Capitolul XVI

• Să-ţi uiţi casa şi numele • Doi feciori prevăzători •Stejărel şi Brăduţ pleacă la drum • Sosire la Afumaţi •Castelul de purpură • Cîntaţi, trompete!

Ei, acum ştiu eu la ce vă stă gîndul! Că, prins cu aventurile lui, Făt-Frumos din Lună rar se mai gîndea pe acasă, la ai lui, la părinţi şi la fraţii ce poate şi ei porniseră la drum să împlinească voia tatălui lor şi să încerce a le găsi pe fetele lui Mov-Împărat. Aşa este, nu zic ba! Dar ia să mergeţi domniile-voastre tocmai pe Tărîmul Celălalt, pe spinarea unui cal fermecat, cu potcoave de aur, să poposiţi la Hanul Dracului, să vă întîlniţi cu atîtea creaturi ciudate, bunăoară cu Gheonoaia, Cotoroanţa, cu troli, cu hidre şi să mai găsiţi în drum şi dragostea, cum se întîmplă la fiecare dintre noi cînd ne vine ceasul! Oare aţi mai avea vreme pentru a vă gîndi la cei de acasă? Poate că da, spre lauda voastră. Şi nici Făt-Frumos nu îşi uitase neamurile şi nici ţara. Numai că se gîndea la ele mai puţin, şi mai mult la ce primejdii îl aşteaptă.

Apoi însă, dacă Făt-Frumos mai are pricinile lui pentru care uită ce a lăsat în urmă, noi nu putem să trecem peste acestea şi este bine şi cu credinţă să spunem ce s-a întîmplat în lipsa lui. Măcar că nu se pot pune acele lucruri de toată ziua cu întîmplările neobişnuite prin care trecea prinţul nostru, în căutarea lui plină de bărbăţie.

Vasăzică, după ce plînseră cît plînseră, Albastru-Împărat cu un ochi şi împărăteasa lui cu amîndoi, că aşa sînt mamele, ei se mai împăcară cu gîndul lipsei fiului celui mic. Iar împăratul, deşi nu voia s-o supere pe soţia lui, le cam dădea ghes celor doi fii mai mari să înceapă şi ei căutarea. Căci Făt-Frumos din Lună avea poate sorţi să o scoată la capăt sau nu avea. Dar trei perechi de ochi caută mai bine decît una singură.

De prisos să mai spun că, în vremea asta, Mov-Împărat întorsese pe dos toată lumea şi cheltuise alte averi pe căutări fără nici un folos. Nici urmă de fiicele lui cele atît de misterios dispărute. Încă unii poate nici nu se îndemnau să le mai caute pentru că se temeau, după cele ştiute, să nu supere vreun duh de mare putere şi să le tragă sufletul mai mult decît ar fi dobîndit dacă le găseau. Aşa sînt oamenii, ţin fiecare la pielea lor. Iar împăratul scrîşnea din dinţi, dar nu avea ce să facă. Numai de vrăjitori şi prezicători se lecuiseră şi el şi împărăteasa. Aceştia nu mai erau înduraţi la curte.

Celor doi fii mai mari şi mai înţelepţi ai Împăratului Albastru nu prea le venea bine isprava că fratele lor mai mic şi pornise singur în lume, iar ei tîndăleau prin ogrăzile tatălui lor. Dar nici nu aveau mare chef de scotocit lumea după prinţesele pe care nu le găsea nimeni. Aşa că făceau tot ce ştiau ca să mai întindă niţel timpul. La tinereţe parcă şi lenea e mai dulce şi cine zice altfel ori nu şi-a trăit bine vremea lui, ori vrea să pară mai cu moţ.

Totuşi, într-o dimineaţă, sculîndu-se mai hotărît, Albastru-Împărat îi chemă pe cei doi fii mai mari şi le zise ceva mai apăsat decît în alte zile:

- Băieţii mei, Stejărel şi tu, Brăduţ...

