1. Este ciudat cum simţurile fundamentează dominarea totului prin unic, pe când raţiunea crede în puterea totului faţă de unic. Fiinţa se contemplă atât de mult pe sine încât nu-şi mai păstrează liber nimic în ţinutul gândirii. Să te deprinzi cu tine până în cele mai mici amănunte şi să nu-ţi găseşti un spaţiu în care să fii tu! Faptul acesta de a rătăci în căutarea unui sine determină fiinţa să-şi înţeleagă rostul existenţial de împlinire a idealului. Şi când ai ieşit din gândire, raţionalitatea ei, ca orice limbaj, te subjugă pentru a te înfrânge încă o viaţă. Omul se regăseşte astfel trecut dincolo de marea căutare dar nu se poate considera un înfrânt. În aceste încercări, raţionalitatea stăpâneşte un întreg şi desăvârşit destin, care, ca orice limbaj, este deasupra simţurilor. Fără acest sens al existenţialului, refuzul de a te domina al fiinţei rămâne o dovadă a marii sale neutralităţi în faţa spiritului. Nici o desăvârşire nu-i acceptată fără acest dublu sens al vieţii.

2.Nu există ideal care să nu satisfacă fiinţa. Există numai căderi adânci şi urcuşuri înălţătoare statornicite în fiinţă. Vechi pasiuni şi vechi orgolii răscolesc din când în când simţurile promiţându-le căi netrecute dincolo de subiectivitate. Un cuget supus îndoielii va căuta veşnicia în simţuri. În fiecare dor fiinţa îşi înalţă un rug. Şi când va atinge marile sale nemărginiri va atinge extazul. Dacă s-ar putea păstra puritatea fiinţei în aceste extreme abisale ale existenţei: ispita cunoaşterii şi neputinţa depăşirii propriei condiţii! Dorul de puritate spre care tânjeşte fiinţa în impasul ireparabilei pierderi! Cât din nostalgia unui refuz de a deveni, nu derivă din intimitatea faţă de eroare! Către ce se îndreaptă fiinţa în vremelnica eternitate: spre adoraţie sau spre adulaţie? Durerea fiinţei de a se privi în oglinda înşelătoare a sinelui devine dintr-o dată înstrăinată! Neplăcerea fecundă de a căuta izbăvirea urcuşului în adâncimea unui spirit ales! „Până unde” , acest etern sacrificiu căruia nu i se găseşte nici-o justificare. O graniţă a existenţei este încălcată spre a-şi dovedi că după fiecare supliciu urmează o nouă utopie. Conştiinţa unei imagini: o ratare. Mândria fără leac îndreaptă atotputernicia cunoaşterii. Totul seamănă a început în plină glorie pentru fiinţa aşezată în tiparul firii. Luciditatea apropie dezastrul unei rătăciri plină de orgolii. Nemărginită în voluptatea de a visa şi mărginită în soartă, fiinţa îşi alungă cele câteva cuminţenii ale cugetului în deşertul cărnii.

