Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Hermionul

        de Iancu Tănăsescu

(fragment)

Erau întrebări de tinereţe când fiecare dintre ei se încerau să placă bătrânului care se minuna de stăruinţa lor de a afla cât mai multe din exprimarea simplă, prin care mai mult intenţiona să-i aţâţe decât să-i lămurească. David l-a întrebat: între a mă spânzura şi a te trăda pe tine, ce-i de făcut? Ervin l-a privit cu îngăduinţă. Ştia ce va urma şi doar l-a bătut pe umăr. A înţeles că şi el ştia foarte bine ce alege. În ziua aceea era cald, nefiresc de cald. Nimic nu mai părea să aibă un sens. Ar fi vrut să le-o spună tuturor, dar trebuia să descopere fiecare în parte acest lucru. De ce această nevoie de a avea dreptate şi de a-i pedepsi pe cei care îi nesocoteau ideile. Ştia ce este suferinţa şi nedreptatea, păcătuia de nenumărate ori, dar credea că, este mai bine pentru toţi să nu fie cunoscute, de aici frica de umilinţe. Ervin trăia mereu senzaţia că aude clipele cum zboară sub fâlfâit de aripi, ceva asurzitor oprit sub un clopot de sticlă în care se ghicea un fel de adiere, dar fără să se vadă aripile, fără mişcarea bizară a fulgilor, care, deşi au o substanţă corporală, sunt purtaţi în plutiri uşoare, rebele, să se hotărască, brusc înseninat, că trecutul s-a terminat după zilele de neodihnă, de zbucium şi după nopţile albe petrecute sub teroarea întrebării, dacă trebuie să rupă legătura cu nevoile acestei lumi, cu viaţa pe care o cunoştea şi o acceptase, ca un bun şi liniştit purtător de cruce, căruia lumea nu-i va ridica statui, dar nici nu-l va batjocori, cum se întâmplă de cele mai multe ori cu bărbaţii care nu vor să recunoască faptul că uneori au fost învinşi, deşi nu le-a dispărut vlaga şi dorinţa de a lupta, inerţia aceasta fiind impusă de credinţa că sunt în continuare la fel de folositori, deşi într-un timp scurt, câteva luni, un an, s-ar putea să cadă pradă grijilor mărunte şi să abandoneze sau să uite, la fel de repede, încrâncenarea pentru împlinirea unui destin înlăţător, pe care îl simţise de multe ori, foarte aproape. Dar viaţa, în cruditatea sa neînţeleasă îşi repetă dramele şi lumea a învăţat să creadă că după o luptă, după împlinirea unei vârste totul trebuie schimbat, din propria voinţă, gata s-a dus vremea mea, sunt alte lucruri de înfăptuit, nu doar ceea ce trebuie să vadă şi să laudă lumea, da, a fost posibilă această trăire, mult timp, o viaţă chiar, cu bune şi rele, dar drumul spre râvnita statuie a recunoştinţei nu se deschide în faţa tuturor, nu are un termen, nu are o vârstă, ci pur şi simplu o motivaţie dată de necesitate şi de întâmplare, viaţa devenind o oglindă în care chipul maiestuos şi ochii sfredelitori găsesc într-o oglindă o altă înfăţişare, atât de diferită, cunoscută de alţii, străină pentru sine şi atât de necunoscută în felul său de a percepe realitatea, nimic identic, ci puţin asemănător sau cu mare probabilitate asemănător. Străinul din faţa oglinzii nu se regăseşte în străinul reflectat de oglindă, spaţiul dintre ei dovedind mai degrabă diferenţa, iar nu egalitatea dintre ei, acea capacitate de a fi aceeiaşi, de a nu fi atât de diferiţi încât să se renege, deşi el, evaluatorul poate să accepte că în faţa oglinzii nu este acelaşi, singurul, unicul, dar această emancipare era utilă celui care îşi ascundea identitatea, la începuturile comunismului, într-un oraş muncitoresc din vest, unde toate lucrurile se măsurau cu viteza eficienţei, a capaităţii de a face ceva util, repede şi bine, pentru ca nimeni să nu se îndoiască de origine, să nu caute în biografie nume sau fapte care să nască dubiul cu privire la încercarea de abatere de la o morală inedită, ciudată, demolatoare a regimului. Şi pentru că nu poţi să fii egalul tău mai mult de câteva clipe şi acelea trăite într-o mare îngăduinţă, pentru că nimeni nu îngăduie