Că am uitat să spun că aşa îi chema pe cei doi feciori mai mari şi plantase împăratul un stejar şi un brad cînd se născuseră ei. Iar pe cel mic îl chema Paltin, dar el nu mai avea nevoie de acest nume, altfel frumos, pentru că îşi găsise alt nume pe măsura vitejiei pe care urma s-o arate, aşa cum ştim.

Deci le zise Albastru-Împărat pe nume şi îi întrebă desluşit, deşi cu binişorul, cînd au de gînd să plece şi încotro să o ia.

Ei, dar cum ziceam, băieţii erau deştepţi, chiar dacă se arătau mai zăbavnici la treabă. Ei se vorbiseră şi se sfătuiseră. Aşteptau demult întrebarea tatălui lor şi aveau răspunsul pregătit.

- Tată, Măria-Ta, zise cuviincios cel mare. Noi am pleca la drum să le căutăm pe cele trei fete dispărute şi mîine. Dar ne gîndim că ai greutăţi şi drumul poate va fi lung şi costisitor. De ce să te băgăm pe tine şi visteria ţării la cheltuială, să ne ia lumea la ochi că risipim avuţia naţională?

- Aşa că ne-am gîndit, spuse şi mijlociul, că e firesc şi cu dreptate ca toată cheltuiala să cadă în sarcina celui care trage folosul după încercarea noastră. Acesta este vecinul nostru, Mov-Împărat, tatăl fetelor! Noi ne punem pielea în saramură şi ne dăm osteneala. Cît despre cheltuială, ea să cadă în sarcina lui. Că nu scapătă el dintr-atît, la cîte averi are şi la cîte a cheltuit deja.

La aceste vorbe, Albastru-Împărat, a cărui zgîrcenie o cam cunoaştem de pe acum, rămase tare mirat şi bucuros de mintea ageră a feciorilor lui. Iar băieţii, văzînd ce bine a căzut planul lor, îi cerură tatălui numai să-i scrie vecinului său, mai cuprins la împărăţie şi la avere, ca să-l vestească de gîndurile lor de a-i găsi fetele şi să-i ceară să-i sprijine cu aurul de trebuinţă pentru asemenea încercare.

Se puse dar Albastru-Împărat să ticluiască o epistolă cît mai bună. Să nu fie nici umilă, dar nici obraznică, să arate compătimire pentru soarta celui ce îşi pierduse în necunoscut trei fete, ca de la tată la tată, şi să fie totodată plină de credinţă în izbînda celor doi copii ai săi şi numai în a lor. Treabă grea, ce mai. Chemă Albastru-Împărat vreo opt consilieri, dar pe unii trebui să-i dea afară chiar cu acest prilej, că nu aveau nici o idee. Nu se poate şti cum îi alesese atît de proşti!

Pînă la urmă, după vreo două zile şi două nopţi de scris şi şters şi iar scris, în sudori, scrisoarea era gata, fusese pecetluită cu marele sigiliu apăsat pe un kil de ceară roşie şi trimisă cu un sol împărătesc, precum cerea datina.

Mov-Împărat, însă, nu se încurcă să scrie, ca unul ce era mai mare şi nici nu avea timp de pierdut, destul că pierduse fetele, ce să mai risipească şi timpul. Puse mîna pe telefon şi sună la Albastru-Împărat care fu tare mîndru de această cinste. El zise că, a doua sau a treia zi, feciorii lui Albastru-Împărat să vină la el la curte unde va face planul de căutare cu ei şi, aşa cum bănuiseră prinţii, la cît cheltuise cu scotocitul, nu se mai zgîrcea la galbenii ce le trebuiau ca să-i pună pe drum.

Se îmbrăcară deci frumos feciorii mai mari ai lui Albastru-Împărat, îşi luară armele cele mai sclipitoare, făcute de armurieri mai vestiţi. Apoi îşi luară rămas-bun de la părinţi, care şi mai abitir se întristau pentru că acum toţi cei trei copii urmau să fie plecaţi de la casa părintească. Încălecară pe caii lor cam zăbavnici şi greoi, dar falnici dacă te uitai, şi porniră spre capitala lui Mov-Împărat, care, dacă vă amintiţi, era poreclită Afumaţi.

