Dragă Horia Gârbea, ţi-am citit întrebările şi am meditat preţ de o săptămână la conţinutul lor, luând aminte încotro bat. Mi se pare mai mult decât evidentă tenta lor tendenţios-incriminantă, dictată pasămite de un simt al umorului superdezvoltat, în care eu unul nu cred. În consecinţă, mă voi strădui să nu răspund provocărilor tale şi pe alocuri chiar să-ţi dau satisfacţie. Nu-mi dă mâna să-ţi răspund cu aceeaşi monedă, conform aşteptărilor tale, tocmai, repet, pentru că nu ai destul simţ al umorului ca să afli din gura mea nişte adevăruri, menite la o adică să ne facă să râdem de felul cum ne încrâncenăm în nişte iluzii vis-a vis de relaţia noastră cu literatura, adevăruri pe care am mai încercat să ţi le spun cândva şi nu ţi-au picat bine deloc, percepându-le cel puţin ca pe nişte înjurături. Uite-mă însă cum devin la rându-mi tendenţios-incriminant. N-am decât să-mi dau peste gură şi peste mână şi s-o iau de la capăt. (R.A.)

Horia Gârbea: Dragă Radu Aldulescu, când ai purtat ultima dată cravată? Eşti un boem? Crezi că scriitorii trebuie să fie sobri, sau că asta le dăunează fatal?

Radu Aldulescu: Deci: mă întrebi când am purtat ultima dată cravată. Ai intuit excelent, într-adevăr, nu port cravată; n-am purtat niciodată, din principiu şi dintr-o prejudecată ivită probabil din unele frustrări resimţite faţă de persoanele şi mediile care folosesc acest accesoriu vestimentar. Ai ghicit: sunt un plebeu şi un golan incurabil, vag alfabetizat, intrat prin efracţie în literatura română, cu scopul expres de a lua pâinea de la gură unor scriitori adevăraţi pe care nu-i numesc aici, în acest text provocat de întrebările tale, tocmai pentru a nu te pune într-o situaţie jenantă faţă de respectivii. Dacă sunt boem? Un alt punct ochit punct lovit. Boem sunt, boem îmi zice. Petrec în cârciumă între opt şi şaisprezece ore zilnic, în timp ce salariaţii unei edituri importante salahoresc pe brânci pentru a-mi face elucrubraţiile cât de cât lizibile. Mă mai întrebi dacă scriitorul trebuie să fie sobru şi n-am decât să confirm. Sobru, civilizat, politicos şi mai cu seamă să aibă în vedere acele norme de comportament din Codul bunelor maniere pupincuristice, la care-i bine să apeleze orice scriitor respectabil, bine văzut printre confraţi. Ce dăunează fatal scriitorului? Observă te rog că ţi-am preluat expresia cu entuziasm nedisimulat. Lăsând gluma la o parte, cred că cel dintâi lucru care dăunează scriitorului la noi, este talentul şi deopotrivă convieţuirea cu marea literatură, scrisul şi cititul zilnic, toate acele calităţi înnăscute şi deopotrivă dobândite, care te îndepărtează de relaţiile şi jocurile de putere din lumea literară şi atrofiază abilităţile necesare practicării lor.

Ca o concluzie la întrebarea ta. Scriitorul trebuie să fie conform stilului său, desigur, dar eu unul cred în vorba aceea care spune că silul, ca şi talentul de altfel, e o chestiune de caracter. Faptul că la noi, cred că mai mult decât în alte părţi, şi poate că acum mai mult decât altădată, mai mult adică decât în urmă cu douăzeci de ani sau, să nu mai spun, optzeci de ani, caracterul a ajuns să fie o chestiune de specific naţional şi totodată o chestiune de simţ al umorului (o, ţară tristă, plină de umor – nu întâmplător Bacovia este poetul interbelic cu cea mai bună posteritate) vine în sprijinul a ceea ce spuneam mai sus despre felul cum trebuie să fie scriitorul.

O concluzie a concluziei: scriitorul român trebuie să fie altfel decât scriitorul altor literaturi şi chiar este. După cum foarte bine ai întrebat – intuit - insinuat, pentru scriitorul român este decisiv dacă poartă sau nu cravată, dacă este boem sau nu, dacă e sobru, dacă fumează tutun de pipă, dacă umblă cu metroul sau pe jos, etc… Felul cum scrie e un detaliu extrem de incomod, care nu dă niciodată bine în această ecuaţie a portretului scriitorului…

H.G.: În romanele tale apar tot felul de indivizi declasaţi şi periferici. Cititorii pot crede că ai acces la o lume subterană, mărunt interlopă, la „aziluri de noapte” tip Gorki? E aşa sau fantazezi?

