Se încarcã bateriile

Dupã trei ani cu cãrþi grase 2004-2005-2006, un reflux era inevitabil. 2007 este probabil unul de încãrcare pentru producþia ulterioarã. Cine nu a scris mãcar un roman între 2004 ºi 2006? Versurile au avut ºi ele parte de volume remarcabile. Chiar ºi teatrul, iar în criticã am consemnat Istorii ale literaturii române.

Acum, în 2007, spre final de an, putem consemna puþine apariþii de vîrf. La poezie recolta mi s-a pãrut chiar foarte sãracã. Aº menþiona un volum bun al lui Viorel Licã, o revenire în poezie a lui Marius Stãnilã ºi cam atît. Tot la prozã am stat mai bine. În fruntea ierarhiei aº situa douã romane de facturi diferite: Antoniu ºi Kawabata de Iolanda Malamen ºi Obsesia de Emil Mladin. Un al treilea îmi vine în minte dar nu-l pot menþiona pentru cã nu mã lasã redactorul ºef al publicaþiei! O menþiune obligatorie pentru romanul lui Dan Perºa Cu ou ºi cu oþet. Interesante au fost ºi romanele lui Gelu Negrea ºi Adrian Frãþilã. A fost, în materie de vânzãri, anul lui Orbitor III, carte care nu m-a impresionat prin valoare.

Un alt best-seller, acesta valoros, a fost o carte de Convorbiri cu Octavian Paler a lui Daniel Cristea-Enache, volum testamentar al venerabilului romancier, apãrut îndatã dupã dispariþia sa. Mai trebuie amintit volumul de eseuri atipice Înaintînd mascat de Adrian Mihalache.

Finalul de an ºi Tîrgul de Carte Gaudeamus mai pot produce surprize. Aºtept cu interes romanul lui Varujan Vosganian din care am citit fragmente. Mi-au scãpat, recunosc, douã cãrþi cu presã bunã de Ioan Lãcustã ºi Ruxandra Cesereanu.

La dramaturgie, gen deseori uitat, nu aº vrea sã se treacã uºor peste volumul lui Emil Mladin, Avenida Populista în care e o piesã foarte bunã, Caºalotul. Nici peste cel al lui Paºcu Balaci.

Cîteva monografii dedicate unor autori români atrag atenþia. În special debutul Crinei Bud cu volumul despre A.E. Baconsky. În rest, culegeri de articole obiºnuite. Au fost destule reeditãri ºi antologii de autor, dar puþine opere noi. O culegere remarcabilã: 27. Poezie de Bucureºti, completatã cu un CD cu clipuri excelente marca TVR Cultural, un proiect al Asociaþiei Scriitorilor Bucureºti coordonat de Dan Mircea Cipariu cu finanþare de la USR ºi Primãria Sectorului 2 Bucureºti.

În concluzie: mulþi autori cu o cotã bunã au avut un an mai discret. Probabil îºi adunã muniþia ºi vom avea un 2008 fulminant, ce sã mai zic de 2009!

Sex-crime la puºcãrie

Debutul tîrziu al lui Emil Mladin, la 40 de ani, e justificat de faptul cã înainte de 1989 cãrþile sale n-ar fi putut apãrea. De atunci însã, prozatorul, afirmat mai de curînd ºi ca dramaturg, a parcurs un traseu impresionant, jalonat de opt romane ºi trei volume de teatru. Pe tot acest parcurs, Emil Mladin ºi-a consolidat un tip de prozã uºor de recunoscut: drame contemporane, exclusiv masculine, personaje complexe, croite fãrã idealizãri, înfrânte în general de viaþã, de o realitate credibilã în absurdul ei, de alte personaje, puternice dar unilaterale, strivitoare pentru orice oponent mai delicat, mai dubitativ.

Aceastã matrice tematicã este regãsitã ºi în foarte recentul roman Obsesia pe care Emil Maldin îl publicã la Cartea Româneascã, unde apar în ultimii ani, unul dupã altul, romane tot mai multe, mai diverse dar aproape toate de o calitate indiscutabilã. În Obsesia, damnarea eroului e dublã în cele douã pãrþi asimetrice ale cãrþii. Cãci el cade din rãul unui mediu trivial, dar încã tolerabil, în mult-mai-rãul puºcãriei. A doua crimã e mai temeinic justificatã decît prima. ªi e crimã cu adevãrat cãci la prima, ghinion pînã ºi în damnare, uitase sã apese pe butonul care scotea lama cuþitului ºi era pasibil de ºapte ani puºcãrie pentru o simplã loviturã cu mânerul.

Personajul central, poetul foarte talentat Sorin Clejan, este unul din  familia Pãrintelui Mavrodin, al Haimanalei, al personajului central din Pedeapsa. El nu e mai slab sau mai închipuit decît alþii. Are însã ghinionul unei neveste tiranice (Clara trimite prin nume ºi la... Vlaicu-Vodã) dispusã sã îl ridice pentru a-ºi mãguli orgoliul dar gata sã-l umileascã ºi sã-l înºele fãrã scrupule gãsind cã e normal sã îl „þinã din scurt” ca pe un animal domestic.