Nu aveau mult de mers, pentru că împărăţiile erau vecine, iar Afumaţii erau destul de aproape de graniţă. Astfel că era mai mult o plimbare de plăcere decît o călătorie ce pornea către luptă pe viaţă şi pe moarte. Întristat că, după mezin, plecau în lume şi feciorii săi mai mari, Albastru-Împărat reununţă de bunăvoie la prefăcătoria cu ursul. La ce bun să-i mai pună la încercare? Oricum Mov-Împărat îi aştepta şi ei ar fi trebuit să ajungă degrabă. Astfel ei scăpară mai ieftin decît Făr-Frumos din Lună.

Aşa că merseră Stejărel şi Brăduţ nestingheriţi către ţinta lor. Iar alături de ei luaseră şi un mic alai de scutieri şi valeţi, că aşa călătoresc beizadelele. N-ar fi vrut Albastru-Împărat să spună vecinul său mai bogat că fiii lui merg la o curte luminată ca nişte calici.

Cînd picară dimineaţa, după o noapte de popas, în oraşul acela în care se găsea curtea lui Mov-Împărat, cei doi băieţi trebuiră să se ţină bine de căpestrele cailor ca să nu cadă şi să îşi muşte limba ca să nu pară prea uimiţi. Căci ei nu mai călătoriseră în afara graniţelor împărăţiei lor. Deşi crescuţi la curte de împărat, nu se potriveau pompa modestă şi fastul cam din sărăcie al tatălui lor cu cele ce le era dat să vadă în oraşul unde stăpînea Mov-Împărat.

Lărgimea străzilor, înălţimea caselor, straiele oamenilor şi tot ce se mai vedea prin oraş erau tare frumoase, bogate şi dichisite. Încă se mai întîlniră şi cu un alai princiar cu cai şi vizitii, cu suită mare, de crezură că e însuşi împăratul ieşit la plimbare. Or acela era doar un conte de provincie, venit cu treburi prin capitală.

Cît erau ei de copii de împărat, băieţii noştri, în Afumaţi, păreau nişte negustori sosiţi să vadă cum se dă untura.

Ajunseră în cele din urmă la Castelul de Purpură, cum poate am uitat să vă spun că se numea oficial Curtea Mov, reşedinţa lui Mov-Împărat. Fiind aşteptaţi, o gardă de onoare numeroasă le prezentă onorul, precum se cădea la nişte odrasle împărăteşti. Apoi, o droaie de argaţi, aproape mai bine îmbrăcaţi decît ei, prinţii, le luară caii şi cei doi, însoţiţi de mica lor suită, intrară în palat vestiţi de trîmbiţe şi alămuri. Pentru că, deşi căzut la amarnică restrişte prin pierderea fetelor, Mov-Împărat şi mai ales nevasta lui nu puteau să renunţe la asemenea marafeturi prin care îşi ţineau rangul şi arătau prostimii că nu sînt fitecine. Aşa e cînd te pedepseşte Dumnezeu să cîrmuieşti!

Cînd intrară băieţii lui Albastru-Împărat în sala tronului lui Mov-Împărat, rămaseră cu gura căscată. Bogăţiile din jur şi straiele curtenilor, luminile şi fastul erau orbitoare. Încă de la uşă pînă la tron era o depărtare de te gîndeai că e anevoie s-o străbaţi pe picioare. Atît era de lungă sala. La capătul ei, pe tronurile de aur, erau nişte mogîldeţe pe care le-ai fi văzut bine numai cu ocheanul. Aceia erau Măriile-Lor Împăratul Mov şi împărăteasa lui.

Cei doi flăcăi îşi luară inima în dinţi şi păşiră înainte, mergînd vreo cîteva minute bune pe un covor roşu de mătase, pînă la picioarele gazdelor lor. Atunci văzură jalea de pe feţele acelora şi faptul că, peste hainele de gală, purtau mantii negre în chip de doliu pentru pierderea, poate pentru totdeauna, a iubitelor lor fiice.