R.A.: Mă întrebi apoi dacă ce se întâmplă în romanele mele e chiar aşa sau fantazez. Mă cam laşi fără grai. Nici nu fantazez şi nici altceva. Fac literatură – există câţiva critici, cunoscători şi specialişti în domeniu care pot confirma acest lucru, pe care tu, ca scriitor, ai fi putut să-l remarci. În această situaţie, eu n-aş prea avea cum să-ţi dau satisfacţie. Nu pot decât să constat iarăşi că avem idei extrem de diferite despre literatură. Te îngrijorezi mai apoi de soarta cititorilor care pot crede că am acces la o lume subterană, mărunt interlopă, la aziluri de noapte tip Gorki… Hai să încercăm să fim serioşi şi sinceri în limitele rezonabilităţii. Cititorii cred câte-n lună şi-n stele şi-n general cam ştiu ce e în capul fiecăruia, dar aici e vorba de tine, ca scriitor-scriitor. Tu crezi şi nu eşti prea sigur, drept pentru care mă întrebi şi bine faci. Cu riscul de a te dezamăgi trebuie să-ţi spun că locurile în care presupui că aş avea acces nu-i sunt interzise unuia ca tine. Nu am ceea ce s-ar numi o experienţă de viaţă ieşită din comun, cu episoade spectaculoase care
să-mi servească drept material documentar. Principala mea experienţă este scrisul şi cititul literaturii. De acolo plec şi tot acolo mă întorc, chiar dacă uneori, deliberat sau întâmplător, perfect conştient sau fără să-mi dau seama, mă mai şi documentez trăind întâmplările pe care le voi povesti. Dacă tu crezi că ţi-ar folosi scrisului, sunt gata oricând să te iau în astfel de călătorii de documentare. Cât despre lumea aceea subterană, mărunt interlopă a azilurilor de noapte, cum o numeşti, nu pot să cred că
n-ai umblat şi tu prin ea, mai grăbit sau mai agale şi-n dispoziţii din cele mai diverse, mai scârbit, mai înfricoşat sau mai interesat ori încercat de compasiune, dar trebuie că impactul asupra memoriei tale afective o fi fost altul decât cel avut asupra mea, de vreme ce eşti atât de convins că aş fi frecventat medii inaccesibile şi extrem de diferite faţă de ce cunoşti tu. Mai spui că-n romanele mele apar tot felul de indivizi declasaţi şi periferici, aşa încât ţin să precizeze că e vorba despre nişte personaje, tocmai pentru că mi-e foarte limpede sugestia că am foarte multe lucruri în comun cu aceşti indivizi declasaţi şi periferici. Mă rog, am încă disponibilitatea necesară pentru a-ţi da satisfacţie, în acest sens, după ce m-ai parazitat - vampirizat şi denigrat totodată în acel roman cu nume predestinat, Căderea Bastiliei, având drept personaj central un tip cu numele meu anagramat, Aldu Rădulescu, care a făcut nişte ani mulţi de puşcărie fiindcă a omorât un om şi tânjeşte la gloria literară, pentru care face o sumedenie de compromisuri cum ar fi bunăoară posedarea unei domnişoare critic literar, care şi ea poartă în carte un nume recognoscibil din lumea literară a anilor 90… Încă-ţi dau satisfacţie aşadar, descoperind pas cu pas, cu tot mai multă stupoare, cum nu ţi-e de ajuns că mă parazitezi, dar vrei să mă şi desfiinţezi prin întrebările tale.

H.G: Dacă ştii din interior mediul natural al pegrei, cum ai pătruns acolo? Ce cred personajele tale despre tine?

R.A.: Mă iscodeşti mai departe: dacă ştiu din interior mediul natural al pegrei, cum am pătruns acolo? Cred că răspunsul pe care-l aştepţi este ceva de genul: hai sictir! din care
s-ar vedea că vrei să scoţi de fapt de la mine, şi anume că mediul meu natural este cel al pegrei. M-am lăsat provocat cu bună ştiinţă, după cum vezi, şi tot pentru a-ţi fi pe plac. Mă mai întrebi ce cred personajele mele despre mine. Încurci iarăşi borcanele şi presupun că deliberat. Te referi probabil la nişte persoane care or fi stat la baza unor personaje şi s-ar putea recunoaşte în acele personaje, ceea ce
m-ar pune în conflict cu ele. Altminteri, cu personajele mele am o relaţie afectuoasă şi armonioasă, reconfortantă în cel mai înalt grad şi de aceea cumva diferită faţă de relaţiile cu persoanele din viaţa de zi cu zi, din ale căror trăsături fizice, sufleteşti sau mentale m-oi fi inspirat vreodată pentru a crea personaje. Cu foarte mici excepţii, persoanele nu ajung să se recunoască în personaje. Nu mi-am luat niciodată măsuri de precauţie cu avertismente de genul: orice asemănare cu fapte şi persoane din viaţa reală este absolut întâmplătoare.

