În grădină eram copac, un fel de om-cu-tălpile-rădăcini.

Când îmi suflam nările în batistă, curăţam prezentul de ceva: ejaculam păsări, erori împăiate. Ovulam secrete ca o poluţie nocturnă pe cearşaf…

- Atâta timp cât mai trăiesc copacii, nimic nu e pierdut, îmi spunea soţia aplecată pe maşina de cusut (începuse să poarte ochelari).

Pedalele maşinii aveau papuci de pâslă. (Dacă îi lăsam singuri, îi vedeam cum îşi scuturau umerii – şuşoteau şi râdeau.)

Radioul din bucătărie scuipa bucăţi armonice dintr-o melodie populară. Un crainic bâlbâit anunţa că zeii plecaseră şi că trebuia să ne facem la repezeală alţii în loc.

- Ah, copacii, exclamam eu potrivindu-mi ochelarii şi scobind cu o daltă mică, ziua din lemn. (Vroiam să cioplesc un totem meşteşugit care să fie bun la toate, la răni şi vânătăi. Trupul meu se îngroşase, devenind şi el un lemn bătrân..)

- Câţi băieţi avem noi?

Pe copaci îi cunoşteam: nu aveam taine. Mă culcam cu ei în gând, visându-le noaptea cuvintele.

Pământul dormea cu rădăcinile la piept. (Somnul era plin de mişcare şi bolboroseală. Căram în pivniţă saci de cartofi cârtitori .)

Din buricul meu, acolo unde moaşa ar fi trebuit să îmi taie cordonul ombilical, creştea copacul meu (de botez). Asta era altă poveste.

Prin vene circulau lumini aprinse, ca pe bulevarde. Coroana era însă adevăratul sistem circulator, ca vascularizaţia unui rinichi. Un fel de vase sangvine ale clorofilei, aşa cum venele albastre de pe partea superioară a tălpii femeilor amintesc de rădăcini. (aşa se vedeau picioarele soţiei mele pe gresia rece de la duş.)

Bănuind că văzduhul de afară îmi face rău (în definitiv acolo se dezvoltau forme de viaţă ce atentau pe faţă la existenţa mea), soţia aerisea la sânge.

Era oricum un prilej de care profitam şi eu să deversez pe ascuns mirosurile rele ale gurii, reziduurile de vise nocturne care mai rămâneau agăţate de pliurile creierului, unde puteau intra în putrefacţie...

Într-o zi (tot una din încurcatele zile de marţi sau joi, în care vrăjitoarele se înţelegeau între ele să-şi râdă de oameni), am aruncat pe geam câteva note lirice pe care le însemnasem pe o hârtie grasă. Erau ceva între scrierea cuneiformă şi notele muzicale pe care le învăţasem la şcoala generală de muzică întreruptă datorită bruştei mele îmbolnăviri (eram un ins cu studii abandonate – iată ce simplu pot da la iveală vechiul meu complex!).

Apoi m-a apucat duioşia, ca şi cum pierdusem un copil. Urmată de panică – dacă voi fi uitat definitiv? (Mama umplea tocul uşii cu plecarea trupului ei mare. Marginile lacrimilor lenticulare se îndepărtau).

Am sărit pervazul geamului, care şi-a aplecat spatele să pot pune piciorul mai bine pe el. (Îmi venea greu să apăs cu tocul pantofului pe pragul de carne. M-am lăsat totuşi greu.)

Dincolo de prag era loc cât vezi cu ochii. M-am trezit alergând (dacă se poate spune aşa ceva) pe câmpul de iarbă. Ce dacă mi se părea că mai trăisem aşa ceva!

Iarba era emoţionată, uşor sudoripară, erotică şi sublinguală. Asta nu o împiedica să fie cea mai răspândită formă de viaţă de pe Pământ şi prietena mea.

Da, iarba era cea mai bună prietenă a mea.

Dimineţile trebuia să ejaculez înapoi: deschideam ferestrele scuturând cearşafuri, vise erotice, testicule fragile de ceramică, cheiţe nocturne, miriade de cromozomi risipiţi din nebăgare de seamă în pat.

Închideam apoi iute ca nu cumva alte secrete funebre să zboare pe geam, deodată cu cucuvelele de pâslă. (Aveam urechile pline de câlţi.)

Odată inima mi-a bătut în piept ca la un guguştiuc şi a zburat, aşezându-se pe o creangă de prun. Mă privea de acolo aşa cum fac păsările, din profil. Mi-am spus că până aici mi-a fost.

- Asta e, trebuia să mi se înfunde odată. Nu trebuie să fii dezamăgit!

Noroc că a apărut atunci Mama cu chip binevoitor şi a alungat-o blând cu căuşul palmelor înapoi. M-am întors şi eu la locul meu. Dormeam cu gura deschisă. Era imprudent: şarpele casei putea intra pe organul vorbirii, insidios.

- Bine că mai are grijă cineva, mi-am spus.

M-am întors pe partea cealaltă, învelindu-mă în somn.

Odată reîntors în Grădină, am făcut un inventar al lucrurilor inutile găsite prin iarbă.

Avortoni în borcane de sticlă. ( Ştiam că nu voi mai scăpa în vecii vecilor de ei şi că mă vor urmări, legănaţi în spirt, toată viaţa.)

Tot soiul de piese de bicicletă, masturbări furişe şi organe dezarticulate ale bicicletei de pe vremea când eram copil.

Trupuri îmbălsămate, încrustate de nobleţe, ca profilul Nefertiti, amestecate cu monede strălucitoare de cinci bani şi un leu…. Vederea lor îmi provoca o febrilă lăcomie: le adunam în vis, dar aveam buzunarul găurit şi îmi cădeau înapoi în iarbă. ( Ca o dovadă că nu era vis, Mama se înţepa în acul cu care îmi cosea căptuşeala ruptă a vestonului militar – ce repede se dusese şi armata! Picăturile de sânge străluceau ca nişte perle pe un abac luminos. Mama îmi spunea mereu să nu vorbesc în dodii, să aduc dovezi.).

Pe ochiul domnişoarei Pogany l-am zărit din întâmplare în marginea grădinii, rostogolit în iarbă. Strălucea în soare - o jumătate de sămânţă-testicul.

Am adunat în batistă un număr de dimineţi bine socotite, strânse alături de călugărul Mendel, ca mazărea în păstaie. Erau multe şi ieftine cioburile de geam colorate.

Ce să fac cu atâţia copii? Dacă ridicam braţul, atingeam păcate sonore, ca şi cum aş culege un fruct. Apăsate, scoteau sunete distincte, culori.

Erau multiplii, răspunzând la o notă muzicală. Fiecare avea aşezarea lui în saliva cea atentă.

Nu ştiam ce să fac cu limba – i-am dat de lucru cu mai multe semne ale crucii.

Gura gâlgâia de biserici. Avea şi de ce: o umplusem de cer.