Cel din urmã optzecist - un „transatlantic” cu idei

Pe la începtul anilor 1980, Cenaclul de luni, condus de Nicolae Manolescu, îºi trãia, la Casa Studenþilor din Bucureºti, apogeul. Era locul unde îºi cãutau consacrarea, mai sigurã decît prin volume ºi cronici, poeþi de toate vîrstele. Generaþia 80 se lansase ºi fusese acreditatã în literaturã cu toatã furia oficialitãþilor. Nu suportau aceastã artã „decadentã”. Cãrþile celor mai importanþi poeþi ºi prozatori ai miºcãrii apãruserã, antologii precum Aer cu diamante, Cinci, Desant 83 fundamentaserã o nouã paradigmã literarã. Anul 1983 a însemnat sfîrºitul Cenaclului de luni. Pentru cenzori, prea tîrziu, opteciºtii urcau spre zenitul carierei lor.

Numeroºi erau tinerii de toate profesiile care citeau la Cenaclul de luni, priviþi cu bunãvoinþã de corifeii optzeciºti ºi de mentorul lor, Nicolae Manolescu, a cãrui autoritate era indiscutabilã. Erau percepuþi ca ultimii veniþi în „generaþie”, cãci de nouãzecism nu se pomenea încã. Printre ei mã numãram ºi eu alãturi de Daniel Bãnulescu, de „grupul de la Braºov”, Valentin Iacob ºi alþii.

La Cenaclul de luni l-am cunoscut pe Liviu Georgescu, poet de talent ºi tînãr medic, mai mare ca mine cu patru ani, apropiindu-se de 25. Era un poet rezervat, încrezãtor în talentul lui, uºor ironic faþã de excesele textualiste ºi demonstrînd, chiar ºi în versuri, un fin simþ al umorului, dar extrem de politicos. Scria pe atunci poeme lungi, bogate lexical, cu sintaxa voit ºi paradoxal fracturatã. Cenaclul s-a desfiinþat cu forþa. Am pierdut urma lui Liviu Georgescu. El a plecat în SUA, dar nu s-a lãsat de poezie. A debutat în 2000 ºi a publicat ºapte volume de versuri, ajungînd sã primeascã Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Orologiul cu statui în 2004.

Volumul pe care astãzi îl recomand cu cãldurã cititorilor nu este unul de poezie (Transatlantice, Ed. Paralela 45, cu o postfaþã de Daniel Cristea-Enache). El se situeazã între jurnalul de cãlãtorie ºi eseu. Periodic, Liviu Georgescu îºi viziteazã „Europa natalã”. Desigur ºi þara de origine. Aceste drumuri îi prilejuiesc mai puþin impresii turistice, ba nici chiar artistice. În schimb îi provoacã texte care la rîndul lor constituie o incitare pentru cititor, fie cã el a trecut sau nu prin locurile evocate. Faptul e secundar, cãlãtoriile lui Liviu Georgescu sînt unele în spirit. Notaþia despre obiectele banale e relevantã ºi pãstreazã ironia tînãrului coleg de cenaclu de acum 25 de ani. Sigur, casa lui Beethoven e strîmbã ºi opera titanului de la Bonn îl evocã sarcastic pe Schopenhauer. V-aþi fi gîndit la asta?

Eseurile lui Liviu Georgescu, în care geografia e un simplu pretext, ajung foarte repede la enunþuri poetice. Dar nu pierd savoarea faptului viu. Interpretat tot „pe viu”, precis, în graba trecerii. Diagnostice ale unui medic grãbit pe care îl aºteaptã la uºã atîþia ºi atîþia pacienþi ai istoriei!!

Mai tare ca Dan Brown!

ªtiaþi cã Pãmîntul este numai un poligon de încercãri? Aceastã planetã este artificialã, creatã de fiinþe inteligente de pe o planetã identicã ºi care vor sã vadã astfel cum se va desfãºura viaþa lor. De aceea la noi faptele se petrec cu mult mai repede decît „la ei” pentru ca „ei” sã aibã timp sã observe evoluþia sau involuþia noastrã care îi aºteaptã ºi pe ei. Nimic din ce s-a petrecut în istorie nu a fost întîmplãtor! Profesorul Adam a înþeles asta studiind momente de cotiturã, sau care puteau fi astfel, precum domnia lui Alexandru cel Mare! Desigur, cei care planificã ºi supravegheazã lucrurile pe Terra au ºi aici o bazã. E Centrul, subteran ºi secret. Dar oare profesorul însuºi a descoperit acest lucru, a fost rãpit ºi a reuºit sã scape sau este un nebun þinut în ospiciu care are obiceiul sã spunã tuturor vizitatorilor ocazionali aceastã poveste?

Iatã, foarte pe scurt ºi foare reductiv, nucleul poveºtii în jurul cãreia se þese lungul roman recent al lui Gelu Negrea Codul lui Alexandru (Ed. Cartea Româneascã). Autorul îºi propune sã parodieze destul de acid Codul da Vinci, la care face numeroase trimiteri, acþiunea ºi misterele fiind legate direct ºi de Stãreþia Sionului, de rudele abatelui Sauniere, de Comoara Templierilor, Sfîntul Graal ºi alte o sutã de mistere. Totuºi, în ciuda parodiei ºi pentru cine nu o observã, romanul se þine ºi în sine, ca thriller.