H.G: Nu ţi se pare că scrii cam mult? Nu cumva te repeţi ca personaje şi ca stil? Dacă da, de ce?

R.A.: Mă întrebi dacă nu mi se pare că scriu prea mult. Ba tocmai dimpotrivă. Mi-ar place să am productivitatea unui Dan Stanca sau Breban. Dacă şase romane de dimensiuni medii ţi se pare mult, până la cei 54 de ani ai mei, nu ştiu ce să cred. Oricum eşti primul de la care aud chestia asta şi faptul că s-ar putea să mă repet ca personaje şi stil. Nu-mi amintesc s-o fi remarcat cineva în vreuna din recenziile la cărţile mele. Nu-mi dau seama ce urmăreşti, dar după cât te ştiu de consecvent şi influent, nu mă îndoiesc că-ţi vei atinge scopul.

H.G: Te plângi că eşti sărac. Societatea îţi strigă: munceşte! Cum rezolvi această problemă? Scriitorul trebuie să accepte servitutea unui „job”? De ce?

R.A.: Îmi atragi atenţia: te plângi că eşti sărac… Eşti a doua persoană din mediul literar care catadicseşte să mă aducă pe calea cea bună prin astfel de formulări. Tu însă, spre deosebire de celălalt, nu mi-o spui între patru ochi; faci dovada curajului şi simţului de răspundere necesar pentru a mi-o servi public, într-un interviu-discuţie între persoanele publice importante care ne pretindem. Oricum, ai sesizat bine şi de astă dată. Îmi place să mă victimizez. Dă bine imaginii mele de scriitor damnat. Ştii, de fapt sunt bogat, dar socot că plângându-mă de sărăcie voi înduioşa mai marii instituţiilor culturale pentru a-mi acorda privilegii şi avantaje după care sunt ahtiat. Cam asta ar fi. Cred c-ai înţeles, iar în rest eu mă voi ruga pentru sufletul tău, cel care-ţi mişcă mintea şi mâna scriitoare.

Îmi spui că societatea-mi strigă să muncesc şi n-am decât să-ţi repet îndemnul de a fi serioşi şi sinceri în limitele rezonabilităţii: până una alta tu mă trimiţi la muncă, nu societatea. Invocarea societăţii e o abureală demagogică. Chiar şi rezumându-ne la un sistem cultural, trebuie avut în permanenţă în vedere că acesta-i format şi pus în funcţiune de oameni. Oameni asemenea ţie – tu, prin funcţia pe care o ocupi în structurile USR, eşti o piesă importantă a sistemului. Am ajuns aşadar tot la tine ca persoană, ca om, cu simpatii şi antipatii, principii şi prejudecăţi, gusturi şi sistem – ierarhie a valorilor, vitalitate, potenţă fizică, mentală, emoţională etc. Îmi este extrem de greu însă, imposibil aproape, să ţin cont de faptul că eşti scriitor, dacă nu poţi accepta evidenţa faptului că scrierea unei cărţi bune, eventual un roman, este o muncă suficient de grea ca să n-o facă oricine şi care aduce comunităţii foloase inestimabile. N-am decât să te întreb ce mă întrebi tu mai încolo: cum rezolvi această problemă?

H.G: Scriitorul, pentru a crea, are nevoie de libertate şi subvenţii. Puţini le au. Dar dacă nu am fi noi, funcţionărimea, ce s-ar face geniile? Cine ar aplica pentru fonduri? Ce crezi despre acest tip de scriitor, adaptat normelor, aplicant de succes?

R.A.: Mă întrebi dacă scriitorul trebuie să accepte servitutea unui job, şi aici e mult de discutat. Sunt scriitori şi scriitori, şi joburi de asemenea multe şi diverse, aşa încât e imposibil să generalizezi. Nu-mi permit să-mi dau cu părerea riscat, din auzite, despre situaţia unor scriitori cunoştinţe comune, şi nici chiar despre tine, ca scriitor nevoit să accepţi servitutea unor joburi despre care mi-ai povestit cândva. În ce mă priveşte, cred că e bine ca-n viaţa şi-n timpul scriitorului să existe activităţi alternative, câtă vreme scrisul literaturii nu devine o ocupaţie secundară şi o pasiune pentru timpul liber. E cazul meu, repet, pe lângă literatură practic şi o brumă de gazetărie culturală. Nu sfătuiesc pe nimeni să-mi urmeze exemplul şi oricum sunt extrem de puţini cei asemenea mie, după cum bine ştii. Fac parte dintr-o minoritate a minorităţii sociale a scriitorilor, care-i după cum ştii mai mică decât orice minoritate etnică sau sexuală. Scrisul, mai cu seamă la noi, e o îndeletnicire ciudată şi care suportă tot felul de interpretări din partea celor din afară. Ce să mai spun de unul ca tine, aflat la o adică în miezul sistemului. Şi tu te uiţi strâmb la mine, ca la un bolnav mintal, când ajung să mă deconspir. Cum necum, de aproape douăzeci de ani am renunţat la servitutea altui job în afara scrisului. Aşa a fost să fie sau n-am avut încotro, iar de-acum încolo de la vârsta pe care o am, nici să-mi propun cu tot dinadinsul n-o să pot face din scris o activitate de practicat după orele de slujbă şi duminica.

