Am citit cu oarecare întîrziere volumul lui Mircea Cărtărescu Frumoasele străine prin împrejurarea că Humanitas, faţă de alte edituri, nu are obiceiul de a trimte potenţialilor comentatori mostre din producţia sa editorială. Volumul lasă impresia, ca şi altele, a fi scris ca urmare a unei înţelegeri a editurii cu autorul prin care acesta se obligă să producă anual un cîrlan literar. Asta în vreme ce Mircea Cărtărescu însuşi reproşează altora că scriu prea mult.
Cartea relatează, pe larg şi cronologic, experienţa autorului ca unul dintre cei 12 scriitori români invitaţi în Franţa ca să participe la un program intitulat Frumoasele străine, menit să ofere cititorilor francezi un minimum de cunoştinţe despre literatura altor ţări. Program interesant în teorie, dar pe care lipsa unei documentări profesioniste a organizatorilor l-a dus, cum dovedeşte scriitorul, şi la inadecvări groteşti.
Jurnalul francez ocupă partea centrală şi cea mai mare, excesiv dilatată trebuie zis (200 de pagini) a volumului. El este încadrat de alte două texte memorialistice. Primul, intitulat Antrax, povesteşte foarte lung, cu incredibilă stîngăcie şi lipsă de haz, aventurile autorului şi ale soţiei sale în contact cu organele poliţieneşti bucureştene la primirea unui plic considerat de ei suspect de a conţine antrax, fandacsie nejustificată decît de aerul epocii în care unele persoane, dar nu de la noi, ar fi fost victimele unor asemenea tentative de asasinat la distanţă.
Ultimul text, numit Bacoviană, este însă o bijuterie, cum Mircea Cărtărescu n-a mai scris demult. Se relatează, cu o întîrziere care îi face bine, o călătorie a scriitorului, pe atunci tînăr poet de viitor, în toamna lui 1984, la Bacău, ca invitat al unui cenaclu local de veleitari pentru a efectua ceea ce azi am numi o lectură publică. Foarte rar Cărtărescu a văzut monstuos ca în această operă, cu unele lungimi, dar magistrală. Lumea măruntă şi absurdă a provinciei comuniste, întunecate şi sufocate de orgolii şi prostie, de meschinărie şi lipsă de orizont este descrisă culminant, cu un condei ce-ar fi putut fi mînuit de Gogol, Rabelais, Čapek, Haek. Asemeni nu mai ştiu cărui scriitor dintr-o anecdotă cam răsuflată, îţi vine să rupi cartea şi să arunci 250 de pagini din ea, deşi pe-alocuri şi în Frumoasele străine sclipeşte cîte-o peruzea de la cuşma acelui Cărtărescu, prevăzut cu mustaţă de Ţepeş, pe care l-am idolatrizat în tinereţe. Pentru a păstra doar această călătorie bacoviană într-un infern mărunt, dar nu mai puţin atroce. În rest, în Frumoasele străine, Mircea Cărtărescu se arată nemulţumit de gloria sa care-l stinghereşte la mers ca aripile albatrosului, de confraţi pe care-i priveşte intolerant, de-a dreptul răutăcios în chip gratuit, dar despre care se văicăreşte extrem de des că nu-l iubesc, deşi el îi adoră pe ei. Ba că succesul lui le stă în gît, ba că, paradoxal, îl ignoră. Poetul Totului şi Nimicului se mai vaită de ghinion în viaţă, de timp, de spaţiu şi de alte categorii filosofice conspirînd împotriva sa. Totul culminează cu un hoţ neştiut care - mîna destinului îi ia nemulţumitului şi ce are - îi fură tocmai lui paltonul într-un aeroport. Chestia cu paltonul (accesoriu de altfel detestat de posesor) revine obsesiv. Ca şi înaintaşul său I.L. Caragiale, cu care are destule în comun, Cărtărescu se crede persecutat de destin şi pesimismul lui atrage cu adevărat ghinionul.
Mircea Cărtărescu este (era să zic a fost dar ar fi cam nedrept) un mare scriitor. El ştie să povestească, să farmece cu verbul. Într-o epocă în care textualismul prozastic optzecist urca vertiginos spre culmile plicticoşeniei, Cărtărescu şi Groşan erau singurii prozatori de (re)citit pentru şarmul lor şi cînd se zvonea că vor citi la Luni sau Junimea sala deborda. Nu uit lecturile lui Groşan cu Insula şi pe cea a lui Cărtărescu cu Ruletistul - au fost repere ale juneţii mele. Totuşi, scrisul excesiv, parcă sub biciul unui contract, umplerea paginilor cu jurnale, tablete politice, pixeli şi naiba mai ştie ce nu e bun deloc. Cantitatea de aur pe kilogramul de steril a devenit în cazul lui Mircea Cărtărescu cam mică şi acest volum o dovedeşte. În anumite medii s-a acreditat ideea că tot ce izvodeşte autorul Levantului e automat o capodoperă şi, pe mormanul în creştere al scrierilor, el se va ridica la Nobel. Fals! Şi dacă o spun nu e vorba lui Marc Antoniu - pentru că îl iubesc pe Mircea mai puţin, ci pentru că iubesc opera sa mai mult. Mircea Cărtărescu este un autor încă apt să dea capodopere dacă e lăsat în pace. Volumul Frumoasele străine asta dovedeşte. Cît despre conflictul lui cu Soarta, acesta poate fi transformat în comedie cînd autorul se va însenina. De nu, va avea urmările de la Lefter Popescu, cele din finalul melodramatic al acelor autori care se respectă şi sînt foarte respectaţi.