Încrederea în cuvânt

O oarecare mefienþã am resimþit relativ frecvent faþã de anumiþi scriitori pe care îi consideram supralicitaþi, aºa cum s-a întâmplat ºi se întâmplã nu numai la noi dar ºi în alte literaturi. În fond, în lipsa unei publicitãþi mediatice care, chiar ºi atunci când intrã în funcþiune, nu dimensioneazã în mod real sau în primul rând valoarea, critica literarã promovatã de unele reviste poate contribui, ºi ea, la o asemenea supralicitare. Printre acei scriitori supralicitaþi mi se pãrea cã se aflã, din mai multe motive, Constanþa Buzea. Fãrã a enumera aici celelalte motive, mã vãd însã obligat sã recunosc un adevãr pe care, poate, mulþi alþii, simpli cititori sau critici cu pretenþii, îl trec de obicei sub tãcere: lipsa unor lecturi aprofundate, cunoaºterea nu tocmai aplicatã, fie ºi numai în parte, a operei celor vizaþi. Fãrã a fi cazul de a face mea culpa, am recurs la aceastã micã destãinuire pentru a focaliza gândurile ºi asupra unor carenþe, de multe ori inevitabile, însã în parte pasabile, ale criticii de întâmpinare. Chiar prin natura ei, acestei critique d’accueil îi lipseºte caracterul sistematic: de pildã, de cele mai multe ori, în loc sã te conducã spre abordarea altor cãrþi ale scriitorului recenzat o datã, cu o carte, anumite raþiuni personale sau redacþionale, de cele mai multe ori subiective, te împiedicã sã-l abordezi a doua sau a treia oarã, cu alte cãrþi. În fine, ºi subiectivitatea face parte din natura criticii de întâmpinare, între altele dependentã de gusturi ºi afinitãþi. Din care altfel de cauze lucrurile stau aºa: dacã este bine sau nu, când este oportun ºi când nu, ar fi cazul sã ne dumerim cu alt prilej.

Întorcându-ne aºadar la poezia Constanþei Buzea, sã remarcãm un volum bilingv apãrut în 2006, la Editura Grinta, Cluj, cu o prefaþã de Andrei Zanca, cãruia îi aparþine ºi selecþia poemelor. Aducem aºadar în discuþie fãcutul meu cuvântul * mon sort le mot, versiuni în limbile românã ºi francezã, secunda aparþinând lui Miron Kiropol, el însuºi poet ºi traducãtor, de foarte multã vreme trãitor în Franþa. La prima impresie avem de a face cu o poezie de mare fineþe, care dovedeºte – este un mod de a spune – o admirabilã încredere în cuvânt.  Chiar poemul ce dã titlul volumului poate fi considerat unul tipic ºi programatic pentru „gândirea poeticã” a Constanþei Buzea: „fãcutul meu cuvântul paºte-n munte / imagini verzi sub norii toamnei grei // ai mai vãzut mai þii tu minte unde / ºed liniºtiþi ca-n lacrimi ochii mei // timpul secat petrece ºi-i rãspunde / din tine cineva fãrã sã vrei // trecându-mi dreapta linã peste frunte / cu mâna stângã sufletul mi-l iei // în câte-un nor strãin ne vom ascunde / ca desfrunzit mesteacãn lângã tei”. Cuvântul este, la modul existenþial, restaurator ºi recuperator, iar la modul poetic un constructor al unor versuri de o fluenþã ºi o cadenþã cuceritoare, câteodatã într-atât de incantatorii încât intrã direct în osmozã cu sufletul, fermecat de o stranie, îndepãrtatã strãlucire. Straniul ºi depãrtarea ce însemneazã  aceastã elegantã mãreþie a cuvântului, aceastã strãlucire ce stã sub o sumbrã aureolã, vin din calme dar pãtrunzãtoare dureri ºi nostalgii. A þine minte liniºtea ochilor în lacrimi cred cã este atitudinea ºi starea, cele mai potrivite, pentru a da relevanþã afirmaþiei anterioare. Trecutul ca timp secat corespunde unui viitor al ascunderii, fiindcã îmbãtrânirea, înstrãinarea de sine, în cele din urmã fatalitatea dispariþiei ºi a uitãrii, trag brazde adânci prin sufletul poetului. Numai (fãcutul meu) cuvântul, cel ce instaureazã, se confundã cu însuºi destinul.