Îmi spui că scriitorul, pentru a crea, are nevoie de libertate şi subvenţii pe care puţini le au şi presupun că te referi la mine, la situaţia mea. Să zicem că-s om liber, deşi ar fi mult de discutat şi filozofat şi pe marginea acestui subiect. Subvenţia cea mai substanţială şi aproape singura pe care am luat-o vreodată este bursa Polirom; am început s-o iau la începutul acestui an - 2000 de euro plătibili în şase tranşe lunare. Mi se întâmplă asta după destui ani şi cărţi, dar tot e bine târziu decât niciodată şi oricum le sunt recunoscător celor de la editură. N-aş zice totuşi, cum spui, că-s puţini scriitorii care au avut şi au subvenţii, stipendii, burse, fonduri guvernamentale, europene, private, etc. Dar dacă tu spui că-s puţini, mi-e greu să pun la îndoială. Graţie poziţiei şi funcţiei care o ai în miezul sistemului, ştii multe lucruri în plus faţă de mine. Ce ştiu însă sigur e că aceste multe sau puţin avantaje, subvenţii de tot felul, n-au prea avut asupra scrisului celor care le-au primit efectul scontat. Scriitorul român, despre care am spus mai devreme că e de rasă diferită faţă de scriitorii altor limbi face parte dintr-o literatură mică, pe care la o adică el cu scrisul lui a făcut-o aşa cum e. Fiind vorba despre subvenţii pentru creat condiţii de lucru scriitorului, pentru traduceri şi promovare, nu pot să nu repet aici: dintre toate ţările fost comuniste, avem una din cele mai slabe reprezentări pe piaţa occidentală de carte. Banii pe care statul sau fundaţiile private i-au băgat în scriitori, au folosit mai ales prosperităţii scriitorilor respectivi şi familiilor lor, şi aproape deloc scrisului. În cazul că banii aceştia sunt puţini şi beneficiază de ei puţini scriitori, cum spui, şi bineînţeles că ştii ce spui, înseamnă lipsa banilor, sărăcia, situaţia de scriitor sărac într-o ţară săracă îl face pe scriitorul român să fie mult sub scriitorul polonez, ungur, ceh şi chiar albanez – noi n-avem încă un scriitor atât de cunoscut şi iubit în Occident ca Ismail Kadare.

Cu chestia asta mă cam bagi în ceaţă: Dacă n-am fi noi, funcţionărimea, ce s-ar face geniile? Care genii? Mi-ar fi fost de mare folos să le numeşti, fie şi codificat, ca să am idee, n-am ostenit să cotrobăi după genii în literatura română. Oricum, prea mare diferenţă pentru funcţionărime. În viziunea ta apocaliptică, un Tolstoi sau un Dostoievski n-ar fi putut exista fără sprijinul susţinut al unei armate de funcţionari. Cine ar aplica pentru fonduri? întrebi. Să înţeleg că funcţionarii asigură scriitorilor banii necesari traiului de zi cu zi? Repet, nu-mi permit să generalizez ori să vorbesc despre situaţia altora, dar referindu-mă strict la situaţia mea, nu prea am motive de recunoştinţă faţă de funcţionari. Să mă ierte Dumnezeu, şi ei sunt oameni, cu obligaţii şi familii, boli, drame, etc, dar dacă i-aş pune să trăiască nu mai mult de o lună în condiţiile în care trăiesc eu, eventual să-şi scrie literatura, te asigur că le-ar ieşi omenia pe nas. Crede-mă, Horia, îmi vorbeşti despre nişte fonduri de care eu unul nu am beneficiat şi, ca şi cum n-ar fi de ajuns, mă inciţi şi cu aberaţii de genul: te plângi de sărăcie. Tot e bine că m-am plâns doar în două trei interviuri din maxim şapte câte am dat toată viaţa mea. Nu mi-a dat mâna adică, să fac lucruri mai rele şi mai de efect decât să mă plâng. Apoi: nici în visele mele cele mai rele nu mi-a dat prin cap să te socot vinovat de sărăcia mea, dar dacă ţii cu tot dinadinsul să-mi scoţi pe nas faptul că mă plâng, nu pot decât să cred că te simţi cumva cu musca pe căciulă, eventual în virtutea funcţiei tale în structurile USR.