Ajunşi la vreo opt-zece paşi de cîrmuitori, băieţii de împărat se ploconiră cu reverenţe studiate, pe care le repetaseră de zeci de ori acasă, înainte să plece. Ce-i drept, le ieşiră foarte bine. Apoi stătură smeriţi în faţa lui Mov-Împărat aşteptînd ca el să înceapă vorba aşa cum cereau datina şi protocolul.

Dar Mov-Împărat tăcea cu o faţă chinuită pe care tinerii sosiţi crezură că pot citi toată durerea unui tată lipsit de toţi copiii săi. Mai să lăcrimeze la vederea ei. Nu bănuiau că împăratul era muncit de o durere de burtă pentru că venise la adunare îndată după masă, iar bietele lui maţe erau umflate de oarece gaz căruia îi venise timpul mărturisirii.

Bietul împărat strîngea pumnii şi încrunta sprîncenele, iar în sală era o linişte grea. Deodată, Mov-Împărat azvîrli un gest măreţ şi poruncitor cu topuzul spre trîmbiţaşi, ce nu puteau fi sub paisprezece. Aceştia suflară în goarne de îi asurziră pe toţi cei de faţă de parcă i-ar fi pocnit cu nişte ciocane în urechi. La adăpostul sunetului triumfător şi meşteşugit, putu şi Mov-Împărat să scape de apăsarea ce-l chinuia. Mai rău fu pentru împărăteasă, dar ea se obişnuise cu toate toanele şi cusururile măritului ei soţ. Aşa se petrec lucrurile cînd doi oameni stau mulţi ani împreună şi la bine şi la rău.

După aceea, faţa împăratului se descreţi şi el ură feţilor-frumoşi bun venit, şedere plăcută în ţara lui şi le spuse că nimeni mai mult decît el şi soţia lui nu le poate dori mai deplină izbîndă. Căci, dacă urmau să plece în căutare şi luptă, pentru ei plecau.

Capitolul XX

La castelul unde locuia şi domnea Zmeul Zmeilor, Făt-Frumos din Lună se bucura de ospitalitatea lui. Zmeul Zmeilor era o gazdă fără nici un cusur iar cei aflaţi în slujba lui serveau ca nişte valeţi de casă mare.

Zmeul cel mare se ţinu de cuvînt şi îi telefonă Samodivei de faţă fiind chiar Făt-Frumos. Tînărul grijuliu cu calul fermecat se duse să-l viziteze la grajduri. Calul se arătă şi el foarte mulţumit de cum îl îngrijeau şi spuse că avea o părere mult mai proastă despre zmei, dar omul, ca şi calul, e bine să-şi schimbe părerea cu fiecare nouă dovadă. Îl întrebă atunci feciorul lui Albastru-Împărat pe murgul pintenog ce crede: odată ajunşi la Samodivă, va putea el oare să o înduplece să dea drumul celor trei fete ale lui Mov- Împărat?

- Stăpîne al meu, zise calul, ai mare noroc! Vei ajunge la Samodivă să vorbeşti cu ea ochi în ochi fără să fie nevoie să lupţi cu balauri sau cu alte lifte. Pînă acum norocul ne-a ocrotit. Poate o fi şi după inima dumitale, nu zic. Dar eu cred că soarta, dacă a fost să nu te lase la greu, nu te va părăsi nici acum. Ai numai grijă ce promiţi în schimbul fetelor, că suntem datori la Joi-Măriţa şi la Căţelul Pămîntului, dar aste datorii am izbutit să le umplem cu asupra de măsură. De data asta cine ştie ce-ţi va cere farmazoana.

Pe jumătate îngrijorat de întîlnirea de a doua zi, pe jumătate îmbărbătat de ce-i spusese calul măiastru, Făt-Frumos din Lună se întoarce la Zmeul Zmeilor care îl pofti să mai stea de vorbă despre tărîmul oamenilor. Dar vorbi mai mult tot Zmeul Zmeilor care ştia o groază de lucruri ca unul care trăise mult şi bine pe amîndouă tărîmurile.

