„Mie îmi place să spun că locuiesc în mine cu o sută de poeţi! Un fel de alt eu, de substanţă reticulată care mă menţine vigilentă. Nu cred că aceste dialoguri pot fi auzite, decât dacă există, după cum spuneam, canale energetice. Nu este nimic ciudat în faptul că oamenii îşi pun întrebări. Unii o fac în dreptul oglinzii, alţii în faţa unui copac, alţii îngenunchează în faţa unui Dumnezeu... Atunci când cei din jur consideri că nu te pot ajuta, îţi creezi o lume căreia i te poţi adresa. Lumea aceasta poate face parte din tine sau din afara ta”. Astfel este lumea pe care medicul Iulia Manoliu, personajul-narator al romanului Păsări şi umbre, o creează pentru sine, refugiindu-se din faţa realului agresiv, a „machiavelismului uman”, revoltată de uşurinţa şi voluptatea cu care cei din jur acceptă „circul macabru” al unor vieţi supuse rutinei, cu zilele împărţite în segmente invariabil aceleaşi, nefericiţi, aşteptând să treacă timpul, să vină sfârşitul. Lungul monolog interior al unui personaj cu totul remarcabil, creat de Ileana Popescu Bâldea, fixează, mai întâi alternativa, lumea cealaltă, care se multiplică, prin focarul unor oglinzi interioare, în cele mai diverse ipostaze; iată doar două asemenea ipostaze-ipoteze: „Când şuieratul a ţipat ca o pasăre, am ajuns într-o gară unde şinele se terminau. Locomotiva a devenit abur, iar noi ne-am desprins şi ne-am aşezat pe o bancă, albă, din frunze cu nervuri fine, crenelate pe marginile colorate în galben. În jur, totul era din apă. Şi străzile, şi clădirile, şi oamenii şi vorbele lor – clipoceau aşa, cum un izvor”; sau altfel: „Am ajuns în dreptul unei case cu pereţi de sticlă. Avea colţuri de curcubeu. O lumină fluidă se amesteca cu rouă din iarbă. Am vrut s-o ating. Mi-am amintit de braţul rămas în urmă. Gândul meu avea forma ielelor cu aripi de apă ce dansau prin aburul sidefiu. Îmi simţeam paşii din spate. Mă căutam pe poteci întortocheate. Îmi auzeam glasul printre petale de trandafiri albi. Am intrat în casă. Vedeam marea prin podea. Valurile unduiau scările pe care înaintam. În capătul lor, un copac de nisip cu scoarţă de sticlă agaţă norii coborâţi. Vedeam anii prin el. Mulţi ani. Ţipau şi băteau cu pumnii, dinspre interior, în scoarţa subţire dar groasă de sticlă. Râdeau şi-mi făceau cu mâna, apoi chipurile lor deveneau răvăşite de spaimă şi se lăţeau pe măsură ce se transformau în particule infime de nisip”.

Glazura poematică, oricât de atrăgătoare, amintind de lirismul primelor proze ale Hortensiei Papadat-Bengescu, de exemplu, cele din Ape adânci, este înşelătoare, oricum, nu aceasta este miza romanului Ilenei Popescu Bâldea. Formula sa este una originală pentru că, iată, monologul interior, fluxul rapid, cinematografic, al secvenţelor transmise „în direct” din interior, cu „ochii gândului”, cum spune personajul-narator, nu sunt ale pendulării (atât de obişnuite în cărţile de acest fel, de la romantici până azi) între real şi imaginar, vis şi realitate, ci între sine şi sinele mai profund, fiinţa trăind în tunelul dintre mine şi mine: vocile dinăuntru, ale celor o sută de poeţi care o locuiesc pe Iulia Manoliu (Melomanul, Ludicul, Cerebralul, Echilibratul, Atotştiutorul etc.), trimit mesaje pe canalele energetice, (re)formulează existenţa fiinţei în al cărei interior e „foarte multă aglomeraţie”, jalonând calea izbăvirii în lumea de dincolo, Iledortuana, a unei feminităţi explozive, vulnerabilă, însă, cu structura de profunzime pulverizată în atâtea fragmente – piese ale unui puzzle –, câţi poeţi (supra)vieţuiesc acolo pentru a rechema în viaţă, dintr-o comă posttraumatică de şase luni, pe „gazda” lor: „– Iulia, trezeşte-te, te rog! ne vezi! spune! suntem aici, cu tine, hai, iubito! suntem toţi... şi cel cu vântul verde în colţul ochilor... şi cel cu aerul care atârnă de cer... şi cel care vrea să te-nveţe cum e cu birjarii... şi cel cu brida de timp... cel care ţipă când îl doare... cel cu clepsidra de apă... cel ce se roagă la stâncă şi cântă la vioară pe un fir... şi arlechinul... şi plângăciosul... şi fericitul exaltat... şi fraierul... şi blândul... şi cel ce-mparte lumea pentru zâmbetul din iarbă… şi doctorul... şi pianistul... şi caraghiosul ce dansează veşnic step... toţi poeţii tăi, Iulia!... haide, la viaţa ta dreaptă-strâmbă dintre litere!...”.