Destul de ciudat îmi sună şi întrebarea următoare, pe care n-am decât s-o redau textual: Ce crezi despre acest tip de scriitor, adaptat normelor, aplicant de succes? Te referi desigur la succesul de vânzare. La scriitorii care se vând în tiraje de zeci, sute de mii şi milioane de exemplare. Fără să generalizez, cred că o bună parte dintre aceştia se vând ca şi la propriu, trup, dimpreună cu suflet, puterilor de extracţie malefică care le asigură bogăţia şi gloria. Există totodată şi destule situaţii fericite, în care succesul de vânzare, potenţat de o promovare pe măsură, este o consecinţă directă şi firească a valorii. Am aici în vedere valoarea universală, cea despre care sugeram mai devreme că-l ocoleşte deocamdată pe scriitorul român. Ce aş putea spune aşadar despre scriitorul român cu priză la cititori, care se vinde în zeci de mii de exemplare şi în unele cazuri chiar în sute de mii. Despre Pavel Coruţ bunăoară n-am ce să spun, pentru că nu l-am citit şi nici n-am de gând şi-n ce mă priveşte e un fenomen extraliterar şi o diversiune ca atâtea altele din ultimii nouăsprezece ani. Despre Mircea Cărtărescu, iarăşi, n-are rost să mă întind aici, dat fiind că am scris despre el în curând în două numere consecutive ale revistei Cuvântul. Ar mai fi scriitori care se vând de genul Liiceanu, Pleşu, Patapievici, Traian Ungureanu, Radu Paraschivescu, de factură eseistică-gazetărească pentru care am toată stima, dar i-aş stima şi mai mult dacă promovarea lor ar atrage după sine promovarea literaturii propriu-zise. Literatura română originală se vinde greu la noi din mai multe motive, dar în primul rând pentru că nu e promovată. Promovarea e decisivă pentru succesul de vânzare al unui scriitor, indiferent aş zice de nivelul valoric. Legat de ce spuneam mai devreme despre valoarea autorului român şi-n special a prozatorului şi romancierului,
s-ar putea spune că acesta are soarta pe care şi-o merită în privinţa succesului de vânzare. Nu sunt însă până într-atât de masochist. Eu unul cred într-o soartă mai bună a scriitorului român, în care promovarea şi succesul de vânzare să meargă mână-n mână cu creşterea valorică şi succesul în Occident. Valoarea scriitorului este într-adevăr decisivă, dar ea n-are cum să răzbată fără promovare, care la noi se face pe sărite şi urmărind interesele unor politici culturale sau iau turnura unui anume tip de autopromovare – sunt vânduţi bine autorii care apar la televizor, chiar şi cei, mai ales cei care nu au nici o legătură cu literatura. Este sugestiv cazul unei Mihaela Rădulescu, care pe lângă succesul de vânzare a avut şi confirmarea valorii literare prin recenzii laudative ale unor critici tineri care au înţeles de timpuriu că viaţa-i grea şi trebuie să te orientezi în consecinţă. Ei par mult mai pragmatici decât secretarii UTC din vremea tinereţii mele, care la o adică îşi mai permiteau să facă pe idealiştii, dat fiind că mizele şi ispitele erau mult mai mici….

H.G.: Citeşti proză contemporană, în afara celei pe care o scrii? În cine crezi? Ce cărţi importante au apărut în ultimii cinci ani? Ce cărţi semnificative aştepţi în următorii cinci ani?