Timpul trecu uşor pentru prinţ şi iată că veni vremea cinei, apoi a somnului. Zmeul îl conduse pe băiat într-o cameră de oaspeţi plină de tapiserii scumpe şi mobile de mare preţ. Îi ură noapte bună şi izbîndă a doua zi. Îşi luară rămas bun pentru că tînărul avea să plece în zori iar Zmeul Zmeilor zise că el doarme pînă spre prînz, ca fiind mai greoi la adormire dar mai zăbavnic la trezire, ca bătrînii.

Făt-Frumos din Lună dormi împărăteşte, iar a doua zi porni voios la drum însoţit de urările bune ale zmeilor, strînşi în curte să-i spună la revedere. Se purtau frumos, de parcă nu s-ar fi luptat cu el niciodată şi păreau atît de cumsecade, sub înfăţişarea lor altfel destul de înspăimîntătoare, că prinţul nostru, pînă a nu pleca le strînse cu toată căldura labele uriaşe.

Porni Făt-Frumos călare pe murgul năzdrăvan şi merseră prin acea lumină lăptoasă şi nefirească a Tărîmului-Celuilalt, ce parcă nu venea de la soare. Pe măsură pe mergeau, se vedea tot mai bine sălaşul Samodivei un castel înalt şi strălucitor, cu turnuri multe şi subţiri, de parcă erau nişte minarete de moschei. Numai că în vîrf ţepuşele nu purtau semilune, nici cruci de altfel, că nu era Samodiva făptură curată, ci flamuri lungi, roşii cu auriu care însă nu fluturau, ci stăteau înţepenite în aerul nemişcat al acelui tărîm.

Nu se vedeau deloc din fericire balauri şi era vădit că Samodiva, după cuvîntul dat, îi închisese undeva. Astfel murgul pintenog şi stăpînul lui se apropiară de poarta cea mare la care ducea un drum scurt umbrit de stejari şi pavat cu lespezi mari de granit.

La poartă atîrna o trîmbiţă lungă de argint şi eroul nostru înţelese că trebuie să sune din ea ca să-şi vestească sosirea. O desprinse, cugetă puţin, şi suflă cu putere. Nu avea deloc meşteşug şi scoase un răget de vacă lovită de streche. Şi aşa însă, era să îşi scoată plămînii, că a doua oară nici nu mai încercă. Atunci, dinlăuntrul castelului îi răspunse un sunet lung şi armonios, ca un semnal de Înviere şi poarta se deschise singură.

Intră Făt-Frumos din Lună, călare, pe acea poartă într-o curte nemaivăzut de frumoasă, cu o grădină mare, cu statui şi havuzuri, cu alei mărginite de garduri vii bine ţinute din foarfecă şi pardosite cu mozaicuri de preţ. Îndată apărură cîţiva paji ca să-l ajute să descalece urîndu-i bun venit şi închinîndu-se în faţa lui cu mare ceremonie.

O fată ageră la mers, tare frumoasă dar modest îmbrăcată îl duse pe Făt-Frumos din Lună în sala de primire a Samodivei. Se vedea că Samodiva avea grijă ca slugile ei să nu fie prea gătite şi s-o poată umbri. Camera de primire, era o încăpere largă, ceva între salon şi birou, căci se vedeau acolo mese de scris şi rafturi de hîrtii puse în ordine, unele legate cu cotoare aurite, în care cine ştie ce socoteli ţinea stăpîna casei.

Feciorul văzu cîteva fete, tot nespus de chipeşe, care dispărură în grabă, ca stafiile, parcă ieşind prin ziduri, repede şi în tăcere, şi se găsi în faţa unui fotoliu ca un tron în care să lăfăia o femeie negrăit de frumoasă şi de ţanţoşă. Cea care îl adusese pierise şi ea. Politicos din cale afară, că nevoia îl împingea, Făt-Frumos făcu o plecăciune adîncă şi, cum femeia aceea îi întinsese mîna, puse un un genunchi la pămînt şi i-o sărută cu cea mai mare smerenie.

