Raporturile dintre gândirea lui Eminescu şi cultura naţională s-au instaurat – şi aici reiau un poncif – în planurile de adâncime. Când pronunţăm sintagma „gândirea lui Eminescu” avem în primul rând în vedere pe gazetar, patriot şi antiliberal, lăsând deoparte meditaţia filozofică. Fără a face în general distincţia dintre patriotism şi naţionalism, care în opiniile multora se confundă, Mihai Eminescu este catalogat destul de frecvent drept tradiţionalist, paseist, naţionalist şi chiar xenofob, citându-se în acest sens Doina şi celebrele versuri „Cine a-ndrăgit străinii / Mânca-i-ar inima câinii”, dar şi viziunea lui asupra istoriei Moldovei şi a societăţii ideale, precum cea a albinelor. S-a vorbit şi s-a scris despre Mihai Eminescu ca despre cel mai de seamă reprezentant al doctrinei naţionale, ba chiar ca despre întemeietorul ei. Există, bineînţeles, suficiente argumente în scrierile sale politice. Distincţiile care, de cele mai multe ori, nu sunt făcute tranşant sunt cele dintre patriotic, naţional şi naţionalist, dintre naţionalismul patriotic şi identitar, pe de o parte, şi naţionalismul şovin şi xenofobie, pe de alta. Nu intenţionăm să demonstrăm acum cât de naţional-patriot, naţionalist, şovin şi/sau xenofob a fost ori nu a fost Eminescu – ar fi nevoie de o revizuire, de o cercetare şi de spaţii mult mai ample – ci ne vom mulţumi cu reiterarea clişeului (ce conţine şi adevărul cel mai semnificativ) că Mihai Eminescu a fost patriot şi naţionalist în sensul cel mai natural, convenabil şi totodată autoritar al termenilor, aşa cum l-a favorizat s-o facă întinsa lui cultură şi profunda lui gândire. Spiritul naţional şi ideile conţinute în opera lui Eminescu au avut un efect benefic asupra istoriei românilor de la sfârşitul de veac XIX şi de la începutul următorului, când, în sfârşit, s-a înfăptuit România Mare.

În Amintiri, Ioan Slavici face undeva o edificatoare menţiune:

„Dacă e vorba de iubirea de oameni, Eminescu şi noi cei de un gând cu dânsul avem să fim puşi chiar mai presus de ´uriaşii´ la care se închină d-l Panait Istrati.

Mai e apoi şi că Eminescu mi-a fost,
ce-i drept, îndrumător în multe privinţe, dar într-ale naţionalismului i-am fost eu îndrumător şi astfel nimeni nu poate să ştie mai bine decât mine dacă el şi-a mărginit ori nu opera la o ´meschină notorietate naţională´” (Prefaţă).

Sinceră şi elocventă este mărturisirea lui I. Slavici, făcută în 1924, în prefaţa Amintirilor şi în toiul unei polemici aprinse în jurul „cazului Panait Istrati”. Sinceră şi elocventă, cu atât mai mult cu cât ea venea din partea unui naţionalist dovedit, asemenea celorlalţi patrioţi ardeleni care au militat pentru Marea Unire, asemenea altor scriitori „naţionalişti” ai vremii precum George Coşbuc sau Octavian Goga! Dar despre ce meschină notorietate naţională pomeneşte Slavici şi ce legătură are ea cu aşa-zisul „caz Panait Istrati”? Aflăm fără greutate din al treilea volum intitulat Detractorii lui Eminescu, întocmit de Alexandru Dobrescu şi publicat la Editura EM.OL.IS în 2008. Volumul include numeroase şi felurite articole ce au o legătură directă sau indirectă cu detractorii lui Eminescu, aşa cum stau treburile şi cu primele două. El porneşte de la şi este axat pe îndelungata polemică purtată în anii 1924-1925 în jurul unui răspuns al lui Panait Istrati, aflat în Franţa, la apelul făcut de Academia Română către scriitori pentru a contribui cu texte (omagiale) „la ´un almanach´ destinat ´strângerii unui fond necesar ridicărei unui monument, marelui nostru poet´ (Eminescu)”. Octavian Moşescu, preşedintele Academiei, îl solicită şi pe Panait Istrati, care tocmai publicase la Paris, cu sprijinul lui Romain Rolland, Kira Kiralina. Proaspătul „Gorki al Balcanilor” răspunde cu nonşalanţă, găsind cu cale să se delimiteze ireverenţios – el, chipurile proletarul internaţionalist – faţă de gândirea şi de scrierile naţionaliste ale lui Mihai Eminescu. Mai degrabă ofuscat, fără argumente respectabile, Panait Istrati se întreabă, bănuitor:

„E vorba de proslăvirea unui idol infailibil sau de un moment istoric când tot omul sincer poate să se rostească asupra activităţei şi gesturilor unui premergător? În cazul dintâi, mă dau la o parte şi las să-şi urmeze calea alaiul papal cu cădelniţa în frunte. Iar dacă ´România Jună´ nu s-a înşelat, cerându-mi colaborarea, şi deci nici eu nu mă-nşel când cred că mi-e îngăduit să vorbesc deschis, atunci iată ce am de spus. ” (Între neam şi umanitate, pag. 71).