R.A.: Dacă citesc proză contemporană în afara celei pe care o scriu? Încearcă te rog să-ţi închipui că am citit la viaţa mea mai mult decât tine. Citesc şi recitesc în permanenţă Faulkner, Miller, Llosa, Marquez, Bukowski şi alţii asemenea lor, iar pe lângă aceştia colegi de-ai noştri de suferinţă, ca să zic aşa, scriitori români contemporani. Am o mai mare consideraţie şi dragoste pentru unii poeţi, unii critici şi eseişti, decât pentru prozatori şi romancieri, nu numaidecât pentru că aş avea o exigenţă sporită pentru acest gen, dar el e cumva deficitar în literatura română, care tocmai din pricina asta e o literatură mică. Romanul dă tonul şi calibrul unei literaturi, dar mai ales romancierii. În aceste sens, mi se pare foarte aproape de adevăr formularea unui critic (Marin Mincu): Avem romane dar
n-avem romancieri. Să exemplific sumar. Eugen Barbu a scris trei romane bune, unele din cele mai bune care s-au scris în limba română şi care după părerea mea vor avea o mai bună posteritate decât în momentul de faţă, iar printr-o bună traducere şi promovare s-ar putea impune şi-n Occident. Aceste romane, însă, reprezintă cam douăzeci la sută din tot ce a scris. Lucruri asemănătoare se pot spune despre Marin Preda, Petru Dumitriu sau Constantin Ţoiu. Există aşadar romane bune şi foarte bune în literatura română, dar nu şi romancieri, autori a zece sau cincisprezece cărţi de valoare ridicată, precum un Llosa, un Haruki Murakami, Andrei Makine şi mulţi alţii. Apariţia unor romancieri de acest tip ar crea probabil şi un soi de emulaţie, care pe termen lung să devină tradiţie. Sunt sigur că acei romancieri vor apărea în sfârşit după douăzeci de ani de literatură scrisă în regim de libertate şi vor schimba statutul literaturii române. Contrar previziunilor unui prestigios critic în gura căruia unii se uită ca la un oracol, şi care a spus la un moment dat că literatura română va dispărea în următorii douăzeci sau treizeci de ani (odată cu el probabil – o va trage în mormânt după el ca pe o nevastă care, supravieţuindu-i, ar fi tentată să-şi refacă viaţa cu alt bărbat), contrar acestor previziuni, aşadar literatura română va prospera şi se va impune prin premii importante în Occident obţinute de mari romancieri. E foarte puţin probabil ca în următorii zece ani aceşti romancieri să apară din neant, aşa încât mizez pe nişte nume dintre cei pe care i-am citit, iar dacă nu vor fi aceştia, cu siguranţă va fi generaţia următoare. Zilele trecute aşadar am terminat de citit al treilea roman al unuia din cei mai buni romancieri optzecişti, care-i poet la origine, şi anume Nichita Danilov – un suprarealist meticulos, exact şi imprevizibil totodată, de o forţă năucitoare. Am scris entuziast despre primele sale două romane. Locomotiva Noimann, cel de-al treilea, îi confirmă cu asupra măsură înzestrarea. Am mai citit de curând Luminare, a lui Ioan Lăcustă, care practică un textualism diferit faţă de al colegilor săi optzecişti, armat epic, ca să zic aşa, şi totodată cu deschideri spre un anume vizionarism socio-cultural şi politic. Tot de curând am citit şi Noaptea lui Iuda, a lui Dan Stanca, un roman puternic, cel mai bun dintre toate câte le-a scris, care abordează ficţional şi epic extrem de ingenios, un subiect de actualitate – terorismul. Am mai citit Darul Ioanei, un roman al lui Stelian Ţurlea, mare şi la propriu şi la figurat, care a însemnat pentru mine o surpriză extremă, dat fiind că-l ştiam pe autor de nişte ani buni, dar nu l-aş fi crezut pasionat şi priceput şi motivat pentru astfel de îndeletniciri. Am citit şi ultimul Orbitor al lui Cărtărescu, despre care am scris o recenzie aproape negativă, focalizată pe detaliul semnificativ că el nu-i romancier, e total inapt pentru acest gen, ceea ce nu l-a împiedicat să scrie o trilogie românească, cu care şi-a desăvârşit imaginea de scriitor naţional fruntaş şi a dat lovitura pe piaţa de carte autohtonă. Se întâmplă în România, mă rog, oricum el
n-ar fi avut ce face cu laudele mele neîntemeiate, iar contestarea mea n-ar avea practic cum
să-l afecteze. Cu un an şi ceva în urmă am citit Ordinea, unul din cele mai bune romane ale unui romancier adevărat, de anduranţă, Alexandru Ecovoiu. Am mai citit recent Femei sub un copac roşu, al doilea roman al Mariei Tacu, altă surpriză pentru mine – personajele ei există, trăiesc întâmplări care compun o poveste verosimilă, interesantă şi emoţionantă, cu o intrigă aferentă aptă să întreţină tensiunea dramatică, ceea ce nu-i puţin lucru într-o literatură ca a noastră. În urmă cu un an şi ceva am citit un manuscris Cu ou şi cu oţet, a lui Dan Perşa şi i-am făcut referat spre publicare la Cartea Românească. Am scris, totodată, entuziast despre carte şi despre autor, pe care-l ştiu ca un prozator şi romancier de mare forţă încă din cartea sa de debut. Mai sunt apoi Dumitru Ungureanu şi Petre Barbu cărora
le-am girat debutul ca romancieri pe vremea concursurilor de debut ale Nemirei. Tot atunci, făcând parte din juriul concursului de debut al Nemirei, am contribuit la descoperirea romancierei Claudia Golea, o autoare din păcate nepercepută de critică la adevărata ei valoare, în care eu însă cred.