Era o mînă îngustă şi prelungă, părînd încă şi mai lungă de la unghiile vopsite cu lac alb ce aveau centimetri buni. Se vede că nu muncea Samodiva deloc, ba şi numărul la telefon i-l făceau alţii, adică altele, că ea cu aşa unghii nu ar fi putut. Samodiva avea mîna catifelată, cu piele palidă şi rece, mai ceva decît o broască. Pe ea, că era dreapta, purta trei inele. Îşi zicea cavalerul că, dacă pietrele preţioase de pe acele inele sunt adevărate, şi nu aveau cum să nu fie, cu unul singur ar fi cumpărat toată împărăţia lui taică-su cu supuşii lui cu tot.

Samodiva stătea pe tronul ei dar se vedea că e o femeie, sau ce o fi fost, înaltă. Părul îi era nebuneşte de bogat, auriu, prins pe frunte cu o diademă de stele, făcute desigur din diamante. Chipul îi era orbitor de frumos, cu buzele niţel bosumflate, pomeţi înalţi şi nările fine. Ochii albaştri erau spălăciţi, dintre cei cărora li se zice «ochi de apă» mari cît pumnul sub arcade semeţe şi sprîncene cenuşii bine îngrijite. Era frumoasă cum numai în vis mai văzuse prinţul. Purta o rochie de voal bătut cu pietre mici, nestemate desigur, şi sub ea se ghiceau umeri rotunzi şi sîni mai mici, şi ei de o aleasă rotunjime. Rochia era lungă precum a unei zîne şi de sub ea se vedea un pantof de aur. În mîna stîngă Samodiva avea un uriaş ţigaret de fildeş în care fumega o ţigară ce răspîndea miros de plante străine lumii noastre.

Se cam zăpăci Făt-Frumos în faţa acestei arătări şi cînd ea îl pofti cu un semn să se ridice din genunchi şi să şadă pe un fotoliu în faţa ei, se cam împletici şi se aşeză pe marginea lui, ca o slugă la ospăţul stăpînului.

Stătu însă jos şi se priviră mult şi bine. Samodiva nu începea vorba, iar Făt-Frumos din Lună ştia că nu se cuvine să vorbească el primul.

După ce termină ţigara şi o stinse, Samodiva porni totuşi a vorbi cu un glas minunat de cristalin, dar parcă prea arţăgos.

- Deci aşa, Prinţule, ai ţinut să mă vezi şi
să-mi vorbeşti. Nu se ajunge uşor la mine. Ţi s-o fi urît pe drum şi cine ştie cum de-ai ajuns întreg.

Prinţul era însă şi şmecher, nu numai nebun, aşa că zise:

-Mari primejdii am înfruntat şi multe zile am mers. Dar mă simt răsplătit acum cînd stau în faţa unei regine atît de minunate ca Măria Ta.

Ei, nimerise la fix viteazul. Auzind că-i spunea Regină şi Măria Ta, Samodiva zîmbi arătînd dinţi perfecţi ce nu cunoscuseră dentistul şi strălucitori ca perlele din mările orientale. Numai că vocea, băgă de seamă, Făt-Frumos îi cam ţiuia.

- Înseamnă că eşti meşter la luptă cum eşti la vorbă, dacă ai scăpat întreg şi fără să fi avut ajutor dinspre părţile astea, că altfel nu răzbeai. Cine te-a îndrumat ?

Prinţul pricepu că nu e bine să-şi dea în vileag tovarăşul de luptă şi drum, răspunse :

- Căţelul Pămîntului. Şi am sosit cu Gheonoaia.

- Bine, zîmbi frumoasa. Şi altţineva?

- Am trecut pe la Joi-Măriţa, mai zise Făt-Frumos din Lună.

- Am auzit ţeva despre asta. Ţi pe-aici cum ai mers, pe jos?

- Ba călare, spuse el cam stingherit.

- Înseamnă că ai avut un cal bun ţi bine potcovit.

- Da, merge bine, zise scurt fiul lui Albastru-Împărat. Răsuflă uşurat cînd Samodiva schimbă vorba.