ca în mersul lucrurilor să fie acelaşi, intervine ceva, se implică cineva şi răstoarnă echilibrul, îl schimbă în favoarea, chiar şi prin înşelătorie, sau în defavoarea sa, chiar prin furie şi violenţă, schimbând sensul lucrurilor, ordinea şi implicit deznodământul acestora, uneori anticipat, firesc, alteori cu totul imprevizibil, dezarticulat, îndepărtat de origine. Războiul nu era ceva firesc de povestit familiei, dar după ce-şi pierduse moşia, bătrânul nu mai avea nimic de făcut decât să deseneze cu bastonul pe nisip tranşeele străbătute, făcea găuri adânci unde spunea că aveau amplasate turnurile şi multe cruci, despre care spunea că marchează trupurile camarazilor, întinse într-o lejeritate pe care doar moartea o stăpâneşte, unii au lipsuri mari din trup, alţii atinşi aproape imperceptibil în zona tâmplei, acolo unde vasele de sânge se adună claie peste grămadă, neocrotite de oasele craniene, lăsate aşa libere, pentru ca destinul să se joace cu viaţa oamenilor, legendele războiului indicând că, aşa au fost ucişi comandanţii de către subalterni, în somn, prin apăsarea rapidă şi sigură a tâmplelor, determinându-se aproape fără urmă hemoragia internă, ruptura mare de vase, pentru care nu există încă un mijloc de salvare, descotorosindu-se de micii comandanţi care ce visau generali în retragere, adulaţi de mulţimi, la terminarea războiului, deşi pentru ei, soldaţii care mureau din trei în trei, în fiecare zi, era clar că mai bine s-ar fi predat duşmanilor mult mai numeroşi şi mai bine întreţinuţi decât ei, armată fără Dumnezeu, izolată în câmpia înzăpezită, unde se ascundeau direct sub zăpadă, ca iepurii în plină iarnă, pentru că tranşeele erau nisipoase, cădeau în fiecare dimineaţă. O armată care stă în repaus zile în şir, iar noaptea se împrăştie pentru a nu fi bombardată şi rasă până la unul, nu mai ştie de disciplină, uită regulile războiului, lasă la suprafaţă toate trăirile voluntare şi involuntare ale oamenilor, unii dintre ei viguroşi, alţii dispuşi să se termine totul, să se odihnească, să-şi găsească împăcarea cu sine şi cu lumea, fără alternativă, acum, aici, să dea în primire viaţa pe care nu o mai puteau duce, nu mai conta că erau aşteptaţi acasă ca nişte eroi, ce eroism când moartea scurtează şi clarifică totul, fără alegere, fără întrebări, ci pur şi simplu, un obuz rătăcit, aruncat de la mare distanţă făcea trupurile văzute cu o clipă înainte una cu nămolul şi zăpada murdară, astfel că nimeni nu era obligat să se tânguie de laşitate, dar nici să braveze pentru simplul motiv că nu a fost atins, atunci ce mai este eroismul pe fronturile acestea bezmetice, în care n-ai timp şi nici posibilitatea să spui ce gândeşti, să-ţi manifeşti opoziţia sau să iei pe cineva de gât şi să-i spui, domnule comandant, eu ştiu jocul ăsta mai bine, nu trebuie să rămânem pe loc, ceea ce vezi în binoclu sunt iscoade, nu sunt arbori pitici, ne-au dibuit, să plecăm la noapte în direcţia flăcărilor care se văd atât de departe, acolo este frontul, acolo putem fi de folos, nu aici unde nu putem face nimic, decât să aşteptăm mai devreme sau mai târziu moartea, ca pe orice boală, se apropie de vecini, le zboară ochii, braţele, picioarele, capetele sau pur şi simplu îi taie în două, cu o precizie diabolică, atâta vrem când jumătate din corp mai aleargă câţiva paşi, iar cealaltă jumătate, din care se scurge sângele, se zbate cu ochii sticloşi, cu buzele învineţite, bolborosind ceva şi cu pleoapele care refuză să închidă sticlele acelea înlăcrimate, asta este moartea pe front, îi simţi prezenţa, dar nu te ascunzi, alergi fără noimă, ai în faţa ochilor tabloul celor şapte femei goale pe plaja imensă în care căldura arde totul, doar trupurile lor unduitoare se lasă încinse, conservându-şi astfel, odată cu rozul intens al pielii şi tinereţea magnifică de care se vor separa peste