Ceea ce ar fi de recuperat ar trebui sã încapã într-un muzeu imaginar, nu întocmai precum cel al lui Malraux, care este literar ºi cultural, ci în unul al existenþei personale ce se volatilizeazã prin sacrificarea echilibrului secundei fragile. Nimic concret nu pare sã dãinuie în urma trecerii existenþei, deoarece muzeul imaginar al Constanþei Buzea devine sumbru ºi dãtãtor de reci fiori – în el este depozitat întregul trecut din care nu mai distingem, în memorie, nimic altceva decât un timp scufundat. De aceea muzeul nu este într-atât unul imaginar, cât mai ales altul, indescifrabil: „sunt sãli în memorie / lungi galerii de tablouri / timp scufundat în culori // sunt sãli carnivore rãscruci / coridoare ºi scãri cãtre poduri / ºi turnuri înguste ºi trepte de gresii / strãvechi acoperiºuri ºi þigle intacte / ºi funii sunt […] //  timp scufundat / curajul meu stã în trecut atent / ºi pândind uscat în septembrie calmul / în care seninã sã mor // timp scufundat timp distrus / sacrificând echilibrul secundei fragile / ce lin din prezent mã goneºte / mã naºte ºi mã pãrãseºte / la uºa muzeului ca lângã o gurã feroce”.  Imagini ale devoraþiei  ºi morþii de o pregnanþã aparte – carnivore rãscruci, sãli carnivore, funii, coºmarele mãrii, timp scufundat, timp distrus, gurã feroce – aproape cã debordeazã prin recurenþã. Muzeul fictiv indescifrabil al unui trecut secat este unul al fragmentãrii, al disparitãþii memoriei, în aºa fel încât acolo nu pot încãpea decât frânturi de existenþã, totuºi sublimate ºi înnobilate prin metaforã ºi simbol: „lungi galerii de tablouri”, sãli ºi coridoare, „scãri cãtre poduri”, „turnuri înguste”, „trepte de gresii”, „strãvechi acoperiºuri”, þigle ºi funii, „castele ºi case umile”. Viaþa rãmâne în trecut, din prezent se întrevede numai calmul unei morþi, într-o vreme a nostalgiei – luna septembrie. Calmul ºi seninãtatea morþii sunt doar o amarã consolare.

Totuºi, o unicã scãpare se oferã prin cuvântul recuperator ca expresie a gândului ce transgreseazã trecutul ºi viitorul. Ce ar mai fi de recuperat decât „fâneþe cu trifoi”, „lâna oilor pãscând”, „singurãtãþile-n doi”, „coline aer coline ºi turme”, „plânsul cel fãrã umilinþã”, dorul izvorâtor de plâns. Ca ºi în poezia lui Dinu Flãmând, aceste reminiscenþe ale unui univers tradiþional se singularizeazã prin trãire ºi capãtã duratã printr-o transfigurare poeticã de o intensitate nu arareori sfâºietoare, prin transferul în alte universuri de suflet, de gând, de spirit, unde nu are loc nici o efemeridã: „ca un vis ce ne cheamã într-însul / ar fi vieþuirea din gând // ºi cum sã te iau cu mine / când ca de la mine te-aº cere / ºi cum sã rãspund cu fragede buze de mir / când ce ne e dat e strãin / ca o rãtãcitoare avere / ca un blestem fãrã ºir” (vieþuirea din gând).

Poezia Constanþei Buzea este, prin expresie, un rafinament al durerii, o tristã strãlucire, ca a unei stele în extincþie. Încrederea în cuvânt ca principiu ordonator al destinului este suprema atitudine a poetului, ce conferã sens existenþial ºi poeziei, aºa încât criticul îºi ia îngãduinþa de a vorbi, în acelaºi timp, despre o poezie a destinului, dar ºi de poezie ca destin. Dincolo de funciara discreþie, Constanþa Buzea uimeºte prin profunzime ºi, parcã este un pic ciudat sã ne exprimãm astfel, prin delicata ei putere de seducþie.

Neîndoios cã asemenea atribute l-au atras ºi stimulat ºi pe Miron Kiropol în realizarea inspiratei transpuneri în limba francezã a poemelor. Fidel dar ºi vãdind mãiestrie ºi sensibilitate, izbutind sã redea în chip fericit cadenþele ºi sonoritãþile, ceea ce este cel mai greu în traducerea poeziei, Miron Kiropol recurge arareori la invenþii ca sã gãseascã echivalenþe semantice ori poetice pentru anumite sintagme specifice din versiunea originalã. A rãmâne fidel faþã de semantica textului, a-i pãstra, în acelaºi timp, frumuseþea imagisticã ºi eufonicã ºi, pe deasupra, a nu diminua profunzimea versului, þine, desigur, de o dificilã artã a traducerii. Excelent cunoscãtor al celor douã limbi, românã ºi francezã, el însuºi poet, cunoscãtor incontestabil al poeziei ºi culturii româneºti, Miron Kiropol nu are încotro: se achitã cu brio de încântãtoarea sarcinã de a preface fãcutul meu cuvântul în mon sort le mot. Poeta Constanþa Buzea sunã memorabil atât în românã cât ºi în francezã.