Relatarea la persoana întîi, din perspectiva lui Clejan, ca ºi în Pedeapsa, mãreºte tensiunea acþiunii. În plus Mladin are un „auz” foarte bun, de prozator care a trecut prin medii multe ºi a reþinut nuanþele limbajului. Naraþiunea are ºi suspans ºi culoare. Deºi mai scurtã de aproape douã ori, e mult mai densã, mai puternicã partea a doua, povestea detenþiei lui Clejan de la arestare pânã la uciderea violatorului sãu, „Fãt-Frumos”, spaima închisorii, care îl „iubeºte” ºi îl apãrã („fata lu’ tata”) de agresiunea altora. Abundã „scenele tari” neîntâlnite în literatura despre închisori de la noi. Vãcãreºtii din Groapa ºi puºcãriile lui Petrini din ultimul roman al lui Preda par pensioane de domniºoare. Dar ele n-ar avea valoare fãrã contrastul dintre ucigaºul din greºealã Clejan ºi lumea în care a nimerit dupã un preludiu semnificativ în mahalaua lui din prima parte. Semnificative sînt reacþiile oamenilor legii care, în redusa lor pricepere, cautã sã îl protejeze pe „profesor” ºi „poet” cît îi lasã legea ºi mintea. 

Emil Maldin practicã un „stil al lipsei de stil”. Acest lucru e perfect credibil pentru cã avem perspectiva unui om ultragiat care nu poate sã-ºi manifeste sensibilitatea ci relateazã febril, angoasat, comportist. Oricum ar fi, Obsesia lui Mladin pentru tipul sãu de naraþiune este la fel de puternicã precum obsesia ratãrii la personajele sale. Prin exersarea repetatã a talentului sãu pentru acest tip de subiecte ºi de personaje, prozatorul poate cãpãta fãrã dubii titulatura de maestru. Cititorii au de ce sã îi caute romanul.

Superba uºurãtate a eseului

Deºi om încã tînãr,  Adrian Mihalache este departe de a fi un „om recent”. Dimpotrivã, el este un renascentist sadea. Profesor de fiabilitate la Electronicã, bursier Fulbright ºi exeget în ciber-culturã, dramaturg ºi cronicar teatral nelipsit de la premiere, arbitru al politeþii ºi al conversaþiei, inteligenþã sclipitoare completatã cu o informaþie temeinic asimilatã, tatã ºi, mai nou, bunic exemplar, Adrian Mihalache este un personaj pe care cine nu l-a cunoscut trebuie sã se grãbeascã a-l cunoaºte.

Prilejurile nu lipsesc pentru cã profesorul este o prezenþã ubicuã. Dar cel mai lesne este pentru oricine sã îl cunoascã pe redutabilul eseist ºi om de culturã enciclopedicã parcurgînd volumul lui de curînd lansat: Înaintînd mascat (Ed. Curtea Veche). Subtitlul vã va deruta doar o clipã: „eseuri frivole”. Îndatã ce veþi trece de paginile de gardã veþi constata cã vã aflaþi într-o densitate de informaþie ºi de trimiteri, de intuiþii ºi aluzii în care nu e nevoie sã înotaþi, cãci vã þine la suprafaþã ca Lacul Sãrat.

Dar vã veþi aminti desigur cã ºtim de la Al. Paleologu  ce vasãzicã frivolitatea. Ea vine din latinescul friare (delicateþe, uºurãtate). Disocierea ºi analiza, simþul nuanþelor, subtilitatea ºi dialectica sînt aºadar frivole. Filosofia, spune acelaºi Paleologu, e frivolitatea însãºi. Unde nu e frivolitate nu e nici spirit!

Aº spune, ca sã nasc o vorbã de duh, cã Adrian Mihalache e prea inteligent pentru a fi filosof ºi prea filosof pentru a nu fi frivol, în sensul de la Paleologu, fireºte. El înainteazã mascat pentru cã poartã masca adecvãrii ºi de aceea scrisul lui nu plictiseºte, ci intereseazã de fiecare datã, indiferent de materia la care se aplicã. Titlul îl gãseºte eseistul într-o formulare ambiguã a lui Descartes: „Larvatus prodeo”. De ce se masca autorul Recursului la metodã? Poate pentru cã raþiunea purã înseamnã adecvare? Adrian Mihalache face mai multe ipoteze seducãtoare în eseul sãu despre pierderea primului plan de cãtre raþiune ºi raþionament ºtiinþific.

În orice caz, „mãºtile” lui Adrian Mihalache sînt purtate cu graþie veneþianã ºi rigoare cartezianã. Pentru orice intelectual, indiferent de domeniul în care profeseazã, toate textele din volumul care, zic eu, încununeazã opera scriitorului, lectura textelor lui Mihalache este o delectare. Pânã acum domeniul sãu predilect de manifestare ca eseist a fost arta teatralã în care a acþionat ºi ca autor de texte. Desigur, eseurile teatrale aveau multiple conexiuni cu toate zonele culturale. Acum sfera sa de cuprindere se lãrgeºte însã hotãrâtor. Specia eseului are puþini creatori pur-sînge la noi pentru cã eseiºtii oscileazã între superficialitatea care capteazã rapid atenþia publicã ºi texte docte, doldora de repere bibliografice ºi morgã academicã. Adrian Mihalache gãseºte în schimb dozajul just oferind pãrþi egale de delectare ºi de instruire, de îndrãznealã absolutã ca ºi de sprijin pe referinþele culturale.

Concluzia este simplã: citiþi ºi vã bucuraþi!