereţe, ar părea frivole – şi anume, imprimarea unor fotografii şi intervenţia creatoare ulterioară asupra productului.

Practic, toate lucrările reprezintă Femeia, iar intervenţia frustă, în forţă, uneori de-o luciditate metempsihotică asupra desenului convenţional este atât de puternică şi dezvăluie o preocupare atât de intens-personală a artistului asupra operei încât (bănuială întărită şi de însoţirea acestora de unele texte poetice) îţi dai seama că aceasta face parte dintr-un proiect deliberat (dacă putem vorbi de aşa ceva la nivelul mobilurilor estetice), în orice caz, dintr-un grupaj mai unitar şi mai lucid decât ar părea la prima vedere.

Aceasta (şi anume, un soi de unitate cu mobilurile uşor introvertite ale compoziţiei) este prima reacţie pe care o încearcă, desigur, la nivel estetic orice privitor, contemplând piesele lui Silviu Bârsanu.

Cea de-a doua observaţie, pe care o poate face însă doar spectatorul interesat de evoluţia artistică a lui Siviu Bârsanu, vizează descoperirea unei neaşteptate constanţe: punând în corespondenţă piesele sale din tinereţe, care au făcut obiectul expoziţiei din curte (absolut remarcabile din punctul de vedere al forţei stilistice şi al promisiunilor de care vorbeam), cu cele care fac obiectul expoziţiei Galeriilor UAP din 16 august, constaţi că Silviu Bârsanu practică un soi de abilitate manipulatorie. Adică există un soi de obsesie a temelor (vorba lui Mircea Eliade – orice om are o obsesie, adică un destin), reprimată sau abil camuflată.

Aşadar, descoperi că tema femeii nu a încetat probabil nicio clipă să fie obsesia, constanta conştiinţei plastice a acestui autor, că, sub o formă sau alta, feminitatea, cu derivatele sale erotice, cu transfigurările sale în logosul discursului plastic, au lucrat subversiv în plastica lui Silviu Bârsanu, ele fiind prezente chiar şi atunci când subiectul nu viza explicit o temă de natură feminină.

Cu alte cuvinte, avem de-a face cu performanţa unui artist care – chiar dacă este prin temperament (jucat sau predestinat) un experimentalist în propria sa genă (cum îl definea la un moment dat criticul de artă Cătălin Davidescu) – reuşeşte să fie într-o oarecare măsură şi esenţialist, dacă înţelegem prin asta un soi de revenire şi fidelizare a anumitor teme. Un soi de tradiţionalitate camuflată în experiment. Dar nu este asta cumva una din aspiraţiile secrete ale artistului în genere?

În vecinătatea pieselor lui Silviu Bârsanu, şi convieţuind paşnic printre ele, au fost expuse la Galeriile Arta ale Uniunii Artiştilor Plastici din Craiova lucrările în lemn ale tânărului Laurenţiu Dimoiu. Acesta este un energic absolvent în anul 2008 al Facultăţii de Arte şi Design a Universităţii din Timişoara, Departamentul de sculptură, iar din anul 2010, absolvent al cursurilor de master ale aceleiaşi universităţi.

Lucrările sale dezvăluie preluarea sensibilă – şi corectă cumva din punctul de vedere al echilibrului şi structurii plastice – a formelor şi instrumentarului stilistic al momentului, unul marcat încă de apăsarea didacticistă, de prezenţa inconfortabilă, probabil, a modelelor cărora pare a le fi în continuare tributar.

Piesele lui Laurenţiu Dimoiu sunt lucrări în piatră, de mai mici dimensiuni, puse în valoare de postamente de regulă corect concepute, de cele mai multe ori coerente şi inspirate.

Formele sunt echilibrate, cu o alternanţă luminoasă a texturilor, semnelor şi jocurilor pe acestea. Alternanţa lemn-piatră, mai ales în ceea ce priveşte obiectul în relaţia cu soclul, e coerentă şi reconfortantă.

Spectatorul nu îşi poate reprima reflecţia (favorabilă în cele din urmă) asupra felului în care piesele acestea ar arăta dacă ar avea dimensiuni monumentale, dacă ar fi proiectate într-o altă relaţie spaţială – adică dacă ar fi monumente de for public – obiecte de artă comunicând cu oamenii şi locurile lor.

Deşi tânărului artist ar părea că îi lipseşte acel impuls paricidar care vizează formele plastice ale anteriorităţii şi alimentează resursele experimentului, o anume energie îmblânzită şi orientată spre un soi de interioritate a expresiei promit mult mai mult decât un exerciţiu de conformitate didactică.

Poate că nu întâmplător expoziţia a fost astfel concepută şi lucrările lui Laurenţiu Dimulescu au în vecinătatea lor un autor atât de rebel cum este experimentalistul nativ Silviu Bârsanu, iar, după cum se ştie, revoluţiile şi expresia sunt materialele cele mai imprevizibile şi uşor de contaminat.