Nu sunt eu cel dintâi care face uz de termenul, parcă recent inventat, de iovie. Evident, biblicul Iov poartă cea mai mare parte din „vină”. Un personaj simbolic, pilduitor, Iov este bogatul pus la încercare prin pedepse înfricoşătoare, smerit şi repus în drepturile de viaţă după ce a fost ridicat „din bube, putregaiuri şi noroi”. Însă, ieşind din perimetrul parabolic şi dogmatic, omeneşte este să ne punem întrebarea: oare se remontează Iov fără a acuza nici o urmă, nici o traumă sufletească, şi aceasta numai la gândul că multe nu mai erau ca înainte – fiii şi fiicele, servitorii şi avuţiile? Mărire şi decădere, aur şi putregai, pustiire şi pocăinţă aproape supraomenească, îndurare dumnezeiască şi revenire la viaţă sunt tot atâtea etape, ipostaze ale stării de iovie. Dar cel mai semnificativ aspect este anduranţa prin credinţă, supunerea fără crâcnire în faţa voinţei proniei cereşti, sub deviza „Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!”. Pentru modernii din lumea secularizată atitudinea lui Iov în suferinţă se situează la limita absurdului. Se vede însă treaba că bogăţia, tihna, prosperitatea nu au nici o valoare în faţa dumnezeirii decât prin răscumpărare, prin suferinţă şi purificare. Există un martiraj al bogăţiei şi al frumuseţii, materiale şi spirituale, altfel dobândirea lor nu are nici temei, nici durată. Există şi o resemnare în faţa nenorocirilor ce pot fi atrase de prea multă bogăţie şi strălucire, dar este neapărat necesară şi asumarea acestor nenorociri. Cam astfel s-ar caracteriza, în opinia mea, starea de iovie. Şi bogatul şi săracul trăiesc într-o lume bipolară, iar Iov trece prin ambele stadii în lumea terestră, de la lumesc la infernal şi de acolo la paradiziac, lumescul fiind o sinteză a celorlalte două. Dreptului Iov îi este pusă credinţa la încercare aici, pe pământ, el va intra mântuit în împărăţia cerurilor. Bipolaritatea bogăţie-sărăcie nu se conciliază, de regulă, în această lume, ea se compensează în lumea de dincolo, precum în parabola despre bogatul cel nemilostiv şi săracul Lazăr din Evanghelia după Luca, fiindcă „Nu crede sătulul flămândului, nici bogatul săracului”.

Printr-o stare de iovie trece şi poetul, cel care prin suferinţă îşi îmbogăţeşte sufletul cu frumuseţile ascunse ale lumii. Este acel poet din ce în ce mai rar în zilele noastre şi el se poate numi Constantin Abăluţă. Este un romantic întârziat şi un visător insaţiabil, ascuns vederii obişnuite de mizeria cotidiană, de meschinele banalităţi ale vieţii urbane. Aş putea spune că Abăluţă este un Iov de la bloc, adică din acel topos unde se dizolvă în insignifianţă vieţile a milioane de oameni. Dacă suferinţele lui Iov cel din Biblie erau vizibile, dacă el era vizitat la început de prieteni, vecini şi oameni sensibilizaţi de necazurile lui, suferinţele lui Iov cel de la bloc nu se văd, bubele sunt pe dinăuntru, iar relaţiile cu semenii rămân la nivel empatic. Constantin Abăluţă suferă de ignoranţa celorlalţi faţă de frumuseţile lumii, dar se bucură până la jubilaţie de privilegiul de a cunoaşte el aceste frumuseţi ignorate şi a le da glas în poeme de o fervoare şi o scintilaţie surprinzătoare pentru mulţi. Poeticile cotidianului suferă acum o inversare ori, mai degrabă, o conversie de la banalitatea agresivă la revelarea unei frumuseţi subtile, sufocate tocmai de această banalitate agresivă. Iov în ascensor şi Iov în funicular, cele două cărţi gemene, scoase la lumină în 2009 la Editura Limes, ni-l dezvăluie pe Constantin Abăluţă aşezat tocmai în centrul acestui halo tragic, dar sacral, al stării de iovie.