- Ei, acum că ai ajuns spune iute ţe vrei că nu-mi văd capul de treabă şi am slugi leneşe. Ţe vrei? Trebuie să stau cu ochii pe ele. Toate sunt mari prinţese ţi nu-s bune de nimic dacă-i vorba să lucreze.

- Tocmai… rosti feciorul cam stins, le caut pe fetele lui Mov-Împărat şi am auzit că ar fi în slujba Măriei Tale.

- Ale lui Mov Împărat? Nişte nemernice! Nişte puturoase ţe nu s-a văzut. Numai ifose. Pe ţea mare am dat-o la grajd să vadă de balega de la cai. Pe ţea mijloţie o ţin cu curcile şi gîştele. Să le hrănească, de alte nu e în stare, şi să doarmă în coteţ cu ele.

- Şi cea mică? întrebă Făt-Frumos, cutremurîndu-se de soarta prinţeselor.

- Ţea mai leneşă, mai hoaţă, mai ticăloasă, rosti Samodiva, zîmbind fără a ridica tonul, pe ea am dat-o să aleagă gunoiul: hîrtie la hîrtie, cîrpe la cîrpe, sticlele la cioburi, cojile de legume separat, la noi plastiţe nu se pomenesc. Şi ţe să vezi? Nu le-a pus la locurile lor, am controlat, erau amestecate. Aşa că acum e la carceră pe zeţe ţile, să se înveţe minte că treaba e treabă.

Mare stăpînire îi trebui lui Făt-Frumos ca să nu se strîmbe de uimire şi revoltă auzind ce soartă dăduse Samodiva unora dintre cele mai frumoase femeie ale lumii şi poate celei mai frumoase. Dar trecu şi astă încercare şi spuse doar :

- Chiar mă bucură, Măria-Ta, Regină! Înseamnă că nu-ţi sînt prea de trebuinţă aceste fete, că voiam să te rog cu supunere să le laşi să vină cu mine,

- Zău ?

- Da. De ce să te chinui Măria-Ta cu ele şi să te superi din pricina lor? Mai bine să le duc părinţilor lor care sînt înlesniţi şi le pot ţine fără să facă nimic. Dar, ale lor fiind, le rabdă şi cusururile.

Samodiva se cam încruntă, dar vorbi tot liniştit :

- Ţe spui, prinţe? Şi eu să rămîn fără slugi?

- Măria-Ta le poţi înlocui cu unele mai pricepute.

- Da, dar urîte. Nu suport să văd chip urît. Lasă, că în 10-15 ani or să îmbătrînească şi atunci le schimb.

- Aoleu, Măria-Ta! 10 ani? Păi bieţii lor părinţi poate nu mai apucă ziua aia.

- Treaba lor de muritori! zise cam aspru Samodiva.

- Măria-Ta! Te rog fierbinte, am bătut atîta drum. Nu mă pot întoarce fără fete. Ştii ce se spune acolo, pe Pămînt? Că le sugi sîngele sau că schimbi sîngele cu al lor ca să rămîi tînără şi frumoasă?

- Ţe calomnie! sări în sus Samodiva! Ţe ticăloşie! Eu să sug sîngele de muritoare spurcate? Sîngele lor în vinele mele? Sîngele meu e albastru ca marea în asfinţit!

- Tocmai, Mărita-Ta. Aceste calomnii neruşinate trebuie să înceteze şi lumea să te vadă aşa cum eşti : frumoasă, mîndră, nobilă.

Samoidva tăcu încruntată.

- Ce dovadă mai bună, continuă Făt-Frumos din Lună drept mărturia unor fete de împărat care te-au slujit şi n-au păţit nimic, plecînd libere şi întregi de la castelul Măriei-Tale.

- Tu pentru asta o te de umpli de bani de la tatăl lor.

- Sunt prinţ, regină! zise mîndru Făt-Frumos din Lună. Nu mă fac banii, ci virtutea de cavaler.

- Aiţi mi-ai plăcut, zîmbi iar Samodiva. Dar spune drept : ai cunoscut o fată muritoare sau mai frumoasă ca mine?