Gelu Negrea este cunoscut în lumea literarã pentru volumele sale de criticã, la rîndul lor non-conformiste dar cît se poate de serioase. Romanul pe care îl publicã acum constituie debutul sãu în acest gen, fãcut la o vîrstã ºi o experienþã literarã care sînt ale maturitãþii depline. Criticul ºtie multe despre literaturã, îi cunoaºte ispitele ºi limitele ºi se joacã inteligent cunoscînd bine regulile jocului. El nu îºi face iluzii prea mari despre puterea... iluziei ºi înþelege perfect sã manevreze farmecul misterului ºi al erudiþiei ca sã glumeascã, plin de vervã ºi spirit. Este o plãcere pentru un cititor care doreºte destindere sã parcurgã Codul lui Alexandru. Este o bucurie pentru cei care, mai mult, pot gusta cartea din perspectiva ei parodicã, ludicã, felul în care Gelu Negrea potriveºte mãrgelele de sticlã ale ficþiunii ºi ale informaþiei obiective. În orice caz, o carte agreabilã, spiritualã, pe-alocuri doctã ºi foarte des comicã în mimarea seriozitãþii.

Dicþionarul unui singur personaj

Descrierea unei fotografii vechi, ieºite accidental dintr-un teanc la „loteria” celor de familie, îi poate prilejui lui Valeriu Cristea un scurt eseu de o intensã acuitate a observaþiei ºi dezvãluind o imensã, aproape insuportabilã pentru cititor, sensibilitate. Volumul sãu Bagaje pentru paradis se aflã la limita dintre jurnal, eseu ºi prozã, fragmentele fiind, de la o paginã la alta, preponderent memorialistice, eseistice sau chiar ficþionale.

Cartea a apãrut în primã ediþie în 1997, cu doi ani înainte de dispariþia autorului, fiind ultimul sãu volum antum. Este reeditatã acum la Editura Cartea Româneascã unde a apãrut ºi Dupã-amiaza de sîmbãtã (1988) cu care formeazã un dublet. Ca ºi volumul anterior, Bagaje pentru paradis poate fi citit din unghiuri diferite, foarte diverse. Este în primul rînd un document despre ultimul deceniu al comunismului în genere ºi în special despre lumea literarã din România în acest deceniu. Este apoi jurnalul unui scriitor, un ins de maximã sensibilitate umanã, dar încãrcat cu o percepþie filtratã de cãrþile scrise ºi citite, de cele studiate temeinic, nu rãsfoite, aºa cum este pentru Valeriu Cristea opera lui Dostoievski. Mai este apoi acest volum jurnalul unui intelectual oprimat întîi de un regim totalitar, exmatriculat în 1959 pentru a se fi solidarizat cu un coleg „judecat” ºi „demascat” politic,  apoi de o „libertate” în care nu i se recunoaºte, paradoxal, dreptul la opinia diferitã. 

Mai importantã însã mi se pare o altã perspectivã asupra cãrþii, una pe care o are ºi prefaþatorul ediþiei 2007, profesorul Livius Ciocârlie, un intelectual înrudit prin sensibilitate ºi chiar prin abordarea literaturii cu Valeriu Cristea. El sesizeazã drama autorului ca pe un paradox al artistului. Omul ar trebui ferit de suferinþã, scrie Livius Ciocârlie, dar artistul are nevoie de ea. Vulnerabilitatea, senzitivitatea extremã a lui Valeriu Cristea îi formeazã eul artistic.

Dacã asemenea calitãþi îi oferã scriitorului ºansa de a-ºi aduna „bagaje pentru Paradis”, este sigur cã ele îi permit sã adune ºi lucruri care rãmîn aici, pe Pãmînt, la plecarea lui cãtre acest Paradis. Mã refer, desigur, la opera lui ºi la tot ceea ce ea transmite cititorului. Puþine scrieri literare, fie ele confesive sau de imaginaþie, oferã imaginea unei asemenea delicateþi, unei asemenea fragilitãþi. A fi delicat ºi fragil nu înseamnã a fi „slab”, scria cîndva Alexandru Paleologu, comentînd un film al lui Tarkovski care desigur i-ar fi plãcut lui Valeriu Cristea. Nu rezultã de nicãieri cã l-ar fi vãzut, dar e foarte probabil. Ceea ce este fin ºi delicat pînã la sfãrîmare sub simpla atingere este de fapt viu ºi, prin urmare, puternic!

Forþa lui Valeriu Cristea este a talentului sãu, a mulþimii de bagaje pe care, nu ºtim dacã le-a putut duce cu el „dincolo”, dar este sigur cã le-a lãsat între paginile lui. Dupã-amiaza de sîmbãtã ºi Bagaje pentru paradis sînt cãrþi absolut tulburãtoare despre un scriitor important care devine ºi un personaj memorabil.