Cele două cărţi gemene – de fapt, două în una – sunt structurate în scurte cicluri, destul de clar diferenţiate unele de altele, iar ceea ce le deosebeşte de la prima vedere este prozodia: unele sunt adevărate poeme în proză (cele aproape douăzeci care deschid volumul Iov în funicular), altele sunt scurte, în majoritate de câteva rânduri (Viaţa mea, din acelaşi volum, sau Injecţii şi Vreau să fiu perete din Iov în ascensor); în fine, unele ample, bine susţinute tensional (partea finală de la Iov în funicular, apoi Copilărie ca mierea vărsată şi Terasa din Iov în ascensor). Fac asemenea observaţii pentru a pune în evidenţă şi varietatea formală a textelor, cred eu că nu întâmplătoare la un poet care, prin formaţia de arhitect şi desenator, nu poate neglija acest aspect, de altminteri completat de câte două pagini de grafică liniară ce separă fiecare ciclu. Am spus deja că poetul Abăluţă caută – şi nu cele mai recente două cărţi ale sale sunt începutul – frumuseţea tainică din lucrurile obişnuite, din obiectele familiare, din pereţii încăperilor, din uşi şi ascensoare, de pe terasele şi străzile aparent terne ale oraşului. Se contopeşte chiar cu ele – Iov în ascensor este prima dovadă, următoarele fiind ciclurile Terasa şi Vreau sa fiu perete. Straniu şi insidios apoetic sună titlul acesta din urmă, dar Constantin Abăluţă face minuni din poetizarea spaţiilor comune şi din aflarea frumuseţii de după superficia lucrurilor neînsemnate: „Vreau să fiu perete/ să prind lumina şi s-o dau mai departe/ fereastra ca o căptuşeală/ să-mi ţină de urât în zilele orbitoare ale verii/ becului care se uită ţintă la mine/ să-i spun că oricând o rugăciune îi poate stinge lumina/ întocmai cum vântul/ înnegreşte frunzele palmierilor într-o singură noapte”.

Totuşi, aflătorul de frumuseţi ascunse trăieşte o dramă a însingurării în mijlocul lucrurilor, el comunicând cu semenii mai degrabă unilateral, prin empatie; pentru o armonizare cu cei din jur, poetul e în stare să recreeze, în plan poetic, lumea, dar nimeni nu pare să aştepte acest sublim gest tocmai de la un singuratic bizar ca el: „Dimineaţă însorită de toamnă/ nici un mesaj pe mail/ te simţi sfârşit ca o frunză/ prieteni tot ce am e al vostru/ doar că nu veniţi să-l luaţi// hei am atâtea toamne în fluierul piciorului/ şi-atâtea primăveri în pupilă/ pot naşte din nou pământul/ cu lebede şi gorile cu fluturi şi râme/ dar pentru cine să-l nasc/ pentru cine?...” (Injecţii 1) Abăluţă poetizează insignifiantul descoperit în sublimitatea lui neaşteptată, transfigurează (renaşte!) lumea opacă din faţa ochilor celor indiferenţi, le-o oferă „pe tavă”, dar este ignorat, nebăgat în seamă de simţul comun. Strigătul interogativ din finalul poemului transcris mai sus mi-a retrezit în memorie ecourile sfâşierilor blagiene din În Marea Trecere.

Starea de iovie trăită de poet atinge apogeul prin asumarea tuturor bubelor lumii contingente, prin anduranţa în faţa relelor şi neputinţa de a le vindeca. Este un rău de care se contaminează şi lucrurile, universul non-animat, este un rău de dată recentă care suscită amintirea vremurilor de odinioară când inocenţa infantilă nu era atinsă de eroziunea relelor. Relele sunt văzute, făcute, trăite de maturi, cărora ai ezita să le spui „oameni în toată firea”. Răul nu stă în firea lucrurilor, ci, din nefericire, în firea oamenilor, dar ameninţă să contamineze, cum spuneam, şi lucrurile: „Doamne, dă-mi puterea să văd toate mârşăviile din juru-mi şi să tac/ aşa cum tac cei mulţi şi umiliţi şi nepăsători/ şi totuşi, Doamne, ajută-mă să nu mă prefac în zid/ să nu întâmpin boarea dimineţii cu ura cărămizilor/ să nu blestem nisipul care curge odată cu apa// O, ce linişte era pe vremea când trăiau mama şi tata/ era o linişte mărginită de copaci tăiaţi şi de uşi zmulse din ţâţâni/ şi tata şi mama se făceau că nu văd ca să poată trăi mai departe”… (Iov în ascensor 1).

Pentru a nu-şi pierde sensibilitatea în faţa suferinţei şi a rătăci printre lucruri opace, ca să nu se alieneze în/ prin ele, poetul se închide sau mai bine zis se deschide pe dinăuntru în Iov cel de toate zilele. E un Iov care se roagă pentru el, dar şi pentru omul din lumea mâncată de multe rele. Până la urmă drama lui Abăluţă este o dramă morală trăită prin empatie: „Doamne, sunt aşa de singur cu bubele mele/ am nevoie de oameni aşa cum sunt ei; buboşi pe dinăuntru bolnavi de disperare/ cu dinţi de pământ şi suflet de cârpă/ cu degete murdare apăsând pe butoanele acestui lift care merge aiurea/ şi care ne va scoate într-o zi într-o grădină unde bubele vor înflori/ Aiurea zic şi eu aşa pentru că-i duminică şi sunt singur/ şi prin găurile din pereţi trage al dracului/ şi-o babă chioară s-a urcat în lift şi-a vrut să apese pe buba mea/ de pe frunte/ crezând că-i butonul care duce pe terasă” (Iov în ascensor 8).

Dinspre poezia lui Constantin Abăluţă, de dincolo de teme, trăiri şi imagini, dar şi prin ele, ne vizitează mereu plăcerea lecturii şi, atunci când scriem, plăcerea citării.