Cărţile semnificative despre care mă întrebi, ce vor apărea în următorii cinci ani, vor fi scrise de aceşti autori, plus încă vreo şapte pe care
n-am mai avut loc să-i menţionez aici, şi încă vreo câţiva pe care n-am apucat să-i citesc. Cărţile acestor autori vor fi traduse şi vor face gloria literaturii române în străinătate.

H.G.: Ce relaţie ai cu cinematografia? Ai scris, vei scrie scenarii? Nu crezi, căci eu cred, că romanele tale ar putea fi suport pentru scenarii de mare succes? Dacă da, de ce nu acţionezi în consecinţă?

R.A.: Mă întrebi mai departe despre relaţia mea cu cinematografia, dacă am scris sau voi mai scrie scenarii. Sunt aproape sigur că nu voi mai scrie vreodată scenarii, după câteva experienţe de acest fel care m-au cam umplut de amărăciune. Spui că romanele mele ar putea fi un bun suport pentru scenarii de mare succes. Într-adevăr, un segment din Amantul Colivăresei a fost suportul – poveste şi personaje cu tot cu numele lor pentru filmul lui Pintilie Terminus Paradis, care a luat Premiul Juriului la Festivalul Cinematografic de la Veneţia. Filmul s-a făcut practic după cartea mea. Eu am apărut pe generic ca al treilea coscenarist şi Premiul de la Veneţia n-a însemnat pentru mine nici un fel de recompensă. Am fost plătit mizerabil. A fost o experienţă care aproape că s-a repetat cu un scenariu după Proorocii Ierusalimului, după care nu s-a mai făcut film. Oricum n-aş mai vrea să retrăiesc astfel de experienţe şi n-aş mai consuma timp şi energie pentru scenarii, decât în eventualitatea că aş fi plătit foarte bine, ceea ce-i destul de puţin probabil.

H.G.: Ai vreo ideologie politică? Din cărţile tale rezultă un fel de anarhism. Aşa să fie? Ţi-ar prii haosul social?

R.A.: Mă întrebi dacă am vreo ideologie politică, ceea ce mă îndeamnă să te întreb la rându-mi dacă partidele din România au vreuna. E mult de discutat pe tema asta; la politică şi la fotbal se pricepe toată lumea, spre deosebire de literatură bunăoară, un domeniu accesibil doar unei elite de cunoscători, care fac legea provocând haos şi confuzie făcând din negru alb şi invers… Se întâmplă totuşi asta şi într-un domeniu cu date concrete cât de cât, cum e politica. Mă rezum doar la a spune că populaţia României a fost sărăcită şi spoliată într-o manieră incredibilă şi fără precedent în istorie, de un partid aflat la putere şi o clasă politică revendicându-se dintr-o ideologie de stânga. Nu e aici nici un fel de ideologie, ci de la cap la cap demagogie, mai subtilă sau mai pe faţă, după cum o cere clientela electoratului. E totodată banditism economic de cea mai joasă speţă, cu tentă apăsată, inconfundabilă de genocid (Ceauşescu era mic copil pe lângă cei de azi) ridicat la rang de politică de stat. Nu-i comunism şi nici capitalism, ci ceva mult mai rău – acea democraţie originală a lui Iliescu şi acel capitalism făcut de comunişti având drept unic scop şi menire prosperitatea lor şi a familiilor lor, cum neam de neamul lor n-au visat. Asta-i ideologia lor şi mi-e foarte milă de ei, până într-atât că nu mai prididesc mulţumindu-i lui Dumnezeu că nu sunt unul din ei şi dintr-ai lor. Cam asta ar fi ideologia mea, şi ca să fiu mai pe înţelesul tău ţi-aş aminti că te-am cunoscut cu vreo cinci ani înainte de a te cunoaşte cu adevărat, imediat după revoluţie, într-o vreme când citeam editorialele anticomuniste din revista Phoenix semnate de Horia Gârbea. Mi-am însuşit ideologia acelor articole din mers şi cred că de atunci ea nu s-a modificat prea mult. Tu, însă, nu mai eşti cel de atunci poate nici de sămânţă, dacă spui că din cărţile mele rezultă un fel de anarhism şi mă întrebi dacă mi-ar prii haosul social, fără să vrei să admiţi că trăim de fapt în plin haos social întreţinut şi dirijat de cei care cred că le prieşte şi aparenţa chiar e că le-ar prii: sunt tot mai graşi, mai bogaţi şi mai puternici şi tot mai siguri pe ei, crezându-se la adăpost. În fapt sunt tot mai căzuţi şi vor fi blestemaţi din neam în neam pentru ce au făcut din această ţară. Dacă eu descriu acest haos în romanele mele, implicit sunt împotriva lui şi totodată dau soluţii, pe care un cititor avizat ca tine ar trebui să le vadă. Din ce spui tu însă, reiese că fac propagandă acestui haos şi-l încurajez fiindcă mi-ar prii. La o adică îmi prieşte, dar nu în sensul sugerat de tine, şi anume că-mi doresc o lume în care să se dea drumul la furat, tâlhărit şi dat în cap. Îmi prieşte în sensul că această polarizare fără precedent a lumii, îmi revigorează discernământul şi-mi dă ocazia să mă mântuiesc.