Aşadar Panait Istrati urmează a doua cale şi spune cu francheţe ce gândeşte, la acea oră, despre Mihai Eminescu. Principala imputare ce i se aduce este lipsa de înţelegere a acestuia faţă de ideea de „dezrobire internaţională”, idee ce alimenta internaţionalismul lui P. Istrati şi repulsia lui faţă de „aspiraţiile primitive clădite pe frontiere şi pe baionete”, condamnarea războiului şi simpatia pentru bolşevism. Se fac simţite şi unele accente naturaliste în gândurile lui Istrati despre primitivismul mulţimilor, dar şi o juvenilă jubilaţie de superioritate a scriitorului abia lansat în Franţa. Inconsecvenţa şi ieşirile subiective din acest răspuns au declanşat o furtună de contestări şi puneri la punct ale multor personalităţi şi scriitori cărora ideile şi sentimentele naţionaliste nu le erau deloc străine. Publicaţii precum Viitorul (cunoscută gazetă liberală), Ţara noastră, Viaţa Românească, Universul, Ramuri chiar, pe de o parte, şi Adevărul (de orientare social-democrată) dimpreună cu suplimentul Adevărul literar şi artistic şi alte câteva foi obscure, pe de altă parte, intră în luptă. Voci nemiloase precum Al. Cazaban, Octavian Goga, Nicolae Iorga, îl demolează pe tânărul aspirant la o glorie literară internaţională şi pretins detractor al geniului naţional. Sunt combătute cu indignare spiritul apatrid şi internaţionalismul lui P. Istrati, sunt apărate şi elogiate patriotismul şi naţionalismul ca fermenţi de conştiinţă şi factori de coeziune ai tinerei naţiuni a patriei reîntregite. Mai ponderaţi în afirmaţii se dovedesc a fi Ioan Slavici, Romulus Seişanu (gazetar la Universul), G. Topârceanu (cu umoru-i nelipsit), Tudor Vianu (cu o cronică la Kira… tipărită în Viaţa Românească) şi Mihail Ralea.

Nici tabăra adversă nu se lasă mai prejos. Între apărătorii înverşunaţi ai lui Panait Istrati îl regăsim pe H. Sanielevici, criticul „antropolog” de la Adevărul literar şi artistic, alături de alţi gazetari mai puţin cunoscuţi ai periodicului şi ai unei gazete, azi necunoscută, Hasmonaea. La fel de pornit ca Al. Cazaban ori O. Goga, H. Sanielevici ia apărarea lui Istrati exact în numele internaţionalismului şi al deschiderii către Occident, îl declară mare scriitor român şi singurul cunoscut în Europa, cu toate servituţile critice la care îl constrânge sistemul lui de gândire antropologist-naturalist-stângist. Durata şi intensitatea polemicii din jurul „cazului Panait Istrati” sunt probe indubitabile ale preţuirii şi importanţei de care se bucura Eminescu în mediile oficiale, intelectuale şi scriitoriceşti din anii ´20, dar şi dovada diversităţii de opinii, idei şi doctrine cu care gândirea lui şi a adepţilor intrau în conflict. Polemica pare astăzi exagerată prin excesul de zel şi pasiune pus în serviciul unor idei şi idealuri pretins compromise de unii şi de alţii.

În încheiere, nu înainte de a sublinia utilitatea şi oportunitatea unei culegeri de materiale de presă precum Detractorii lui Eminescu, am găsit potrivit să ne referim la secvenţa în care este menţionată revista Ramuri. Articolul cu pricina se numeşte Haiducii în franţuzeşte şi a apărut în Ramuri. Drum drept nr. 14-15, 15 iulie-1 august 1924, sub semnătura lui Nicolae Iorga. Principalul reproş al marelui istoric şi literat vizează macularea „legendei noastre poetice, îmbălsămată de trecutul nobil al unui neam onest” prin tot soiul de personaje de factură dubioasă şi de întâmplări senzaţionale, precum cele din Kira Kiralina. Una peste alta, N. Iorga îl învinuieşte pe Panait Istrati de falsificarea realităţii şi de frivolitatea cu care-şi atribuie o glorie literară încă iluzorie. Moralistul şi idealistul N. Iorga nu-l accepta pe un Istrati fără naţionalitate şi nerealist, omiţând totodată să caute în cartea lui mai întâi esteticul, ficţiunea şi transfigurarea unei biografii aventuroase. Fără să vrea, naivul internaţionalist şi autor de „povestiri senzaţionale” nimerise în malaxorul dur al pasiunilor naţionaliste.