Poezia epigraficã

La prima vedere poezia lui Constan­tin P. Kavafis deconcerteazã. Ea nu se întâlneºte cu elanurile lirice, cu fluxurile metaforic-imagistice sau cu puritatea cristalinã a versurilor unor Yannis Ritsos, Ghiorghios Seferis sau Odysseas Elytis. Nu adie pe deasupra ei nici o boare mãcar din aerul turbulent al „poeþilor rodiei nebune“, care au însemnat prin scriitura lor secolul XX al poeziei elene. Poezia lui Kavafis este, ca sã uzitãm un termen la modã, o poezie retro, una care se întoarce, ne place sau nu ne place, cãtre izvoarele culturii ºi literaturii greceºti, se plimbã prin istorie pornind de la epopeele homerice ºi poeþii primitivi (Sapho, Alceu, Teognis), trecând prin cultura elenisticã ºi ajungând la cea bizantinã. Poezia lui Constantin Kavasis nu poate exista fãrã referinþe culturale precise, la care autorul apeleazã în fiecare poem. Citatele, personajele mitologice, personajele unei istorii mai mult decât bimilenare (de la cucerirea Troiei pânã în veacul al XIV-lea bizantin), figurile de poeþi ºi artiºti, personajele imaginare plãsmuite dupã chipul ºi asemãnarera celor istorice sau artistice împânzesc poezia antumã scrisã de Kavafis. Ne referim la poezia antumã deoarece atâta pune la dispoziþie volumul Poezii, ediþia a II-a, publicat la Pergamon (o editurã din Bistriþa), în 2006. Traducerea ºi prefaþa aparþin lui Aurel Rãu, care ne avertizeazã cã cele 154 de poezii reprezintã corpusul care a scãpat de exigenþele „compresive“ ale autorului, dupã nenumãrate revizuiri, reduceri ºi modificãri. Constantin Kavafis a scris puþin pe parcursul a trei decenii, a publicat ºi mai puþin ºi nu sub forma unor volume, ci cerând sã i se imprime unele poeme pe foi volante, dãruite apoi prietenilor ºi cunoscuþilor ocazionali.

Poetul a dus o viaþã retrasã în Alexandria Egiptului, dupã ce, în copilãrie ºi în tinereþe, cunoscuse Constantinopolul, Anglia ºi Franþa. Nu a fost educat în Grecia, ci la Londra, unde familia sa se mutase dupã moartea tatãlui. De aceea Constantin Kavafis nu a avut drept limbã maternã greaca din þara cãreia îi aparþinea prin sânge, trebuind sã fie mereu atent la limba folositã în poeme. Aºa se explicã ºi îndelungatul travaliu la care au fost supuse textele, relativ frecventele confruntãri fãcute de el cu limba vie ce se vorbea în Grecia, dar ºi stilul original, unde cuvinte vechi sunt acompaniate de cuvinte din limba vorbitã, popularã, ceea ce dã savoare versurilor. Trãind la Alexandria, Kavafis reface parcã, de unul singur, istoria Orientului elenistic rezultat din cuceririle lui Alexandru cel Mare, adeseori evocat de poet. El imagineazã o Alexandrie fabuloasã a secolelor III-II î. H., unde, ca ºi la începutul secolului XX, exista un conglomerat de neamuri ºi de graiuri: egipteni, greci, sirieni, armeni, mezi. Imaginaþia este însã tot timpul temperatã de raþionalitate, de referinþe culturale, în aºa fel încât poemele lui Kavafis nu reprezintã o poezie a sentimentelor, ci una a luciditãþii. Emoþia este ºi ea una sobrã, mereu strunitã de întoarcerea în Itaca, de lunga cãlãtorie prin istoria, cultura ºi literatura elinã. Întoarcerea în Itaca este adevãrata mizã ºi tema generalã a poeziilor sale. Kavafis îºi închipuie viaþa ºi poezia ca pe o mare ºi cât mai lungã cãlãtorie cãtre originile spirituale ale grecitãþii, cãlãtorie în care el vrea sã zãboveascã cât se poate de mult, pentru cã þelul real nu este Itaca în sine, ci iniþierea ºi cunoaºterea, iar adevãrata satisfacþie este aventura, adicã odiseea propriu zisã. În acest fel odiseea este nu numai o cãlãtorie expiatoare, ci ºi una iniþiaticã.