câţiva ani, trupul de îngeri, pentru că doar îngerii se păstrează în aceleaşi forme, precum statuile, cărora le regăseşti gingăşia pleoapelor şi locul braţelor, determinându-te să le revezi şi să le îndrăgeşti, cauţi mereu gândul creatorului, de ce piciorul nu s-a îndepărtat puţin pentru ca să-i vezi rodul, dar nu, nicio statuie nu lasă la vedere rodul femeii, al bărbatului da, şi asta defineşte starea îngerească, trup fără rod, doar tablourile sunt pline de intensitatea sexualităţii, aţâţâtoare, difuză, iar alteori precisă, acea precizie a artei care va face nemuritor trupul de mult îmbătrânit sau chiar pierit, acelaşi rămas în imaginea oglinzii fermecate, despre care fiecare îşi face o impresie, cu convingerea că perfecţiunea unei imagini s-ar putea să fie întrecută de sentimentul dat de perfecţiunea sculpturii, pentru că în timp ce pictura personalizează figura, prin sculptură acelaşi portret va fi idealizat, ridicat la rangul frumuseţii feminine, oricum trebuia să fie ceva diferit de bătrâna care îi vizita în somn pe muribunzi, este zbârcită, poartă pe braţul drept un coş cu flori albe, dar în mâna stângă are o floare neagră şi ţi-o întinde, fără să te privească, nu-ţi cere nimic, doar îţi dă floarea aceea şi dacă o primeşti înseamnă că te-ai hotărât să mori, dar nu e prea clar ce spun muribunzii, o iei, ia-o şi mori sau mori dacă o iei, nimeni nu ştie cum ieşi din acest cerc, pentru că legenda e creată doar de supravieţuitori, ori ei sunt mereu tulburaţi de gândul că s-ar fi putut să nu se mai trezească din visul acesta tulburător, ei fiind cei care s-au obţinut înfricoşaţi sau pur şi simplu neînţelegând sensul acelui gest, o vrei ia-o sau rostul acelei bătrâne în necazurile lor era mai degrabă să-i lase să piardă ceva despre folosinţa căruia nu aveau habar, decât să facă eforturi de a ridica braţul şi a mulţumi unei necunoscute cu o ţinută atât de bizară. N-aţi văzut-o ca să înţelegeţi ce atracţie exercita asupra răniţilor, cei mai mulţi implorând-o să vină, după ce-şi căutau în neştire picioarele sau braţele lipsă, după ce le dezlegau cu furie bandajele din pânză de in, spălate în zeamă de sare şi var ca să le cureţe de microbi, după ce le prindeau în cusături rare, cu fire de toate culorile, dându-le aspect de pânză de păianjen întinsă pe faţa muribunzilor, ale căror instincte izolau în resturile de carne cusute pe viu de felceri, cum se nimereau, fără milă sau îndurare de ţipete din ce în ce mai slabe, ce deveneau indicii privind faptul că viaţa nu se scursese definitiv, ceva mai rămăsese în timpul mutilat atât cât să fii obligat să-l tai din nou pe linia de carne şi oase pentru a menţine viaţa. Ritualul ascultării cu urechea aplecată pe pieptul inert, din care nu mai răzbăteau gemete sau tresăriri de respiraţie întârzâiată, după ce i se verifica pulsul, i se crăpa pleoapa sau i se punea oglinda în faţa nărilor, gata, s-a dus, să fie iertat, verificaţi-i pieptul, poate că ne înşelăm, viaţa e ca apa nu ştii pe unde dă, unde se opreşte şi de unde vine, cu gâfâiala sugrumată, prinsă în strânsoarea unei forţe necunoscute din care va scăpa, deşi nu se ştie cum de a fost posibilă această reuşită, când nimeni n-ar fi garantat cu câteva clipe mai înainte, deşi felcerii erau devotaţi crudei meserii, fiind învăţaţi cu cruzimea şi cu sângele ce gâlgâia în hoituri, mulţi dintre ei erau măcelari sau hingheri, ştiau de unde vine şi cât poate ţine durerea, fie că era om, fie că era vită, acelaşi scâncet, acelaşi bocet continua să tulbure somnul celorlalţi răniţi, ce se cutremurau la gândul că nu ei, ci copiii lor ar fi fost supuşi aceloraşi dureri, jurând să nu mai taie vite, pentru că gemetele lor le veneau acum în cap, se prelungeau în ţipetele răniţilor rămaşi fără mâini sau fără picioare, devenind groteşti, urmăriţi de demoni doar de ei ştiuţi.

© 2007 Revista Ramuri