3. Fiinţa este născută pierderii vremelnice, căci ce poate fi cel mai puternic bărbat al timpurilor trecute decât un sacrificat pierdut clipei! În muzeu, vasul ars păstrează figura unei fiinţe ce pare să aştepte înfruntarea sorţii. Destinul şi-a luat prada de fiecare dată pe nepregătite. Fiinţa aceasta aşteaptă cu încredere înfruntarea, se simte în privirea-i răscolitoare, în liniile feţei. Ca şi muntele care nu va pierde decât firicelul de praf din puterea-i nemărginită, chipul pare deschis revederii, pentru o altă recunoaştere. Braţele lui Sisif poartă un bulgăre uriaş. Un om, care îşi cunoaşte destinul, îl poartă cu simplitate pe umerii largi pentru a-l subjuga. Dramatismul înfruntării îl determină pe creator să renunţe la detalii. Dar chipul tragic nu va umbri cu neliniştea-i rece nevoia de supravieţuire, întreaga sa putere concepând salvarea prin suferinţă, pretinzând astfel purificarea. Creatorul anonim s-a înfăţişat pe sine în chip de stăpân, îndrăzneala lui umilind pe cei care se temeau de Zeus. Va fi ştiind el că, peste milenii, omul se va elibera de această teamă, recreând universul cu fiecare clipă de cunoaştere? Numai retrăind în destinul acestei fiinţe, devenim mai puri. Un Sisif al eternităţii nu renunţă, dimensiunea spaţiului său fiind univocă. O anumită nevoie de urcare îl îmblânzeşte găsind plăcerea trudei la coborâre, devenind pentru eternitate acel veşnic trudnic care implică pe „trebuie” şi „nu trebuie”. Ori nu faptul că Sisif ar putea supravieţui mileniilor este preocuparea anonimului, ci faptul că ar putea reînvia pentru o clipă, durerea prăbuşirii măsurându-se prin unicitate, perpetuul limbaj devenind adevărata povară. Statornicia, timp impudic, torturează până şi zădărnicia căderii, deoarece, tot acceptând să urce pentru a cădea, devine necesitatea pierderii. Sisif îşi caută cu deznădejde pierderea, pentru a se regăsi în bizara-i existenţă volitivă, aşa cum generaţiile oricărei specii se urmează în timp. La Sisif puterea reluării nu dispare, în felul acesta anulându-se unul dintre elementele existenţei, timpul, el fiind de fapt egalul său. Dacă bulgărele ar fi purtat cu o singură unitate peste limita aleasă sau impusă, tot limbajul sisific ar fi caduc. Oriunde va fi fiind lăsat, în vârful sau la baza muntelui de caznă, ceea ce se simte a trece nu este altceva decât spaţiul prăvălirii, acea pantă a scurgerii care le petrece pe toate, le însoţeşte la nesfârşit. Există oare un ideal negativ care să distrugă pentru a construi, stabilind un raport invers între laturile devenirii şi ale petrecerii în existenţă. O anumită esenţă dovedeşte ruptura celor două laturi ale devenirii: existenţa şi nefiinţa, iar nu inexistenţa, în sensul că, existenţa lui Sisif şi devenirea lui nu sunt ameninţate de intervenţia timpului în drumul spre nefiinţă. Este fiinţa fără limite căreia truda purtării unei poveri îi dă măreţia puterii şi sensul existenţei. El are cultul peregrinării, al trecerii prin suferinţă, îngăduindu-şi izolarea. Un damnat căruia un destin urgisit i-a creat apropierea de uman, îndepărtându-l de promiţătoarea fericire zeiască.

4. Sacrificat, limbajul renaşte în propria-i structură. Roma, pe care o descoperim ca pe o mică bijuterie într-un mare muzeu, imită gloria unei civilizaţii roase de vreme, inimitabilă armonie. Relicva Greciei este izvorul epigon al evului romanic! Imitaţia este şcoala geniului! Trăirea dă curs eternităţii numai dacă Roma renaşte din izvoarele Greciei. Refugiile devenirii: o civilizaţie dispare doar când o altă civilizaţie renaşte. Roma este vecia Greciei. Omul gloriei, artistul necunoscut a înălţat pentru sinea veşniciei forma absolută, limbajul universal. Câtă tulburare şi câtă liniştire adunate în trupul care îndrăzneşte să privească altfel natura! Câtă nemulţumire şi câtă desfătare! Cât nesaţiu şi cât preaplin, pentru ca în singurătate creatorul răzleţit de aceste splendori să revină în gând asupra măreţiei şi tulburării trăite. Din clipa aceasta tot ceea ce era omenesc în el devine sublim, reprezentând prima formă de credinţă laică. Zeii, întruchipând perfecţiunea, ofereau prilejul confruntării cu omenescul, stabilind o ierarhie a fericirii, legată de apropierea sau de depărtarea de ei. Era lumea absolutului, dar nu şi a intangibilului. Cel mai umil om spera ca prin osârdie sau forţă să-l domine pe zeul atotputernic, speranţa neînlăturând înfruntarea. Ideea a înnobilat spiritul muritorului care s-a văzut egalul zeului. Zeiescul devine etalonul absolut a ceea ce era vremelnic. Cel mai vitregit trup al acestor vremuri poate deveni modelul ideal al sculpturii clipei. Iată ce leagă fiinţa umană de izvor - trecerea.