Iniþierea este fructuoasã, mixturi de secvenþe istorice, mitice sau literar-artistice ºi de comentarii poetice aferente defileazã pe sub ochii cititorului. Iniþierea este însã o cale cãtre ariditate, cãtre austeritate, fiindcã poezia lui Kavafis este mai degrabã una a citatelor, a evocãrilor ºi a enunþurilor, a scurtelor comentarii ºi relatãri în marginea unor texte ºi evenimente: pe de o parte poezie epigraficã, pe de altã parte poezie a adnotãrilor personale. Tocmai în aceste trãsãturi rezidã originalitatea ei, care nu este însã una ce încântã, ci una care preocupã, în sensul cã un lector avizat poate fi interesat sã afle unde ajung ºi ce relevã aceste „cercetãri arheologice“. Aºadar nu poezia ca atare, ci cultura din ºi prin poezie dominã în receptarea criticã a lui Constantin Kavafis. Pentru mulþi amatori, dar ºi pentru unii critici, aceastã cãutare a strãlucirii eºueazã în marginea sensibilitãþii ºi obligã (am fost tentat sã spun : „aproape constrânge“) la un recurs la o antichitate ºi la un Ev Mediu bizantin unde tocmai poezia „purã“ nu a strãlucit. Este, mai exact, o strãlucire de bronz sub aura cãreia ne sunt amintite statuile din aur ºi fildeº pe care nimeni dintre cei trãitori ºi creatori în veacurile din urmã nu le-a putut admira. Kavafis este, în primul rând, un îndrãgostit pãtimaº de marea culturã a antichitãþii greceºti ºi alexandrine, se hrãneºte spiritual cu splendorile ei, însã nu le poate comunica decât parþial strãlucirea. La nivelul versurilor, epigrafele umbresc de regulã comentarea ºi contextualizarea la care le supune poetul, care nu poate totdeauna evada din tern ºi monotonie.

Cu puþine excepþii, critica literarã de pânã acum a glorificat poezia lui Constantin Kavafis, în aºa fel încât un neiniþiat ar putea crede cã acesta este ºi un mare liric, aºa cum au fost, în majoritate, poeþii europeni de seamã ai ultimilor o sutã cincizeci de ani. Din aprecierile de mai înainte nu se poate însã deduce aºa ceva. Tocmai lirismul lipseºte acestei poezii. Ea este o poezie intelectualã ºi culturalã. Constantin Kavafis însuºi nu este un poet european, ci un elenist întârziat prin sfârºitul de secol XIX ºi începutul de secol XX. De aceea poezia lui stã în umbra mitologiei ºi a istoriei, aparþine, retrospectiv, unor timpuri epopeice, care-i împrumutã mãreþia lor ºi o absorb. Absorbitã într-o strãlucire strãinã ºi absorbantã a unui spirit care l-a posedat, tiranic ºi tardiv, pe creatorul ei, aceasta este, în definitiv, o poezie singularã în literatura universalã modernã. În orice caz, din aceste motive ºi nu numai, poezia lui Constantin Kavafis rãmâne un obiect de studiu pentru criticii ºi istoricii literaturii. Deºi contemporan cu expresionismul germanic (Rilke, Trakl) ºi cu suprarealismul francez, dar ºi cu poeþi precum Hugo, Baudelaire, Verlaine, Esenin sau Lorca, din simbolism el nu pare a fi reþinut  decât deviza verlaineanã Prends l’éloquence et tords-lui le cou, iar din romantism doar înclinarea spre meditaþie. Kavafis poate fi comparat fãrã mari probleme cu poeþii parnasieni, de la care pare sã fi împrumutat „gustul preciziei ºi alura de  studiu a poemelor“, dupã cum just remarca Aurel Rãu în prefaþã. De asemenea, o anumitã muzicalitate interioarã, pe care traducãtorul afirmã cã a putut-o reda printr-o cadenþare apropiatã de ritmul respiraþiei, este altã marcã distinctivã a poeziei lui Kavafis. Stãpânirea, detaºarea ºi emoþia „rece” lasã arareori sã rãzbatã, parcã dinspre dedesuptul versului, un lirism înalt ºi distant, ca o stea borealã, ca un altar pierdut în timp. Singura emoþie care strãbate timpurile este admiraþia, iubirea, cultul pentru perfecþiunea corpului omnesc, însã tot în tradiþia calofilã elinã. Numeroºii efebi se preumblã prin versurile lui Kavafis, însã ei sunt maculaþi imediat de erosul vinovat al homosexualitãþii.  Nu este însã nici acesta un semn al modernitãþii, fiindcã se ºtie cã în Grecia anticã homosexualitatea nu era condamnatã, ba dimpotrivã fãcea parte din riturile de iniþiere sexualã a tinerilor. Satyricon-ul lui Petroniu este la el acasã.

Poeme memorabile precum Caii lui Ahile, Alaiul lui Dionysos, Itaca, Teodot, Marea în dimineaþã, Sorocul lui Neron, „Sã mergem, o, rege al Lacedemonienilor“ lasã sã se ridice deasupra aburii vechi ai unui lirism retrãit de un poet elen la trei mii de ani dupã Homer: „Aici, sã mã opresc. ªi sã vãd o clipã, ºi eu, natura. / Ale mãrii în dimineaþã ºi cerului fãrã nori / strãlucitoare albastruri, ºi þãrmuri galbene; toate / frumoase ºi luminate la nesfârºit. // Aici, sã mã opresc. ªi fie sã mã înºel cã vãd acestea / le-am vãzut, într-adevãr, la început, o clipã, când m-am oprit, / ºi nu, ºi aici, închipuirile mele, amintirile mele, arãtãrile voluptãþii“. (Marea în dimineaþã). Dacã n-ar fi îmbãtrânirea ºi moartea, la Constantin Kavafis chiar ºi natura ºi amintirea ar avea ecou în vechea culturã a Greciei.