În tunelul dintre mine şi mine din Păsări si umbre, personajul-narator se identifică prin „partea sa analitică”. Scrie epistole niciodată expediate către Hanny, DM, potenţiali confesori, poeme în proză, legate într-o logică narativă fără cusur în fluxul monologului interior, care seamănă cu un dicteu automat („precum plânsul lumina se scurge pe noapte... în zori mă leg cu soarele de copaci. din irişii verzi cresc ramuri, un fluture plânge în locul pescăruşului mort. parcă luna coboară în miazănoapte. înnod umbrele plasă, nisipul trece, alerg. întorc sticluţa cu timp. o aripă doare, mâna rămasă se roagă, şi încă mai sunt pustnicul orb din Japonia... în urmă cu un veac”), amestecând visul cu realitatea pentru a naşte ceea ce aş numi realitatea visului, apelând la cunoscuta formulă a basmului („se făcea că...” personajul ţine pe genunchi îngeri şi tot el se află în visul unei păsări etc.), dar, mai ales, făcând joncţiunea cu viaţa de dinainte de naştere şi cu aceea de după moarte: „moartea şi viaţa vor dansa în acelaşi fel. moartea ne va învia şi viaţa ne va omorî, uşor, cu graţie, cu eleganţa unui veac elevat...”, scrie medicul Iulia Manoliu. Înfăţişările lumii de dincolo (un copac gri cu frunze albastre, de pildă), visul dematerializării („Alergam încercând să scap de ceva. În faţa mea era o ceaţă albă şi ramurile care se împotriveau trecerii. Purtam rochie de lacrimi şi vântul mă înlănţuia ciudat. Înaintam prin pădure cu gândul. Trupul îl lăsasem la margine, lângă un fir de nisip. O aripă străvezie de fluture împrăştia aburul în formă de neant”), (pe)trecerea într-un univers acvatic (marea, ploaia), textul însuşi, ale cărui silabe „miros a răşină”, iar literele se adună într-o hologramă, mărturisirile în faţa confesorului, a doctorului Emil Ştefănescu, muzica lui Cohen dau contur unui exerciţiu extrem. „E ca şi cum te-ai dezbrăca, pe rând, de piele, carne, oase”, îi atrage atenţia, într-un dialog nocturn, Echilibratul, unul din poeţii dinlăuntrul personajului-narator care, în replică, le arată acestora că ştie şi poate să se întoarcă oricând în cadrele convenţionale ale realului, părăsit pentru Iledortuana. Ascultă o comedie „uşoară”, cu ştiri decupate din jurnalele televiziunilor, scrie o poveste de familie, cu un scenariu de policier, explorează tema cuplului erotic – surpat în grobianism, cu Hanny, într-o căsătorie eşuată ori cristalizat în orizontul dragostei şi literaturii, cu doctorul Emil Ştefănescu –, asumă o relaţie teatrală şi imaginează un spectacol la care asistă poemele aşezate pe scaune, într-o scenă antologică: „Între mine şi scena care se roteşte se află câteva scaune ocupate cu poeme. Unele sunt fardate strident, altele au pielea fină cum aerul. Le observi ora naşterii după cearcăne, iar adevărul din ele după umbra aceea mototolită şi înghesuită în marginea irisului. Unele poartă ochelari Ray-Ban cu lentilă uimitoare împotriva îmbătrânirii. Altele... cardul de sănătate lipit de frunte pentru poemul zilei. Dar, cele mai multe au şuviţele răvăşite de boarea din adânc şi imprimă capului o mişcare gen country. După aspect, îmbrăcămintea pare să aibă analiza de risc a unui proiect european. Când se întorc, însă, ameninţând că părăsesc sala dacă se aud cumva şoapte din subteran, cusătura pârâie ca atacată de cutremur. Câteva poeme în rimă clasică sunt decente. Au părăsit spectacolul plictisite de dansul pe vârfuri, iar altele şi-au potrivit gps-ul pentru a nu se rătăci între nimicuri de tot felul. Din ultimul rând urmăresc cu dificultate imaginile în mişcare. Un poem din lojă aruncă ceva iederă pe scenă. Doar-doar solista îmbrăcată în iluzii se va prăbuşi de durere. Altul cere să se facă lumină pentru a copia eternitatea, iar cel din faţa mea se luptă cu limbile ceasornicului să le rotească în sens invers. Deodată, scena se opreşte. Balerinele se prăbuşesc, iar cortina cade pe jumătate. Aparatul de fotografiat, montat pe frontispiciu, îşi pierde blitzul şi versurile toate aleargă într-un manuscris cu hârtia din cretă. Scaunele se ridică în linişte şi părăsesc sala”.

Plasând doar doi referenţi – anul 1992 şi Pădurea Pustnicu – pentru a marca mai mult încă distanţa pe care o ia faţă de lumea reală, confecţionată astfel încât să nu se mai distingă „hăul singurătăţii” şi „corpul gol şi monstruos al fricii”, (re)modelând realul prin text – „simbol de gând într-o metaforă numită VIAŢĂ!” –, într-o proză a fragmentului şi ideilor, Ileana Popescu Bâldea rescrie în Păsări şi umbre (post)modernitatea monologului interior în epica noastră de azi, lăsând cuvintele acestuia să iasă din sertarul emoţional, atâta vreme ascuns de „ismele” care s-au succedat între textualismul deceniului nouă al secolului trecut şi fracturismul anilor 2000.