H.G: Ai scris doar romane realiste cu subiect contemporan. Te-ar atrage un SF? Un roman istoric? O parabolă?

Mă întrebi dacă m-ar atrage un SF. M-ar atrage, dacă aş fi un Norman Spinrand. Nefiind, mă mulţumesc să-l citesc pe respectivul potolindu-mi astfel atracţia pentru SF. El povesteşte în cele mai multe dintre romanele sale despre un viitor apropiat, întâmplându-se peste cincizeci sau optzeci de ani, în care sunt aglutinate atâtea elemente din realitatea contemporană, încât iluzia unei viziuni apocaliptice e pe cât de terifiantă pe atât de durabilă. Mă întrebi dacă m-ar atrage o parabolă. Mi-e de ajuns să citesc Kafka sau Borges sau un suprarealist de talia lui Boris Vian, care bate tot spre parabolă. Pentru că aceşti scriitori îmi plac, sunt folositori scrisului meu pe căi extrem de subtile, fără să ajungă adică să-mi fie modele. Parabola se pretează mai ales la povestire sau nuvelă. În roman se vlăguieşte, osteneşte de la sine, fiindcă literatura însăşi e o parabolă a realităţii. O parabolă a parabolei, ca pretext al unei compoziţii narative desfăşurate pe sute de pagini, mi se pare prea mult şi fără nici o finalitate estetică.

H.G.: Ce vei face dacă va propune cineva să fii academician?

R.A.: Mă întrebi ce voi face dacă cineva va propune să fiu academician. E ca şi imposibil să se întâmple aşa ceva. Poate doar dacă tu vei fi cel care va face această propunere, nu-mi dau seama în ce scop, după cum nu văd nici la ce mi-ar folosi. Există nişte scriitori români academicieni pe care nu-i citesc, aşa încât ar fi o situaţie de tot penibilul să-i am colegi. La o adică aş accepta un loc în Academie, doar ca să ţi-l cedez ţie.

H.G.: Ce scrii? Ce vei mai scrie? De ce vei mai scrie?

R.A.: În sfârşit, ce scriu, ce voi mai scrie, de ce voi mai scrie… Mi se pare de rău augur
să-mi fac planuri şi totodată socot că orice motivaţie a acţiunilor noastre e o falsă motivaţie, chiar şi atunci când nu se poate fără ea. Chestia asta e valabilă mai mult decât oriunde în scris, începând cu aberaţii inocent-sforăitoare ca, scriu pentru că nu pot altfel, scriu aşa cum respir sau scriu fiindcă-s dependent ca şi de un drog (Scrisul nu creează dependenţă nici celor mai înrăiţi grafomani) până la monstruozităţi de genul: scriu ca să apuc un loc în Istoria lui Ştefănescu sau Manolescu, sau să-i iau locul lui Gârbea la şefia filialei; disimulat desigur sub tot felul de formule de extracţie metafizică. Existenţială. Am citit sau am auzit la radio cu câţiva ani în urmă un scriitor foarte în vogă de o vreme (nu-l numesc, tot în ideea de a nu-ţi face greutăţi şi fiindcă sunt sigur
că-l ştii) spunând ceva de genul: am avut o încredere paranoică în mine însumi. E culmea, mi-am spus, eu n-am avut vreodată un dram de încredere în mine însumi. Am ştiut de când mă ştiu că sunt nimic şi nu am nimic şi n-o să fac niciodată nimic. Tot ce sunt, tot ce am şi tot ce am făcut şi voi mai face în viaţa asta, se întâmplă prin puterea, mila şi dragostea Tatălui Ceresc. Se întâmplă. Întâmplare, e cuvântul cel mai potrivit, deoarece există într-o zonă tainică, dincolo de planurile, motivaţiile şi încrederea în puterile noastre. Scrisul, ca toate celelalte, folositoare nouă oricât ne-ar părea de grele sau rele la un moment dat, vine, dragă Horia Gârbea, de acolo, de la Dumnezeu.