- Niciodată! Jur! murmură Făt-Frumos din Lună şi se sculă, se aplecă îmboldit de inspiraţie, şi sărută poala rochiei albe a Samodirei.

- Aşa deţi! spuse mîndră arătarea, cînd Făt-Frumos se aşeză iar făcînd pe sfiosul. Să zicem că-ţi dau fetele.... Trebuie să-mi dai şi tu ceva la schimb? Ţe ziţi?

- Aşa e drept, zise Făt-Frumos cu inima cît un purice. Cine ştie ce avea să-i ceară bestia.

- Ai înţeles, cred, că nici pe tărîmul ăsta nimic nu e gratis.

- Am înţeles, regină. Dar să ştii că sunt sărac.

- Aur, nestemate, perle, am şi eu mai multe decît oricine. O să-ţi ţer alţeva!

Urmă o tăcere. Prinţul asuda.

- Să zicem… Să zicem calul tău.

- Şi eu cu ce să mă întorc acasă?

- Tot nu poţi merge călare pe un cal cu trei fete. Vă dau eu o trăsură să vă ducă tocmai unde trebuie. Îmi dai calul?

- Mărita-Ta. Orice! Dar calul nu.

- Cum aşa ? se miră fără mînie Samodirea. Adică nu fac trei fete de împărat cît coada unui cal? Tatăl aţestor rîtipanţe o să-ţi dea în loc o sută de cai, pe alese.

- Mărita-Ta, acest cal m-a scos de multe ori din necaz. Nu-l dau.

- Deci nu-i un cal obişnuit. Cu-atît mai mult îl vreau.

- Nu pot, Măria-Ta, cere-mi altceva !

- Măcar spune-mi cum îl cheamă pe calul tău.

- E un cal murg pintenog şi eu îi spun Murgu

- Prinţe, prinţe. Eşti tînăr, dar eşti mare vulpoi ! Aoco nu se ajunge cu cai murgi şi pintenogi. Tu ai un cal fermcat nu te mai preface !

- Păi, să vezi, Mărita-Ta.... dacă o fi fermecat eu nu ştiu...

- Nu ştii ? Îmi arăţi şi mie calul ? Cred că-l pot vedea chiar de aici.

Încăperea avea ferestre, dar Făt-Frumos se îndoia că se poate vedea calul pe ele.

Samodiva însă se ridică uşor, cu un mers de regină, luă de pe masă un lucru lung şi cu butoane şi apăsă pe unul. Îndată, o perdea se trase în două părţi şi apăru un mare ecran. Tremura. Mai apăsă pe un buton şi iată că pe ecran se ivi curtea şi în curte calul pintanog mîncînd dintr-o traistă pe care vreo slugă i-o pusese legată de cap, sub bot. Fiul de împărat nu se aşteptase ca Samodiva să aibă televiziune cu circuit închis. Dar la urma urmei, ce-o oprea la banii ei.

Femeia încremeni într-un rîs cam neplăcut.

- Uite-ţi calul. Vasăzică s-au ocupat slujile mele de ele.

- Mulţumesc mult, suflă Făt-Frumos din Lună.

- Cu plăcere. Şi crezi tu, prinţule viteaz, că eu nu pot să recunosc un cal vrăjit? Ăsta e Vîlvoi !

Făt-Frumos tăcu.

- Ştii tu cine era fost Vîlvoi acum mulţi de ani ?

- Un mînz presupun, zise bărbatul cu năduf.

- Mînz pe dracu! hohoti Samodirea. Era un voinic şi jumătate, idolul tututor fetelor de împărat, campion la toate turnirurile cavalereşti. Schimba femeile ca pe batiste!

- Şi cum de-a ajuns cal ? întrebă prinţul chiar curios să afle ceea ce prietenul lui nu îi spusese niciodată.

- Uşuratic şi muieratic. Schimba, cum spun, femeile fără să-i pese. Pînă cînd a găsit una pe care, dacă era deştept, n-ar fi trebuit s-o înşele niciodată.

- Şi cine era aia? întrebă cu spaimă Făt-Frumos din Lună

- Eu! oftă Samodiva.